Contract penalty clause upheld; appeal dismissed as no abuse in B2B sale and no incapacity proved

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani, la data de 16 iunie 2014, sub dosarul nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei, în principal anularea contractului de vânzare nr. SRQ/AO/205 din 14 martie 2012, iar în subsidiar, anularea clauzei din Anexa B art. 2.8 din contract şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţei de avans în sumă de 110.000 RON şi a folosului de care reclamanta a fost lipsită prin neutilizarea acestei sume, constând din dobânda legală practicată de BNR, până în momentul efectiv al plaţii, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 148 şi urm. C. proc. civ., art. 1179 alin. (1) pct. 1 şi 2, art. 1204 şi 1205, art. 1246 şi urm., art. 1540, 1546 şi 1554 alin. (1) C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 15187 din 13 noiembrie 2014, Judecătoria Botoşani a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 noiembrie 2014, sub dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 408 din 7 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

4. Pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2015, sub dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 4326 din 5 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 26 iunie 2015, sub dosarul nr. x/2015.

6. Prin sentinţa civilă nr. 3267 din 26 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că între reclamant în calitate de vânzător si pârâtă în calitatea de cumpărător a intervenit contractul de vânzare x/14.03.2012, în temeiul căruia pârâta se obliga să vândă 5 autocare B., C. pentru care urma a se achita contravaloarea în condiţiile convenite, pârâta urmând a plăti un avans de rezervare plătind 10% din valoarea autocarelor cumpărate aşa cum rezultă din clauza 2.8 din contract, în caz contrar vânzătorul fiind îndreptăţit a reţine avansul.

În ceea ce priveşte lipsa capacităţii de exerciţiu şi lipsa discernământului administratorului societăţii cumpărătoare la momentul încheierii contractului, prima instanţă a reţinut că acestea nu sunt susţinute cu probe concludente, nu s-au dovedit cazuri de incapacitate prevăzute de lege, cum ar fi, de pildă, instituirea măsurii punerii sub interdicţie a acesteia, astfel că nu a putut fi reţinută lipsa de discernământ pentru persoana cu deplină capacitate de exerciţiu, făcând trimitere la art. 37 C. civ.

De asemenea, mai reţine prima instanţă, faţă de actele medicale prezentate de reclamantă, diagnosticul menţionat pentru administra,tor "tulburare anxioasă" a fost stabilit de un medic generalist si nu de un medic de specialitate, aşa cum obiectează pârâta, aspect necontestat de reclamantă. În aceeaşi ordine de idei, certificatele medicale (24.10.2011, 21.11.2011) sunt anterioare încheierii contractului (14.03.2012), ori reclamanta trebuia să dovedească stare de sănătate a administratorului cu înscrisuri medicale relevante emise de un medic de specialitate privind un diagnostic final, evoluţia acestuia, până la data încheierii contractului şi dacă administratorul a continuat să sufere tulburări ale stării de sănătate în continuare, eventuale reevaluări a stării de sănătate a acestuia. În acest context s-a apreciat că o expertiză medico-legală în prezent nu ar fi fost de natură a lămuri retroactiv starea de sănătate a administratorului la momentul contractării, reclamanta având posibilitatea de a prezenta înscrisuri medicale în acest sens, probă ce a fost încuviinţată. De asemenea nu s-a reţinut ca dovedită folosirea de către reclamantă a unor manopere dolosive pentru a-l determina pe administratorul reclamantei să încheie contractul, contract derulat între doi profesionişti, astfel că s-a apreciat ca nfiind dovedite condiţiile pentru anularea contractului dintre părţi.

Referitor la clauza 2.8 din anexa B a contractului de vânzare-cumpărare, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate, respectiv Legea 193/2000, deoarece contractul este încheiat între profesionişti, reclamanta nu poate pretinde că este consumator, în sensul art. 2 din legea menţionată pentru a beneficia de dispoziţiile acesteia, astfel că susţinerile privind caracterul abuziv al clauzei nu au fost reţinute. S-a mai observat că obligaţia instituită prin art. 2.8 are în vedere ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiei asumate de cumpărător de natură a permite vânzătorului să reţină suma avansată cu titlu de garanţie de producţie per rezervare, obligaţie instituită pentru asigurarea îndeplinirii corecte a obligaţiilor părţilor. Pe de altă parte, în lipsa unor dovezi concludente, privind starea de sănătate precară a administratorului reclamantei de natură a-i afecta discernământul la momentul încheierii contractului s-a constatat că între părţi a intervenit şi o tranzacţie materializată în procesul-verbal de conciliere din 20.12.2012 prin care pârâta a acceptat să restituie o parte din suma 60.000 RON, restul fiind reţinut cu titlu de penalitate iar reclamanta a menţionat că renunţă la orice pretenţie prezentă şi viitoare ce ar rezulta din respectivul contract. De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu s-a dovedit că această poziţie a reclamantei ar fi fost exprimată de reprezentantul acesteia aflat într-o stare precară de sănătate care i-ar fi influenţat capacitatea de decizie.

