Inadmissibility of appeal against dismissal of arbitral award annulment due to non-retroactivity of procedural law

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x din 27 aprilie 2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 225.169,87 RON cu titlu de penalităţi datorate şi calculate în baza Contractului nr. x/2011.

La data de 22.01.2018, reclamanta A. S.R.L. şi-a micşorat câtimea pretenţiilor de la suma de 225.169,87 RON la suma de 186.040,77 RON.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 405.644,64 RON reprezentând contravaloarea serviciului prestat de eliminare finală a deşeurilor pentru perioada 01.01.2012-25.09.2015 şi a serviciului de formularistică facturat nelegal de către reclamantă şi compensarea sumelor datorate reciproc până la concurenţa celei mai mici şi obligarea reclamantei la plata sumei rezultate din compensare.

Prin sentinţa arbitrală nr. 18/13.02.2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2016 a fost admisă aşa cum a fost modificată şi precizată acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x din 27.04.2016 formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L..

Prin aceeaşi hotărâre a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 186.040,77 RON cu titlu de penalităţi datorate şi calculate în baza Contractului nr. x/2011 şi la plata sumei de 23.530,37 RON cu titlu de cheltuieli de arbitrare şi suma de 5.200 RON cu titlu de onorariu de avocat.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca prescrisă pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea pretinsului serviciu de eliminare finală a deşeurilor provenite de la clienţii A. S.R.L. pentru perioada 01.01.2012-25.09.2012 precum şi pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea serviciului de formularistică pentru perioada 30.04.2012-31.08.2012.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca neîntemeiată pentru celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta reclamanta S.C. B. S.R.L a formulat acţiune în anulare, pentru a cărei soluţionare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost înregistrat, la 18.04.2018, dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de petenta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei arbitrale nr. 18/13.02.2018, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a declarat recurs recurenta S.C. B. S.R.L., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 29.01.2019 la Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 483, art. 608 alin. (1) lit. i), art. 6-22 C. proc. civ., H.G. nr. 685/1999, Legea nr. 31/1990, art. 2523 C. civ., art. 1616-1617 C. civ.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii sentinţei arbitrale şi pe cale de consecinţă, anularea sentinţei arbitrale şi în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale.

Argumentele recurentei au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

Prin decizia pronunţată instanţa de apel a ignorat motivele invocate de pârâtă prin acţiunea în anulare, nu le-a analizat, limitându-se la a aprecia că s-a solicitat reaprecierea probatoriului administrat în instanţa privată.

Prin acţiunea în anulare recurenta a indicat punctual normele de ordine publică/dispoziţiile imperative ale legii şi bunele moravuri încălcate de instanţa privată şi a solicitat ca sentinţa arbitrală să fie analizată strict din acest punct de vedere. Recurenta nu a solicitat reanalizarea probatoriului.

Antepronunţarea arbitrilor cu privire la probe şi refuzul de a administra probe aduc atingere principiului de drept al aflării adevărului, ceea ce reprezintă o normă de ordine publică.

Mai mult, susţine recurenta, instanţa a denaturat natura actului dedus judecăţii, făcând referire la aspecte care nu au fost invocate şi care nu fac obiectul acţiunii în anulare.

A doua critică se referă la faptul că instanţa de fond a apreciat că necesitatea, utilitatea şi concludenţa probelor excede controlului instanţei statale.

În realitate, instanţa statală are obligaţia de a analiza în ce măsură au fost respectate normele de ordine publică şi dispoziţiile imperative ale legii, unul dintre principii fiind cel al aflării adevărului în procesul civil.

Prin acţiunea în anulare, arată recurenta, s-a solicitat strict acest aspect, iar prin refuzul de administrare a probei învederată de recurentă a fost încălcat principiul aflării adevărului şi rolului activ al instanţei reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Sub un alt aspect recurenta susţine că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil- lipsa imparţialităţii instanţei de judecată, reglementat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de închiderea dezbaterilor, instanţa s-a pronunţat cu privire la caracterul neconcludent al probelor administrate în ceea ce priveşte dovedirea incinerării efective a cantităţii de deşeuri suplimentare constatate prin expertiza administrată.

Ca urmare a exprimării acestui punct de vedere cu privire la probele administrate, instanţa s-a pronunţat cu privire la soluţia ce urma să o pronunţe.

Sub un alt aspect recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 2523 C. civ. privind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă.

În pronunţarea acestei soluţii instanţa ignoră dispoziţiile art. 2523 C. civ. în care se arată că termenul de prescripţie curge de la data la care titularul dreptului a cunoscut faptul generator. Or, recurenta a luat cunoştinţă efectiv de cantitatea suplimentară pentru care aveam dreptul să emit facturi la momentul primirii raportului de expertiză. Acest aspect reiese din cererea reconvenţională, cerere în care nu s-a putut indica o cantitate exactă.

