Judicial detachment of land parcels and substitution of sales contract consent via extraordinary appeal nullity for lack of substantive illegality grounds

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună dezlipirea parcelei de 4000 mp din terenul în suprafaţa totala de 25696 mp (astfel cum rezulta din acte), respectiv de 28786 mp (astfel cum rezulta din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, sos. x, având număr cadastral x şi înscris în Cartea Funciara nr. x a Sectorului 2 Bucureşti, în conformitate cu Promisiunea bilaterala de vânzare autentificata sub nr. x/19.03.2013 şi cu documentaţia de dezlipire anexata, precum şi pronunţarea unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare a parcelei de 4000 mp dezlipite din terenul în suprafaţa totala de 25696 mp (astfel cum rezulta din acte), respectiv de 28786 mp (astfel cum rezulta din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, sos. x, în calitate de vânzător şi A. S.R.L. în calitate de cumpărător, în conformitate cu Promisiunea bilaterala de vânzare autentificata sub nr. x/19.03.2013 de BNP "C.".

În drept, s-au invocat prevederile art. 1669,1483,1650 şi următoarele din C. civ., Legea nr. 7/1996, Ordinul nr. 700/2014 privind organizarea şi funcţionarea ANCPL, O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 4210 din 3 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de inadmisibilitate privind capătul 1 de cerere prin care se solicită instanţei să dispună dezlipirea parcelei de 4.000 mp din terenul în suprafaţă totală de 25.696 mp (astfel cum rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, şoseaua x, având număr cadastral x şi înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 Bucureşti.

A admis excepţia de prematuritate privind capătul 2 de cerere prin care se solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare a parcelei de 4.000 mp dezlipite din terenul în suprafaţă totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, şoseaua x, având număr cadastral x şi înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 Bucureşti.

A respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei Compania B. S.A., în sensul că a respins ca inadmisibil capătul 1 de cerere prin care se solicită instanţei să dispună dezlipirea parcelei de 4.000 mp din terenul în suprafaţă totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, şoseaua x, având număr cadastral x şi înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 Bucureşti şi respinge ca prematur formulat capătul 2 de cerere prin care se solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare a parcelei de 4.000 mp dezlipite din terenul în suprafaţă totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în Bucureşti, şoseaua x, având număr cadastral x şi înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 216 din 3 februarie 2016 a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania B. S.A..

Prin decizia nr. 434 din 9 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Compania B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 216 din 03 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Urmare a casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare s-a format dosarul x/2014

Prin decizia civilă nr. 518/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4210 din 3 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 518/2018 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs pârâta S.C. Compania B. S.A. şi pârâtul D..

Recursul pârâtului D. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivelor invocate, recurentul a arătat, în esenţă, că apelanta prin cererea principală a stabilit cadrul procesual, ceea ce nu dădea voie instanţei de fond să analizeze şi să reformuleze acţiunea apelantei, care a solicitat în mod expres, să fie dezlipită suprafaţa de teren de 4000 mp.

Ori, susţine recurentul, prevederile art. 478 C. proc. civ. arată indubitabil că limitele efectului devolutiv al apelului este determinat doar de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Recurentul susţine că în apărare, apelanta nu a demonstrat că există vreun temei de drept care să dea posibilitatea instanţelor să dispună dezlipirea unei parcele de teren pe cale judecătorească şi nici nu a depus probe noi din care să rezulte toate susţinerile formulate în apel, iar din acest punct de vedere prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat legea.

Tot în acelaşi context, se arată că la judecarea apelului nu se pot formula pretenţii noi, altele decât cele formulate în scris la instanţa de fond, iar apelanta nu şi-a explicitat pretenţiile în fata primei instanţe, astfel că instanţa de apel nu putea statua aplicarea legii altfel decât a fost aplicată în mod corect şi legal de către prima instanţă.

Ori faţă de aceste aspecte, instanţa de apel nu a analizat dacă soluţionarea fondului a fost temeinică, nu a analizat fondul cauzei, pretenţiile părţilor şi temeiurile de drept invocate, nu a respectat obligaţiile impuse de Înalta Curte prin decizia nr. 434/2017.

Conform celor formulate de apelanta-reclamantă, precum şi temeiul indicat pe primul capăt de cerere, dar şi raportat la indicaţiile Înaltei Curţi prin decizia de casare, recurentul susţine că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti făcând referinţă la speţe ce nu au nici o înrâurire cu prezenta cauză şi nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat, conform cu hotărârea nr. 434/2017 a Înaltei Curţi.

De asemenea, în conformitate cu menţiunile aflate la pagina 7 pct. 8 lit. b) şi pct. 10 din acţiunea sa, apelanta reclamanta a făcut trimitere la un aşa zis act autentic de dezlipire inexistent si la un temeiul de drept, vădit greşit, respectiv la prevederile art. 15 din Ordinul ANCPI nr. 634, contrar prevederilor art. 35 din ordinul nr. 700/2014.

Ori în speţă, apelanta reclamanta, a încălcat în mod flagrant prevederile art. 1668-1670 din Noul C. civ., referitoare la obligaţiile datorate şi condiţiile de valabilitate ale promisiunii, întrucât contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat în forma nu mai târziu de data de 30.12.2013, conform dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) din Noul C. civ. şi orice altă divagaţie pe punerea în întârziere a acestui termen nu poate fi acceptat întrucât nu se află în situaţia unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma autentică să poată opera prevederile art. 2537 alin. (4) C. civ. ori cele ale art. 2540 din acelaşi cod.

Iar în aceste condiţii, recurentul susţine că nu se poate soluţiona primul capăt de cerere privind dezlipirea, pentru suprafaţa de 4000 mp şi că judecarea apelului s-a efectuat cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual.