Pentru aceste motive, faţă de art. 1179 alin. (1), (12)04, 1205, 1246, 1403, 1540, 1554, 1546 Noul C. civ., Tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.

7. Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3267 din 26 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 1527 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 14.077,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa decizia, instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile invocate de către apelanta reclamantă, relativ la caracterul abuziv al clauzei 2.8 din Anexa B a Contractului de vânzare. Astfel, reţine instanţa de apel, în conformitate cu această clauză, "Cumpărătorul va plăti o sumă reprezentând Garanţie de Producţie/Rezervare în cuantum de 5% din valoarea contractului pentru produsele standard şi 10% din valoarea produsului pentru produsele speciale. Vânzătorul este îndreptăţit să reţină suma avansată cu titlu de Garanţie de Producţie/Rezervare în cazul în care cumpărătorul încalcă oricare dintre obligaţiile sale privitoare la achiziţie produsului.

Reţinerea sumei avansate drept garantei de producţie/rezervare se face de vânzător cu titlu de clauză penală [ ..]. În acest caz, vânzătorul va proceda la stornarea facturii de avans şi va emite o nouă factură fiscal pentru întreaga factură constituită iniţial cu titlu de garanţie de producţie/rezervare sub denumirea de penalităţi contractuale.

Astfel, potrivit convenţiei încheiate între părţi, cumpărătorul A. s-a obligat să achite o sumă în cuantum de 10% din valoarea fiecărui produs achiziţionat cu titlu de garanţie de producţie/avans de rezervare. De asemenea, potrivit prevederilor contractuale, vânzătorul era îndreptăţit să reţină această sumă cu titlu de clauză penală dacă cumpărătorul nu îşi respectă obligaţiile din contract, în special aceea de a plăti întregul preţ de achiziţie.

În cauză, însă, reţine instanţa de apel, cumpărătorul A. nu a avut fondurile necesare pentru a plăti achiziţia făcută în temeiul Contractului de vânzare, astfel că, pârâta intimată a reţinut suma plătită în avans cu titlu de clauză penală, pârâta intimată acţionând conform prevederilor contractuale.

De aceea, instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că dispoziţiile legale invocate, Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile în cauza de faţă întrucât apelanta reclamantă nu se poate considera a face parte din categoria de consumatori, contractul de vânzare fiind încheiat între profesionişti în exercitarea activităţilor lor comerciale curente.

În ceea ce priveşte critică apelantei reclamante cu privire la omisiunea primei instanţe de a reduce suma aplicabilă cu titlu de clauză penală, Curtea a reţinut că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat de către apelanta reclamantă reducerea clauze penale. În această cerere s-a solicitat doar anularea clauzei penale pentru considerente ce ţin de pretinsul său caracter abuziv.

Curtea a mai reţinut în apel şi faptul că întrucât în cauză nu s-a dovedit starea precară de sănătate a numitului D.,sub acest aspect fiind relevant şi faptul că între intimata pârâtă şi apelanta reclamantă s-a realizat în mod valabil o înţelegere, materializată prin Procesul-verbal de conciliere din data de 20.12.2012. Prin această înţelegere, prin concesii reciproce, pârâta a renunţat în parte la dreptul de a reţine întreaga sumă achitată cu titlu de avans, fiind de acord să restituie 60.000 RON iar apelanta reclamantă a renunţat la pretenţiile prezente şi viitoare ce ar fi putut rezulta din Contractul de vânzare, această renunţare având efect extinctiv în privinţa drepturilor sale, raportat şi la probele administrate în apel.

Mai mult, în faţa instanţei de apel a fost administrată proba cu expertiză medico-legală psihiatrică, având ca obiectiv: să se stabilească dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14.03.2012, numitul D., avea sau nu avea discernământ, raportat la înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei, la diagnosticul care a fost menţionat în aceste înscrisuri medicale şi la tratamentul prescris, iar din concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, întocmit de către INML Mina Minovici Bucureşti, a rezultat că acesta nu prezenta la momentul examinării tulburări psihice clinic manifeste. Pentru data semnării contractului de vânzare cumpărare, respectiv 14.03.2012, expertul a concluzionat că nu se reconstituie elemente cu valoare criteriologică medico-legală psihiatrică, de natură a indica afectarea capacităţii psihice de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-juridice ce au decurs din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind competent psihic la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Comisia de expertizare a mai precizat şi faptul că în conformitate cu art. 211 din Legea nr. 71/2011 privind Legea de punere în aplicare a noului C. civ., prin care s-a armonizat terminologia ştiinţifică actuală cu noţiuni perimate, cuprinse încă în unele articole, chiar şi ale noului C. civ., expertiza medico-legală psihiatrică va opera cu noţiunea de competenţă psihică specifică fiecărui tip de cauză civilă, în sensul că prin competenţă psihică se înţelege capacitatea persoanei de a aprecia critic şi predictiv consecinţele social-juridice ce decurg din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile. Sintagma "de competenţă psihică" înlocuieşte termenul "discernământ", ce este specific numai cauzelor penale, şi care reprezintă capacitatea persoanei de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele social-negative ale faptei comise.