În concluzie, apreciază că în mod greşit instanţa a dispus admiterea excepţiei prescripţiei aceasta neluând în considerare data la care recurenta a luat cunoştinţă de fapta săvârşită de intimată, dată de la care curge termenul de prescripţie.

Prin sentinţa pronunţată tribunalul lipseşte de eficacitate prevederile art. 2523 C. civ. arătând că dreptul la acţiune ia naştere chiar şi în situaţia în care titularul dreptului nu a cunoscut naşterea lui.

O altă critică este reprezentată de încălcarea prevederilor art. 1616-1617 privind compensarea de drept, potrivit căreia curtea de apel a înţeles să ignore şi să nu cerceteze în ce măsură dispoziţiile legale a căror încălcare o invocă se circumscrie normelor legale ce fac obiectul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Tribunalul arbitral a înţeles să ignore prevederile sus menţionate şi să reţină că datoriile reciproce dintre cele două părţi nu se sting la data la care acestea au început să existe concomitent, ci la un moment ulterior, când a fost încheiat procesul-verbal de compensare.

În situaţia în care tribunalul arbitral înţelege să dea eficienţă doar procesului-verbal de compensare emis în temeiul H.G. nr. 685/1999 nu se poate reţine această concluzie, întrucât prevederile acestui act normativ nu au fost respectate de părţi.

Recurenta critică decizia curţii de apel în raport de încălcarea prevederilor H.G. nr. 685/1999, tribunalul arbitral adăugând la lege.

Curtea de apel a înţeles să ignore şi să nu cerceteze în ce măsură dispoziţiile legale a căror încălcare se invocă se circumscriu normelor legale ce fac obiectul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Din analiza prevederilor H.G. nr. 685/1999 art. 5 din Regulament se observă că pentru a avea eficienţă procesul-verbal de compensare, fiecare dintre cele două părţi implicate trebuie să iniţieze câte un ordin de compensare, urmând ca cele două ordine să conducă la stingerea datoriilor comune.

În situaţia de faţă nu a fost întocmit niciun proces-verbal de compensare în baza căruia să fie emise ordinele de compensare, iar pentru sumele de la 10.000 de RON în sus, compensarea nu a fost realizată prin agent de compensare, conform prevederilor legale.

Atât timp cât procesele-verbale de compensare au fost emise în temeiul unui act normativ, pentru a avea eficacitate se impune respectarea dispoziţiilor respectivului act normativ, care prevede că pentru creanţele mai vechi de 30 de zile şi mai mari de 10.000 RON se impune efectuarea unor raportări, ce nu au fost efectuate, fiind considerate de către părţi ca nefiind mai vechi de 30 de zile.

Tribunalul arbitral a adăugat la lege, stabilind că actele încheiate în temeiul H.G. nr. 685/1999 au eficienţă şi în lipsa respectării actului normativ care le reglementează.

Sub un ultim aspect recurenta invocă că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1341-1635 C. civ. şi ale Legii nr. 31/1990.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa a înţeles să respingă cererea de restituire a contravalorii serviciilor de formularistică, motivând că facturile au fost emise în temeiul contractului încheiat între părţi, acceptate la plată.

Prin soluţia pronunţată tribunalul arbitral completează dispoziţiile contractului, în sensul că pune în sarcina persoanei juridice fapte săvârşite de persoane fizice care nu au drept de reprezentare a persoanei juridice şi nu îşi pot asuma drepturi şi obligaţii în numele persoanei juridice.

Înalta Curte s-a pronunţat asupra acestui aspect, în sensul că semnătura şi ştampila aplicate pe facturile fiscale din partea altor persoane decât reprezentantul legal nu sunt de natură a angaja societatea, ci doar atestă primirea documentului în cadrul societăţii.

În ceea ce priveşte plata, aceasta a fost efectuată fără a fi datorată, aspect care a stat la baza cererii reconvenţionale.

Pentru toata aceste motive solicită admiterea recursului.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că recursul este inadmisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 03 iulie 2019, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Analizând recursul formulat, prin prisma excepţiei de inadmisibilitate a declarării recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată ca este întemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dispoziţiile art. 613 alin. (4), coroborat cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării dosarului, prevedeau că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acţiunea în anulare şi a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că "(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului."

Conform prevederilor art. 24 C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Raportat la faptul că data înregistrării cererii de arbitrare este 27 aprilie 2016, rezultă că la momentul înregistrării acţiunii erau în vigoare vechile dispoziţii ale art. 613 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile curţii de apel sunt supuse recursului numai în cazul admiterii acţiunii în anulare.

În cauză se constată că recursul are ca obiect o decizie prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea în anulare formulată de petenta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei arbitrale nr. 18/13.02.2018, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Astfel, fiind decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în vigoare la data introducerii cererii de arbitrare, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În consecinţă, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu se înscrie în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., motiv pentru care urmează ca recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.