Recursul pârâtei S.C. Compania B. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivelor de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare apărările sale, şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin nerespectarea obligaţiilor impuse de Înalta Curte, decizia cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, a fost încălcată flagrant autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 434/9.03.2017, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv încălcarea art. 35 alin. (1) lit. a) şi art. 35 alin. (2) lit. o) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014.

În acest context, recurenta susţine că în raport cu decizia nr. 434 din 9 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept invocate în apărare, arătând că intimata-apelantă A. S.R.L. nu a adus probe sau înscrisuri noi în apel; că aceasta nu poseda un titlu valabil, că dezlipirea unei suprafeţe de teren nu se poate dispune pe cale judecătorească fiind o operaţiune strict tehnico-administrativă, conform art. 35 din Ordinul OCPI nr. 700/2017.

Mai susţine recurenta că, în conformitate cu prevederile şi obligaţiile din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nr. x/2013 care stă la baza solicitării de dezlipire a unei suprafeţe de teren, în cauza de faţă, obligaţia de dezlipire a parcelei era strict în sarcina şi pe cheltuiala intimatei-apelante, având termen de finalizare care nu a fost respectat de aceasta şi că potrivit prevederilor art. 1669 alin. (2) C. civ. este prescris orice drept la acţiune - nefiind soluţionată de către instanţa de apel excepţia prescrierii dreptului la acţiune, creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă, întrucât apelanta-intimata nu a plătit preţul stipulat în promisiunea bilaterală nr. 501/2013.

În schimb, în mod nelegal prin decizia atacată, instanţa de apel a menţinut considerentele primei decizii casate nr. 216/3.02.2016 prin care, tot raportat la art. 6 din CEDO anulează aceeaşi sentinţă şi trimite cauza spre rejudecare, fără ca prevederile art. 6 din CEDO să fi fost invocate în scris prin cererea de apel sau prin cererea de chemare în judecată de către A. S.R.L..

În acest sens, recurenta consideră că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti la momentul pronunţării, analizând de fapt alte speţe ce nu au nici o înrâurire cu prezenta cauză raportându-se la alte soluţii străine de natura pricinii acestui litigiu.

În acest context, recurenta arată că în raport cu decizia de casare pronunţată de Înalta Curte, instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei, nesocotind astfel obligaţiile ce îi incubau din considerentele Înaltei Curţi, ca putere de lucru judecat.

Mai susţine recurenta, că cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. arată clar că apelanta a înţeles să se judece mai înainte de orice cu privire la dezlipirea unei parcele, întrucât ar fi fost prematur să solicite un act autentic pentru o suprafaţa aflată în indiviziune şi pentru care nu a achitat preţul integral aşa cum părţile au stabilit în Promisiunea nr. 501/2013. Ori, instanţa de apel deşi a luat act de cerinţele impuse prin decizia de casare nu a analizat fondul speţei şi temeiul de drept, ci s-a rezumat a găsi că prin trimiterea cauzei la fond instanţa trebuie să verifice existenţa unui refuz nejustificat, că nu există un impediment pentru a suplini consimţământul pentru operaţiunea de dezlipire - în fapt şi în drept cu totul alte dispoziţii decât cele statuate de Înalta Curte, prin decizia nr. 434 din 9 martie 2017.

Deşi prevederile art. 478 C. proc. civ., arată indubitabil că limitele efectului devolutiv al apelului declarat este determinat doar de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, totuşi instanţa de apel s-a rezumat în mod nelegal, de data aceasta la actul intitulat promisiune de vânzare-cumpărare, ignorând temeiul de drept invocat de apelanta-reclamantă şi de cum a fost structurată cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 12 decembrie 2018, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat pe cale de excepţie, insuficienta timbrare a recursurilor, tardivitatea şi nulitatea acestora, faţă de împrejurarea că nu conţin motive de nelegalitate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 noiembrie 2018, părţile depunând punct de vedere.

La termenul din 24 octombrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte analizând recursurile sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurenţi se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că recurenţii şi-au întemeiat recursurile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, din analiza memoriilor de recurs se constată că motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv motivele de nelegalitate prevăzute limitativ la punctele 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu susţineri referitoare la administrarea si interpretarea probatoriilor, astfel că în raport cu aspectele evocate, se constată că aşa cum au fost formulate, criticile recurenţilor au fost invocate în mod formal, acestea neputând fi încadrate şi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. pentru a se putea efectua controlul de legalitate de către instanţa de recurs.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile în care memoriul de recursul formulat conţine critici de netemeinicie sau simple nemulţumiri ale recurenţilor faţă de modul în care a decurs judecata în fond sau apel, sau modul în care instanţele au apreciat probele nu poate constitui îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu învederează instanţei de recurs norma materială nesocotită prin soluţiile date de cele două instanţe.

Se observă că recurenţii au relatat opinii referitoare la dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În speţă, prin recursurile formulate, se constată că recurenţii nu au adus nicio critică privind legalitatea deciziei atacate, ci sunt enunţate opiniile acestora, cu referire la motive ce ţin în principal de aspecte de fapt, fără a se indica în concret care este nemulţumirea acestora faţă de legalitatea hotărârii pronunţate.

De asemenea, se constată că toate susţinerile recurenţilor sunt nemotivate în drept şi nici nu se indică relevanţa acestora faţă de hotărârea din apel, iar din această perspectivă se apreciază că recurenţii, nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenţii nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel prin admiterea apelului reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii cererii de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. COMPANIA B. S.A. BUCUREŞTI şi de recurentul-pârât D. împotriva deciziei civile nr. 518/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.