De aceea, instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.

8. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material.

În acest sens, a arătat că între părţile litigante a fost încheiat contractul de vânzare nr. SRO/AO/205 din 14 martie 2012 având ca obiect vânzarea a cinci (5) autocare B. C. şi că la momentul semnării contractului reprezentantului reclamantei, respectiv D., se afla sub tratament medicamentos cu substanţe psihotronice, stare de sănătate de care pârâta a profitat, determinându-l să încheie acest contract, inserând şi o clauză abuzivă -art. 2.8 din Anexa B, sancţionată conform Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi Consiliului din 16 februarie 2011, care a fost transpusă ulterior în dreptul intern prin Legea nr. 72/2013, Capitolul V - Clauze contractuale şi practici abuzive, aplicabile şi în speţă, conform art. 15 şi 21 din lege.

S-a mai arătat că pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze sau practici contractuale, instanţa trebuie să ţină cont, aşa cum rezultă din art. 13 din Legea nr. 72/2013, de toate circumstanţele cauzei, dar în special de abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conform ordinii publice sau bunele moravuri, nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor, natura bunurilor şi serviciilor, neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, poziţia dominantă a contractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.

Deşi nu rezultă expres din lege, recurenta-reclamantă consideră că instanţa va putea aplica o prezumţie simplă de caracter abuziv al clauzelor sau practicilor contractuale, ceea ce înseamnă ca profesionistul - pârâta - va fi nevoit să răstoarne caracterul abuziv, demonstrând inversul circumstanţelor enunţate de art. 13 din Legea nr. 72/2013, ceea ce pârâta pe parcursului procesului nu a demonstrat.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că în sistemul Legii nr. 193/2000, consumatorul beneficiază de o prezumţie de lipsă a negocierii în contractele de adeziune, precum şi de o prezumţie de dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, iar cum Legea nr. 72/2013 evocă noţiunea de clauze sau practici contractuale stabilite în mod vădit inechitabil, sintagmă similară cu cea de dezechilibru semnificativ, înseamnă că sistemul de prezumţii din art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi jurisprudenţa acumulată în aplicarea acestui text legal s-ar putea aplica, prin analogie, şi în litigiile având ca obiect clauze sau practici abuzive în relaţiile dintre profesionişti.

În opinia recurentei-reclamante prevederile art. 2.8 din contract, ca şi prevederile obligaţionale din întregul contract, sunt abuzive şi trebuie anulate, ţinând seama şi de starea de sănătate a reprezentantului legal al societăţii la data semnării contractului.

De altfel, se arată, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a dat dovadă de bună-credinţă în raporturile contractuale, achitând suma de 170.000 RON reprezentând avansul convenit. Ulterior achitării avansului şi urmare a ameliorării stării psihice, recurenta-reclamantă a încercat soluţionarea amiabilă cu privire la restituirea avansului, delegând în acest sens un avocat în vederea reprezentării sale la negociere şi semnarea procesului-verbal. Nu a fost întocmită nicio procură notarială specială privitor la renunţarea la vreun drept.

După mai multe etape de negociere, intimata-pârâtă a acceptat restituirea sumei din 60.000 RON, fiind încheiat un proces-verbal de conciliere încheiat la data de 20 decembrie 2012, iar pentru diferenţa de 110.000 RON a înţeles să invoce prevederile art. 2.8 din Anexa B a convenţiei, prevedere considerată a fi abuzivă.

În aceste condiţii, menţiunea din procesul-verbal în sensul că renunţă la orice pretenţie prezentă şi viitoare ce ar putea deriva din convenţie este lovită de nulitate absolută.

Renunţarea la un drept este un act procedural de dispoziţie şi trebuie să fie expresă şi neechivocă, invocat personal sau prin mandatar cu procură specială, fiind un act unilateral de voinţă.

În cauză, consideră recurenta-reclamantă, din probatoriul administrat rezultă fără niciun dubiu că în luna martie 2012, cumpărătorul D. suferea de afecţiuni psihice de natură a-i afecta discernământul şi, implicit capacitatea de a încheia acte juridice civile.

S-a mai arătat că art. 2.8 din contract, ca şi prevederile obligaţionale din întregul contract, sunt abuzive şi trebuie anulate, ţinând seama de starea de sănătate a reprezentantului legal, instanţa urmând să ţină cont de prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013, în contextul în care pârâta nu a demonstrat contrariul.

9. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că în cererea de recurs au fost dezvoltate critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală.

10. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Prin încheierea din 15 mai 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., instanţa supremă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punând în vedere părţilor că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, s-a dispus suspendarea judecării pricinii, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ce face obiectul dosarului nr. x/2018

Prin încheierea din 4 iunie 2019, cauza a fost repusă pe rol, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi totodată admis în principiu recursul declarat şi stabilit termen de judecată, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., la 3 decembrie 2019.

8. Pe fondul recursului, Înalta Curte, în raport cu criticile de nelegalitate invocate de recurentă, subsumate formal de către aceasta, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat.

În raport cu criticile detaliate mai sus, Înalta Curte constată că, deşi recurenta nu a arătat în ce fel ar fi fost încălcate anumite dispoziţii de drept material, prin indicarea textelor de lege, se poate considera că o atare încălcare face obiectul criticilor de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, domeniul de aplicare a acestui act normativ, este limitat la raporturile juridice dintre profesionişti, pe de o parte şi consumatori, pe de altă parte. Or, aşa cum s-a reţinut, reclamanta are calitatea e profesionist, fiind o societate comercială cu răspundere limitată, neputând fi asimilată în nicio împrejurare cu un consumator, astfel încât activitatea sa concretizată în acte juridice încheiate cu alţi profesionişti excede domeniului de reglementare limitat al acestei legi.

De asemenea, referirea recurentei-reclamante la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 72/2013, ca o premisă în aplicarea aceleiaşi Legii nr. 193/2000, este incompatibilă cu o critică de nelegalitate, de vreme ce, pe de o parte, reclamanta nu a invocat drept temei juridic în cererea de chemare în judecată, aceste dispoziţii (a se vedea dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Botoşani), iar prima instanţă a soluţionat litigiul în raport cu dispoziţiile din C. civ., invocate de aceasta.

În acest context, instanţa de apel, în mod legal, a verificat, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia instanţei de apel în raport cu invocarea stării de sănătate a reprezentantului legal al societăţii, ca motiv de nulitate a contractului, de asemenea, aceasta este nefondată.

După cum corect a reţinut instanţa de apel, din probele administrate în cauză nu a rezultat existenţa vreunui motiv de nulitate a contractului, cu referire la exprimarea unui " consimţământ nevalabil", iar instanţa de apel a făcut în acest sens o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 37, art. 1179 şi art. 1182-art. 1205 din C. civ.

Deşi recurenta-reclamantă nu indică expres modul cum ar fi fost încălcare aceste dispoziţii legale, ce reglementează condiţiile de fond pentru încheierea contractului, în special condiţia privind discernământul pentru exprimarea valabilă a consimţământului, implicit pare să susţină astfel de încălcări, prin afirmarea contrariului.

Astfel, Înalta Curtea reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente în cauza de faţă, reţinând în esenţă că în condiţiile în care reprezentantul reclamantei-societate comercială, era o persoană fizică majoră, fără vreo interdicţie judecătorească ce ar fi putut restrânge într-o primă etapă, capacitatea acestuia de a încheia acte juridice (art. 37 din C. civ., art. 1179 alin. (1) pct. 1 din C. civ. şi art. 1180 din C. civ.), iar pe de altă parte, nu există dovezi din care să rezulte că la data exprimării consimţământului pentru încheierea contractului a cărui nulitate se solicită, acesta ar fi fost lipsit de discernământ (a se vedea concluziile raportului de expertiză medico-legală - dosarul Curţii de Apel Bucureşti), dispoziţiile legale de drept material au fost în mod judicios interpretate şi aplicate în cauza de faţă.

Susţinerile de fapt, contrare celor reţinute de către instanţa de apel, nu vor putea fi analizate de către instanţa de recurs, deoarece calea de atac a recursului se limitează exclusiv la critici de nelegalitate ce vor face obiectul judecăţii, astfel încât, în condiţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care exclude caracterul devolutiv al recursului, numai asupra acestora s-a efectuat judecata.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu s-au încălcat de către instanţa de apel, dispoziţii de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

De asemenea, constatând că intimata a fost nevoită să avanseze plata unor sume de bani, pentru a formula apărări în prezentul recurs, precum şi pentru a le susţine, constând în onorariu de avocat, dovedite în limita sumei de 3.866,38 RON, iar recurenta-reclamantă a formulat o cale de atac nefondată, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) şi la art. 451 din C. proc. civ., Înalta Curtea va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1527 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. să achite intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. suma de 3.866,38 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.