Appeal over contract rescission declared time-barred; plaintiff's award for unpaid price upheld.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 12 iunie 2015, în dosarul nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari asociaţii B. SPRL şi C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. (fostă E. SRL) a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 mai 2015 încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de vânzător şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător.

Prin sentinţa nr. 179/2015 din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., iar urmare a apelului formulat de pârâta S.C. D. S.R.L., Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 338 din 30 martie 2016 a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa nr. 224 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidatori judiciari asociaţi B. SPRL şi C. SPRL, în contradictoriu cu S.C. D. S.R.L. prin administrator judiciar F. IPURL şi C.I.I. G. şi s-a dispus rezoluţia contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2011.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului în sensul că a fost obligată pârâta la transferul bunurilor în patrimoniul reclamantei sau la plata preţului de la data încheierii contractului, în situaţia în care bunurile nu mai există în materialitatea lor.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. D. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. (fosta E. SRL) prin administrator judiciar F. IPURL şi CII G., împotriva sentinţei nr. 224 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administratori judiciari B. SPRL şi C. SPRL

Împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. D. S.R.L. (fosta E. SRL) prin administrator judiciar F. IPURL şi CII G..

Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. D. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră că atât Tribunalul Mehedinţi cât şi Curtea de Apel Craiova au aplicat greşit normele de drept material, pronunţând astfel o hotărâre netemeinică şi nelegală.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, cele două instanţe, Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova au considerat că acţiunea în rezoluţiunea contractului este o acţiune reală şi ca atare ar fi o acţiune imprescriptibilă, teorie care este greşită întrucât obiectul litigiului este unul patrimonial, fiindu-i aplicabile prevederile Decretului - Lege nr. 167/1958 în ceea ce priveşte prescripţia.

De altfel, la art. 22 din Dec. nr. 167/1958, sunt prevăzute în mod expres, cazurile în care nu se aplică prevederile acestuia, iar printre acestea nu este menţionată şi rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare şi, chiar dacă acţiunea intimatei-reclamante ar fi o acţiune reală, cum consideră cele două instanţe, este de notorietate că nu toate acţiunile reale sunt imprescriptibile, legea declarând în mod expres care drepturi reale sunt imprescriptibile.

Ori, nu este nici un text de lege care să reglementeze imprescriptibilitatea acţiunii în rezoluţiune a contractelor având ca obiect bunuri mobile, doctrina şi practica judiciară au considerat ca imprescriptibile, doar drepturile reale principale strict prevăzute de lege;

Astfel, în aplicarea art. 2501 alin. (1) din C. civ., ar rezulta că şi drepturile reale principale sunt supuse prescripţiei extinctive, dacă legea nu dispune altfel, însă, tot C. civ. vine cu reglementări exprese care declară anumite drepturi reale ca fiind imprescriptibile, dar nici una dintre acestea nu priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, recurenta solicită ca instanţa de recurs să constate că Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova au dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale, considerând acţiunea în rezoluţiune ca fiind imprescriptibilă, cu atât mai mult cu cât, alternativ, obligă pârâta, la plata preţului de la data încheierii contractului, ori, plata preţului este evident şi fără discuţii, o acţiune patrimonială, supusă prescripţiei extinctive.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, de asemenea recurenta consideră că Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova au dat o greşită interpretare atât a dispoziţiilor legale cât şi a probelor administrate în dosar.

În susţinerea recursului, recurenta arată că motivarea cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a afirmat că pârâta nu ar fi plătit preţul bunurilor prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, dorind astfel să arate că ar fi îndeplinită prima condiţie de rezoluţiune a contractului.

Deşi sarcina probei revine celui ce face o afirmaţie în faţa instanţei, intimata-reclamantă a lăsat în sarcina pârâtei să demonstreze contrariul, însă nici instanţa nu a solicitat intimatei-reclamante să aducă dovezi în susţinerea pretenţiilor sale, răsturnând astfel, nemotivat, sarcina probei.

Totuşi, fiind de bună-credinţă, recurenta a considerat necesar a aduce în faţa instanţei toate dovezile pe care le-a considerat necesare pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, bazată pe probe, sens în care a depus la dosarul cauzei, copii ale instrumentelor de plată utilizate pentru plata celor două facturi emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 mai 2011.

În acest context, se arată că cele două facturi au fost achitate prin compensare, procesele-verbale de compensare fiind însoţite de note contabile interne în baza cărora s-au operat în contabilitate respectivele compensări, prin plata direct la casieria S.C. A. S.R.L., fiind eliberate chitanţele liberatoare precum şi prin ordine de plată.

Conform H.G. nr. 655/1999 şi Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursabile la scadenţă ale contribuabililor persoane juridice în situaţia în care între două sau mai multe persoane juridice există obligaţii de plată reciproce, acestea pot proceda la stingerea obligaţiilor respective prin compensare fără numerar în baza procesului-verbal de compensare (proces-verbal de stingere a datoriilor).

Având în vedere că recurenta a depus exact aceste tipuri de documente, consideră că a demonstrat că a fost stinsă contravaloarea ambelor facturi, cu atât mai mult cu cât sumele rezultate din însumarea tuturor instrumentelor de plată reflectă sumele din facturi.

În cursul judecăţii, recurenta arată că a fost efectuată o expertiză ale cărei concluzii au fost contestate, însă Tribunalul Mehedinţi, în motivarea hotărârii s-a bazat doar pe concluziile expertului, care prezintă eronat faptul că documentele contabile nu prezintă suficiente date care să arate ce datorii sting, iar judecătorul a preluat aceste concluzii fără a verifica corectitudinea acestora, însă documentele depuse arată în mod clar ce datorii sting.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei, preluând aceleaşi concluzii ale expertului, privind obligativitatea compensărilor prin Institutul de Management şi Informatică din Cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, recurenta susţine faptul că, în conformitate cu prevederile art. 3 din H.G. nr. 685/1999, această obligativitate operează doar în cazul compensării datoriilor neplătite la termenele scadente, ori, în cazul de faţă facturile emise de S.C. A. S.R.L. au fost compensate înainte de scadenţa acestora, astfel că nu era obligatorie procedura prevăzută de art. 3 din H.G. nr. 685/1999.

Mai susţine recurenta, că atât O.U.G. nr. 77/1999 cât şi normele de aplicare - H.G. nr. 685/1999 au ca scop prevenirea incapacităţii de plată a persoanelor juridice, venind astfel în sprijinul acestora, în special a creditorilor, ori, în cazul de faţă, atât Tribunalul cât şi Curtea au folosit fragmentat aceste reglementări legale, într-un scop contrar întregului cadru instituţional, respectiv în sensul neacceptării unor operaţiuni menite să preîntâmpine blocajul financiar al celor două societăţi.

De altfel, O.U.G. nr. 77/1999, care este norma în vederea căreia a fost emisă H.G. nr. 685/1999 nu sancţionează cu nulitatea nedepunerea situaţiilor sumelor restante mai vechi de 30 de zile la Institutul de Management şi Informatică din Cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, ci doar stabileşte o sancţiune contravenţională.

În concluzie, compensarea datoriilor reciproce s-a făcut în condiţiile prevăzute de lege, fiind valabilă.

Ca o dovadă în plus, că a fost plătit întreg preţul contractului, o reprezintă tabelul definitiv consolidat rectificat al creanţelor împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. (depus în copie la dosar) unde pârâta este înscrisă cu suma de 728.059,68 RON,chiar de către lichidatorul judiciar, or dacă pârâta ar figura cu datorii către intimata-reclamantă, nu ar fi putut fi înscrisă cu o creanţă împotriva acesteia, la dosarul cauzei fiind depus tabelul consolidat al creditorilor A. S.R.L. în care pârâta este menţionată ca şi creditor (poziţia 2. la secţiunea, creanţe chirografare).

O altă condiţie esenţială pentru rezoluţiunea contractului este ca neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţiile, în speţa de faţă, imputabilă pârâtei, ori nu se poate reţine o culpă exclusivă a sa, întrucât procesele-verbale de compensare care sting circa 99% din creanţă (creanţa este de 1.199.505,72 RON, iar suma totală compensată este de 1.136.918,48 RON) au fost semnate atât de pârâtă cât şi de intimata-reclamantă prin reprezentanţii săi de la acea dată.

Este evident că recurenta a considerat cu bună-credinţă creanţa stinsă atât timp cât creditoarea a fost de acord cu acest mod de stingere a obligaţiilor, iar în opinia recurentei, dacă s-ar reţine o culpă în neexecutarea obligaţiilor, aceasta este comună, iar intimata-reclamantă nu poate să-şi invoce propria-i culpă, o astfel de acţiune fiind inadmisibilă.

