Recourse annulled for failing to plead cassation grounds against non-negotiated abusive credit clauses

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 18.11.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit x/19.12.2007, vizând comisioanele de acordare şi de administrare, să oblige pârâta la restituirea sumelor de 47.357,89 franci elveţieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, încasată cu titlu de comision de risc în perioada contractuală 2007 - 15.11.2015, şi de 3.184 franci elveţieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, încasată cu titlu de comision de acordare a creditului, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la plata efectivă a debitelor; reclamanţii au mai solicitat instanţei să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea de la data încheierii convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanţi, împreună cu dobânda legală, calculată până la data plăţii efective. Reclamanţii au mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2093/07.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Prin Decizia civilă nr. 1952 A/06.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva acestei sentinţe.

Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În motivare, au arătat că instanţa a reluat menţiunile făcute de Tribunalul Bucureşti, trăgând următoarele concluzii: cerinţa legală a negocierii clauzelor contractului de credit nu a fost respectată; deşi în contract nu sunt definite comisioanele, acestea au o redactare clară şi inteligibilă; consumatorul are obligaţia de a cunoaşte componenţa şi valoarea ratei lunare şi că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului.

Percepţia instanţei asupra acestor chestiuni de fapt şi de drept este total greşită, reclamanţii invocând lipsa de definiţie şi de predictibilitate a clauzelor, printre care şi cea referitoare la comisionul de administrare, definit ca fiind 0,10% din sold.

Instanţa de apel a precizat că, în fapt, comisionul de administrare acoperă serviciile oferite de către bancă şi că suma de 47.357,89 franci elveţieni este pe deplin justificată, datorită serviciilor şi muncii angajaţilor băncii pentru a administra acest credit.

Contractul de credit pe care banca l-a pus la dispoziţie nu a fost negociat direct cu reclamanţii, refuzându-se efectuarea vreunei modificări la contractul preformulat şi propus de către bancă. Acest contract era identic cu al tuturor clienţilor C. SA care solicitau astfel de credite, fapt care de astfel este de notorietate în România în ce priveşte poziţia a abuzivă a băncilor faţă de consumatori.

Nicio clauză contractuală din convenţia de credit nu a făcut obiectul negocierii, recurenţii aflându-se pe o poziţie inegală în raport cu banca.

Contractul încheiat este un contract de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către instituţia bancară, fără a li se da posibilitatea reclamanţilor de a iniţia sau modifica vreuna dintre aceste clauze, el fiindu-le înmânat la momentul semnării, după ce creditul a fost aprobat.

La data contractării creditului, reclamanţii şi-au îndeplinit întocmai şi la timp obligaţiile de plată, achitând lunar ratele, fără vreo întârziere.

De la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv 21.06.2010, reclamanţii au aşteptat ca banca să le transmită actele de modificare a contractului de credit, în sensul aducerii acestuia în conformitate cu actul normativ menţionat, prin eliminarea din contractul de credit a prevederilor neconforme şi în special a comisionului de risc şi a celui de acordare, pe care nu mai avea dreptul să le perceapă de la data de 21.06.2010.

Banca nu numai că nu le-a trimis nicio notificare sau alt act în acest sens, ci a pretins rata integral, iar reclamanţii au plătit comisionul de risc în continuare şi după data de 20.08.2010 inclusiv, deşi băncii îi era interzis prin lege să-l mai perceapă.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanţi, instanţa trebuie să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în varianta sa în vigoare la momentul încheierii contractului, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Instanţa trebuie să constate că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că reclamanţii au calitatea de consumatori, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), iar banca este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Actul juridic dedus judecăţii are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanţii, ci au fost preformulate de către bancă.

Procedând la analizarea clauzei invocate de reclamanţi ca fiind abuzivă, instanţa urmează să constate că aceasta se înscrie în definiţia legală stabilită de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.

Prevederea contractuală referitoare la comisionul de risc constituie o clauză standard preformulată, aspect care atrage incidenţa prezumţiei prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4.10 lit. b) din convenţia de credit, banca are dreptul să perceapă un comision de risc în cuantum de 0,10% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu.

Or, clauza contractuală ar trebui să configureze o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte, încă de la debutul perioadei contractuale, în ce condiţii datorează comisionul de risc.

Totodată, condiţiile perceperii comisionului de risc trebuie să fie suficient de clar determinate, astfel încât, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă această situaţie, care atrage perceperea comisionului de risc, s-a produs.

Cerinţele arătate nu sunt îndeplinite în speţă, câtă vreme sintagma comision de risc nu a fost raportată la elemente precis individualizate.

În ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea comisioanelor de acordare, respectiv de risc, împreună cu dobânda legală, recurenţii au arătat că sancţiunea clauzelor abuzive se întemeiază pe ideea lipsei clauzei, cu consecinţa constatării unei nulităţi parţiale, constând în esenţă în considerarea clauzei ca nescrise.

În temeiul art. 1088 C. civ., aplicabil convenţiei de credit, urmează ca pârâta să fie obligată şi la plata dobânzii de legale, care va fi calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate cu titlu de comision de risc şi până la data plăţii efective a acestui debit de către banca reclamanţilor.

În ceea ce priveşte acţiunea în restituirea prestaţiilor, aceasta este întemeiată pe plata nedatorată.

Achitarea ratelor la datele scadente în cuantumul solicitat de către pârâtă, nu echivalează cu o acceptare tacită a condiţiilor impuse abuziv de către aceasta, ci pentru a evita consecinţele negative care ar fi rezultat din neplată.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 şi urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa urmează să constate întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţiile efectuate de reclamanţi au avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi.

În ceea ce priveşte îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii convenţiei, recurenţii arată că nu au fost informaţi în cadrul negocierilor contractului că în viitor, costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb.

Banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil, dar nu i-a informat de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca cea anterioară.

Această soluţie este impusă şi de dreptul intern, mai exact de dispoziţiile art. 1.271 din noul C. civ., act normativ aplicabil ca urmare a faptului că materia dreptului consumatorului conţine dispoziţii de ordine publică, dar şi în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (6) din noul Cod care dispun că dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor.

Recurenţii au afirmat că obligaţia lor a devenit excesiv de oneroasă, rezultând necesitatea adaptării contractului ca soluţie la această impreviziune şi ca soluţie de restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenţii au indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurenţilor prezentate de aceştia drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenţii tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurenţilor nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 1952A/06.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 1952A/06.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV