Appeal annulled as insufficiently stamped; arbitral award over WIRTGEN machine dispute stands, defendant liable for EUR 275,176 in compensation.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj la 8 septembrie 2016 sub nr. x, reclamanta A. S.R.L. a solicitat: (a) obligarea pârâtei B. S.A. la rezoluţiunea acordului comercial din data de 26 ianuarie 2012, din culpa exclusivă a pârâtei, (b) rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 23 februarie 2012 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 17 mai 2012, din culpa pârâtei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, (c) obligarea pârâtei la restituirea utilajului de tip WIRTGEN SP 850, an de fabricaţie 2003, număr serie x. SP.13014280.0061, bun ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 17 mai 2012 precum şi a celorlalte aparaturi şi utilaje care au fost utilizate Ia lucrările efectuate în baza contractului de prestări servicii din data de 29 februarie 2012, (d) încuviinţarea reţinerii de către reclamantă a suinelor în valoare de 425.000 euro deja achitate de către pârâtă, cu titlu de daune, pentru lipsa de folosinţă precum şi ca echivalent al folosirii utilajului de către pârâtă în toată această perioadă de timp, (e) obligarea pârâtei Ia plata sumei de 560.942,70 euro. pentru serviciile prestate în baza contractului de prestări servicii din data de 23.02.2012, precum şi a serviciilor extracontractuale efectuate, (f) obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat şi lipsa de folosinţă a utilajului, în valoare totala de 300.000 Euro, (g) înfiinţarea sechestrului judiciar pentru utilajul mobil tip WIRTGEN SP 850, cu numirea reclamantei în calitate de custode sau a unei terţe persoane, pe cheltuiala pârâtei şi (h) obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de arbitrare.

Prin hotărârea arbitrală nr. 20 din 27 iulie 2018, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj în dosarul nr. x/2016 admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. şi în consecinţă:

Dispune rezoluţiunea Acordului comercial din data de 26 ianuarie 2012.

Dispune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012.

Obligă pârâta să restituie reclamantei bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012, utilajul de tip WIRTGEN SP 850, an de fabricaţie 2003, număr serie x. SP.13014280.0061, precum şi a celorlalte aparaturi şi utilaje, toate proprietatea A. S.R.L., care au fost utilizate la lucrările efectuate în baza contractului de prestări servicii din data de 29 februarie 2012.

Încuviinţează reţinerea de către reclamantă cu titlu de daune a sumei de 276.250 Euro din totalul de 425.000 Euro, achitaţi de pârâtă, pentru lipsa de folosinţă a utilajului.

Obligă pârâta la plata sumei de 433.562 Euro pentru serviciile contractuale şi extracontractuale efectuate de către reclamantă.

Obligă pârâta la plata sumei de 275.176 Euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a utilajului.

Ia act de renunţarea reclamantei la cererea de înfiinţare a sechestrului judiciar.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 136.298.47 RON şi 10.634.52 euro, cheltuieli de arbitrare.

Respinge cererea reconvenţională ca nedovedită.

B. S.A. a formulat la 11 octombrie 2018 acţiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost respinsă acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 20 din 27 iulie 2018 în dosarul arbitral nr. x/2016 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj formulată de B. S.A. în contradictoriu cu A. S.R.L..

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare formulată de B. S.A. la data de 22 noiembrie 2018 privind suspendarea executării hotărârii arbitrale şi ca nedovedită cererea intimatei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată generate cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Împotriva sentinţei civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ.

Regula de procedură încălcată se circumscrie principiului consacrat de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. în acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege. chiar dacă părţile se împotrivesc".

În acest context, recurenta susţine că principala critică a sentinţei recurate vizează următorul argument invocat de instanţa de fond:

"[...] Cât priveşte faptul că instanţa arbitrală nu a cercetat temeinicia cererii reconvenţionale, Curtea relevă că analiza acesteia a fost analizată implicit, întrucât ea presupunea o evaluare comună şi concomitentă cu analiza cererii principale. Prin urmare, Curtea concluzionează că în cuprinsul acţiunii în anulare sunt vizate motive privind temeinicia hotărârii arbitrale, respectiv maniera în care arbitrii au înţeles să dezlege cauza dedusă judecăţii şi să se pronunţe în consecinţă, iar nu motivele indicate punctual la art. 608 din C. proc. civ.

Astfel, în motivarea sentinţei recurate, un astfel de considerent precum cel al "analizei implicite" nu poate fi primit, o astfel de analiză a temeiniciei unei cereri fiind vădit greşită, având în vedere valenţele principiului aflării adevărului în cauză, consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ., ce impun cerinţa unei analize efective a pretenţiilor părţilor, în lumina argumentelor invocate de acestea.

Recurenta a invocat în cadrul acţiunii în anulare a sentinţei arbitrale faptul că respingerea cererii reconvenţionale prin care a solicitat constatarea faptului că intimata-pârâtă datorează suma de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate de recurentă şi a solicitat compensarea sumei cu cele solicitate de intimata-pârâtă este motivată într-un singur paragraf, fără a analiza în mod efectiv temeinicia pretenţiilor formulate şi fără a indica în mod clar şi concis, în raport de probele existente la dosar, cauza pretinsei nedovediri a pretenţiilor, având în vedere că tribunalul arbitrai a respins cererea reconvenţională, ca nedovedită.

În acest context, se impune precizarea faptului că tribunalul arbitral avea obligaţia de a arăta cu exactitate cauzele pentru care afirmaţiile şi probele administrate de recurentă nu au fost reţinute în dovedirea pretenţiilor din cererea reconvenţională, indicând circumstanţele în care acestea nu au format convingerea tribunalului arbitral.

În mod corelativ, instanţa de fond avea obligaţia, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., de a întreprinde orice mijloace legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză obligaţia având valenţe cu atât mai importante cu cât instanţa de fond a constatat soluţionarea implicită a cererii reconvenţionale.

Cu toate acestea, instanţa de fond constată, în mod greşit, soluţionarea implicită a cererii reconvenţionale, în contextul în care aceasta din urmă a fost respinsă de tribunalul arbitral ca nedovedită. Or, apare ca inadmisibilă concluzia conform căreia o cerere respinsă ca nedovedită a fost soluţionată în mod implicit, întrucât aceasta presupunea o "evaluare comună şi concomitentă cu analiza cererii principale".

Mai susţine recurenta, că se impune cu necesitate precizarea faptului că sumele solicitate prin intermediul cererii reconvenţionale constau în obligarea intimatei-pârâte la plata unor sume achitate pentru achiziţionarea unor echipamente/efectuarea unor lucrări, aspecte distincte faţă de obiectul cererii principale introduse de intimata-pârâtă.

În acest context, recurenta apreciază că instanţa de fond trebuia să pună în discuţia părţilor şi să ceară recurentei explicaţii privind suportarea cheltuielilor solicitate, neîndeplinirea obligaţiilor de către intimata-pârâtă, în măsura în care tribunalul arbitral a respins cererea reconvenţională ca nedovedită.

Faţă de jurisprudenţa evocată, recurenta precizează că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin omisiunea de a pune în discuţia părţilor pretinsa "analiză implicită" a cererii reconvenţionale formulată în dosarul arbitral.

În măsura în care recurenta ar fi cunoscut optica instanţei de fond cu privire la soluţionarea implicită a cererii reconvenţionale, ar fi avut posibilitatea de a prezenta apărări proprii şi de a arăta instanţei de fond că, în realitate, cererea a fost respinsă ca nedovedită. Totodată, dacă instanţa de fond ar fi învederat părţilor aspectul menţionat, recurenta ar fi fost în măsură să prezinte clarificări suplimentare şi să susţină netemeinicia respingerii cererii ca nedovedită.

Prin urmare, sentinţa recurată încalcă prevederile imperative ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., prin neobservarea obligaţiei instanţei de fond de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză.

În ce priveşte încălcarea, de către sentinţa recurată, a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta arată faptul că, în temeiul prevederilor invocate, "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Sub acest aspect, instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor cadrul procesual exact şi de a pronunţa o soluţie privind netemeinicia respingerii cererii reconvenţionale de către tribunalul arbitral, ca fiind nedovedită.

Totodată, instanţa de fond avea îndatorirea, în lumina prevederilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ., să soluţioneze cererea reconvenţională aflată pe rolul acesteia, în măsura în care soluţia tribunalului arbitral a fost aceea de a o respinge ca nedovedită.

Recurenta precizează faptul că reţinerea de către instanţa de fond a unei soluţionări implicite a cererii reconvenţionale le cauzează o gravă vătămare, prin suprimarea dreptului său la achitarea, sau, cel puţin compensarea sumei de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate de aceasta, suma formând obiectul cererii reconvenţionale.

Mai susţine recurenta, că în cauză au fost încălcate dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ. şi că în lumina considerentelor prezentate, pe care le susţine în continuare, fără a le reitera în integralitate, arată că instanţa de fond, prin consemnarea concluziei privitoare la respingerea cererii reconvenţionale în mod implicit, realizează o denegare de drept.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii".

Ca atare, instanţa de fond avea îndatorirea de a da o soluţie pe fondul cererii reconvenţionale, faţă de respingerea acesteia ca nedovedită de către tribunalul arbitral.

Omisiunea instanţei de fond de a pronunţa o soluţie asupra unei cereri respinsă ca nedovedită, cauzează recurentei grave prejudicii, prin suprimarea dreptului său la achitarea, sau, cel puţin compensarea sumei de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate, suma formând obiectul cererii reconvenţionale.

Într-o altă critică, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ., întrucât sentinţa recurată cuprinde argumente invocate de instanţa de fond din oficiu, fără ca acestea să formeze obiectul unei dezbateri prealabile contradictorii.

Astfel, instanţa de fond invocă pretinsa soluţionare "implicită" a cererii reconvenţionale de către tribunalul arbitral, fără ca acest considerent esenţial, care, de altfel, a condus la respingerea cererii, să fie pus în discuţia prealabilă a părţilor.

Având în vedere faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor pretinsa soluţionare implicită a cererii reconvenţionale, recurenta s-a aflat în imposibilitate de a se apăra şi de a prezenta motivele şi probele existente deja la dosarul cauzei, care aveau vocaţia de a conduce la o concluzie diferită a instanţei.

Ca atare, instanţa de fond îşi întemeiază hotărârea pe aspecte care nu au fost învederate părţilor în prealabil, încălcând dreptul acestora de a-şi exprima punctul de vedere şi apărările necesare.

Asigurarea contradictorialităţii reprezintă o garanţie a dreptului la apărare ce permite părţilor în litigiu să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele sau de instanţă din oficiu.

Prin urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că aceste aspecte, precum aplicabilitatea anumitor prevederi contractuale, stabilirea costurilor suplimentare, dovada angajării sumelor solicitate pe cale reconvenţională de către recurentă, neexecutarea lucrărilor de către Societatea A. S.R.L. nu au fost avute în vedere de către tribunalul arbitral (cererea fiind respinsă, în mod nepermis, ca nedovedită), iar instanţa sesizată cu acţiunea în anulare s-a limitat în a considera incidenţa unei respingeri implicite.

În acest context, recurenta susţine faptul că prevederile C. proc. civ. consacră independenţa procesuală a cererii reconvenţionale, aceasta fiind o veritabilă acţiune, din aceste considerente putând fi soluţionată chiar în pofida renunţării de către reclamant la judecată ori la dreptul subiectiv dedus judecăţii, sens în care consideră că o soluţionare implicită a cererii reconvenţionale este vădit eronată având în vedere că, în funcţie de pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului, judecătorul poate să admită în întregime ambele cereri, să le respingă concomitent sau să admită o cerere, iar pe cealaltă să o respingă.

În orice caz, având în vedere că prezenta cale de atac vizează sentinţa nr. 1/2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, recurenta, în măsura în care, în cadrul acţiunii în anulare instanţa ar fi pus în discuţie această analiză implicită a cererii reconvenţionale, s-ar fi putut apăra şi ar fi putut aduce dovezi în sensul inadmisibilităţii unei analize in abstracto a celor două cereri. Necesitatea respectării principiului contradictorialităţii este subliniată şi de jurisprudenţa constantă a CEDO conform căreia:

"sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi" (Cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria x nr. x).

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează motivarea sentinţei nr. 1/2010, care în opinia recurentei este superficială şi ignoră multe dintre argumentele sale.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea faptului că raţiunea reglementării motivului de nelegalitate invocat rezidă în necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de fond, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea sentinţei nr. 1/2019 trebuie realizată în mod detaliat, prin indicarea elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază a aprecierii instanţei, astfel că motivarea trebuie să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială.

Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. stabilesc elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre, menţionând la lit. b) "motivele de fapt şi de drept ale hotărârii [...]". De asemenea, şi prevederile art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. conţin aceleaşi dispoziţii în ceea ce priveşte hotărârea arbitrală.

În plus, dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, întrucât pe această cale se poate verifica maniera în care s-a ajuns la o soluţie în circumstanţele concrete ale cauzei. Obligaţia de motivare a deciziilor decurge din dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste obligaţii şi argumente să fie analizate în mod efectiv. Or, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei, echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

Această concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care apreciază ca fiind pertinente cauzei lor, întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte motive, art. 6 implică, mai ales, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la o examinare efectiva a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor.

Astfel, motivarea Curţii de Apel Cluj se întinde doar pe două pagini în pofida complexităţii problemei supuse analizei, a numeroaselor argumente aduse de recurentă şi a înscrisurilor din care rezultă netemeinicia pretenţiilor societăţii A. S.R.L., pârâtă în prezenta cauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că instanţa de fond, în mod greşit, a statuat faptul că:

"arbitrajul la care părţile recurg în litigiile care au ca obiect drepturi şi obligaţii patrimoniale presupune ca semnatarii convenţiei compromisorii să consimtă la atenuarea anumitor reguli pe care statul le-ar asigura în cadrul unei jurisdicţii statale [...]". O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât contravine dreptului la apărare al recurentei şi obligaţiei instanţei de a analiza cauza şi de a motiva decizia pronunţată, în aceleaşi condiţii aplicabile unei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că prin cererea depusă la 6 iunie 2019, recurenta arată că renunţă la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care solicită instanţei de recurs să ia act de renunţarea la invocarea acestui motiv de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 7 mai 2019, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depusă la 24 mai 2019, recurenta solicită înlăturarea susţinerilor acesteia şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 iulie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 iulie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

La termenul din 28 noiembrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia insuficientei timbrării a recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a anulat calea extraordinară de atac ca insuficient timbrată, în considerarea următoarelor:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei".

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 25.061 RON, conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, deşi prin adresa aflată la dosar recurs i s-a pus în vedere obligaţia timbrării recursului, sub sancţiunea anulării cererii de recurs. Partea avea obligaţia de a depune o diferenţă de 24.961 RON taxă judiciară de timbru, având în vedere faptul că la dosar se regăsea o taxă în cuantum de numai 100 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula ca insuficient timbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.