Faptul că reprezentanţii actuali ai intimatei-reclamante nu mai recunosc actele încheiate de antecesorii lor nu-i îndreptăţeşte a nu lua în considerare acele acte fără ca mai înainte să ceară desfiinţarea lor ca fiind efectuate fără a respecta normele legale.

În opinia recurentei, atât timp cât procesele-verbale de compensare şi chitanţele de plată direct în casierie sunt semnate de reprezentanţii creditoarei intimatei-reclamante, până nu sunt declarate nule ca fiind întocmite fără respectarea dispoziţiilor legale (H.G. nr. 685/1999), nu se poate face abstracţie de acestea.

Totodată, este de observat faptul că, atât Tribunalul Mehedinţi cât şi Curtea de Apel Craiova nici nu au interpretat prevederile H.G. nr. 685/1999, ci au preluat întocmai concluziile expertului contabil formulate în faţa Tribunalului Mehedinţi, ori expertul contabil nu are competenţa a se exprima cu privire la aplicarea normelor juridice la speţa dedusă judecăţii.

De altfel, acţiunea de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare nici nu a fost însuşită de administratorul special al A. S.R.L., administratorul judiciar având un interes propriu în desfiinţarea cât mai multor acte juridice, deoarece orice readucere de bunuri în patrimoniul debitoarei insolvente îi aducea un venit de 10% din suma readusă în patrimoniu, indiferent că acesta sumă revenea practic sau nu în patrimoniul debitoarei.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că atât Tribunalul cât şi Curtea au pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală şi prin prisma faptului că, admiţând acţiunea şi repunând părţile în situaţia anterioară, au obligat numai pârâta de a restitui bunurile fără a obliga pe intimata-reclamantă să restituie sumele de bani încasate sau considerate încasate în baza contractului.

Dacă se consideră că operaţia de compensare nu a avut loc, recurenta consideră că se impune ca, prin restabilirea situaţiei anterioare şi intimata-reclamantă să fie obligată la plata creanţelor stinse prin compensare.

De asemenea, obligarea pârâtei la plata preţului contractului, echivalează cu soluţia cererii de plată a preţului. Este adevărat că intimata-reclamantă a formulat o astfel de cerere, însă creditorul care şi-a executat obligaţia are a alege: ori rezoluţiunea ori executarea contractului prin executarea obligaţiei asumate prin contract, ori, în cazul de faţă, creditorul formulează atât cererea de rezoluţiune cât şi cererea de executare a contractului prin plata preţului, iar cele două instanţe admit, cei drept alternativ, ambele cereri, ceea ce în opinia recurentei este inadmisibilă.

Prin întâmpinarea depusă la 2 mai 2019, intimata S.C. A. S.R.L. - prin administratori judiciari B. SPRL şi C. SPRL a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de împrejurarea că recursul nu conţine critici de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depusă la 23 mai 2019, recurenta solicită înlăturarea susţinerilor acesteia şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 iulie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se tardivitatea recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 iulie 2019.

Recurenta a depus la 23 iulie 2019, punct de vedere prin care susţine că hotărârea atacată a fost comunicată doar la sediul societăţii, nu şi la sediul administratorului judiciar, sens în care apreciază că recursul este declarat în termenul legal.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu excepţia tardivităţii, reţinută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziţii legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părţii în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedeşte existenţa unei "unor motive temeinic justificate" şi care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligaţiei legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

În speţă, cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel Craiova, cu depăşirea termenului imperativ de 30 zile de la pronunţarea hotărârii prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată la sediul societăţii la data de 19 decembrie 2018, fiind semnată de primire de o persoană, în calitate de împuternicit, iar recursul a fost declarat la 18 februarie 2019 .

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei cum că decizia atacată nu a fost comunicată şi la sediul administratorului judiciar se constată că recurenta a luat cunoştinţă efectiv prin semnare împuternicit, de conţinutul deciziei atacate la dat de 19 ianuarie 2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispoziţiile legale, că partea nu a dovedit existenţa unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale citate, să admită excepţia tardivităţii declarării recursului şi să dispună anularea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) prin administrator judiciar F. I.P.U.R.L. şi C.I.I. G. împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) prin administrator judiciar F. I.P.U.R.L. şi C.I.I. G. împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatori judiciari B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.