Cassation annulled for failing to frame grounds of illegality distinct from merits arguments

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28.06.2017 sub nr. x/2017 reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 808.196,27 RON reprezentând: suma de 380.215.17 RON contravaloare factură x/2014 (TVA 73.590,03 inclus), 15.469 RON dobândă la TVA, 9.206 RON penalităţi la TVA, 3.985 RON dobândă la impozit pe profit, 2.312 RON penalităţi la impozit pe profit, 12.564 RON dobândă de referinţă şi suma de 344.954,10 RON contravaloare factură x/2014 (TVA 66765,31 RON inclus), 14.034 RON dobândă la TVA, 8.352 RON penalităţi la TVA, 3.609 RON dobândă la impozit pe profit, 2.095 RON penalităţi la impozit pe profit, 11.401 RON dobândă de referinţă. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat H.C.L. Timişoara nr. 405 din 01.08.2014 coroborat cu art. 1.345, art. 1.530, art. 1.531, art. 1.532, art. 1.547 şi art. 1.548 C. civ. şi art. 95 alin. l, art. 98, art. 111 şi art. 451-453 C. proc. civ.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă prin încheierea din 13 iulie 2017 a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civilă a Tribunalului Timiş în ceea ce priveşte soluţionarea prezentului litigiu.

A trimis cauza pentru repartizare aleatorie secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Tribunalul Timiş, secţia I Civilă prin încheierea din 25 octombrie 2017 a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei I civile a Tribunalului Timiş, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II - a civile a Tribunalului Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat, din oficiu, soluţionarea cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 217 din 08 decembrie 2017 a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă prin sentinţa civilă nr. 733 din 25 iulie 2018 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar; a obligat pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar la plata către reclamanta S.C. A. S.A. a sumei de 725.169,27 RON; a respins în rest acţiunea; a obligat pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar la plata către reclamanta S.C. A. S.A. a sumei de 16.461,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 733/25.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017 a declarat apel pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei S.C. A. S.A..

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 781/A din 21 noiembrie 2018 a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 733/25.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017; a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel către reclamanta S.C. A. S.A. Timişoara.

Împotriva deciziei civile nr. 781/A din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece se întemeiază pe aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 405/2014 s-a aprobat atribuirea directă către A. S.A. a gestiunii serviciilor de administrare a domeniului public şi privat afererent Anexei 1la hotărâre.

Prin hotărârea menţionată s-a aprobat doar forma de atribuire a contractului, fără a se aproba şi sursele bugetare, astfel încât în mod neîntemeiat reţine instanţa de apel faptul că reclamanta ar fi putut presta servicile prevăzute în HCLMT nr. 405/2014 chiar şi în lipsa unei convenţii în acest sens şi a unui angajament legal.

Se mai reproşează instanţei de apel că în mod greşit a reţinut faptul că la momentul adoptării hotărârii existau fonduri bugetare alocate în vederea atribuirii directe a gestiunii serviciului de administrare a domeniului public şi amenajarea spaţiilor verzi de către S.C. A. S.A..

Se mai arată că pârâta nu avea credite bugetare pentru încheierea contractului cu S.C. A. S.A. potrivit Ordinului nr. 1792/2002.

Deşi reclamanta a susţinut că prin contracte subsecvente pârâta deţinea sume care puteau fi utilizate la încheierea contractului, arată că aceste contracte au vizat cantităţi minime şi maxime cu tarife unitare adjudecate.

Municipiul Timişoara nu avea credite bugetare pentru încheierea contractului cu S.C. A. S.A. Pentru a fi mai explicit arată că definiţia legală dată de Ordinul nr. 1792/2002 pentru creditul bugetar este:

"Creditul bugetar este suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni".

Faţă de precizările efectuate de către reclamantă în cauză şi reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora "pârâtul avea fondurile necesare pentru respectarea dispoziţiilor HCL nr. 405/2014 pentru a încheia un contract de prestări servicii din 05.09.2014, la data expirării acordului cadru "şi afirmaţia reclamantului potrivit cărora prin contractele subsecvente nr. 75 şi 177/2013 existau sume care puteau fi utilizate la încheierea contractului". Contractul subsecvent nr. 177/18.09.2013, potrivit art. 5 - "PREŢUL CONTRACTULUI" punctul 5.1. prevede "Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil prestatorului de către achizitor este de maxim 6.000.000 RON plus TVA".

De asemenea, Contractul subsecvent nr. 75/25.03.20I4, potrivit art. 5 - "PREŢUL CONTRACTULUI" punctul 5.1. prevede "Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil prestatorului de către achizitor este de maxim 6.000.000 RON plus TVA".

Aceste contracte subsecvente vizau cantităţi minime şi maxime, cu tarife unitare adjudecate, pentru care autoritatea contractantă are obligaţia de a comanda şi plăti pentru minimul cantităţilor estimate.

A mai arătat că reclamanta cunoştea faptul ca NU exista un credit bugetar aprobat, dar pentru a forţa municipalitatea să încheie documente financiar-contabile contrare legii, a făcut presiuni, inclusiv de încălcare a legii. Conducerea S.C. A. S.A, a cunoscut şi cunoaşte etapele de angajare a unor cheltuieli bugetare, şi anume, prevederile Ordinului nr. 1792/2002.

A solicitat să se aibă în vedere prevederile legale aplicabile în administraţia publică locală în ceea ce priveşte angajarea unor cheltuielile, operaţiune care se face cu respectarea principiului bunei gestiuni financiare. A invocat art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 care implică obligaţia gestionarilor fondurilor publice de a asigura nu numai legalitatea cheltuirii acestor fonduri, dar şi asigurarea "economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în cheltuirea fondurilor publice" - economicitatea implică reducerea cheltuielilor publice.

De asemenea, a susţinut că în cauză sunt incidente prevederile Ordinului nr. 1792/2002 - Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, care reglementează modul de angajare, lichidare, ordonanţare şi plată a unor cheltuieli ale autorităţii publice locale.

Prin urmare, în lipsa unui contract nu s-au verificat lucrările prestate, nu există certitudinea că aceste lucrări au fost prestate efectiv aşa cum ele sunt înscrise de către reclamantă în situaţiile de lucrări.

În situaţia, mai sus expusă, în care nu s-a încheiat un contract de prestării servicii nu se poate discuta de naşterea unui raport juridic cu atât mai puţin a unei obligaţii civile (plata contraprestaţiei). A amintit inaplicabilitatea principiului forţei obligatorii a contractului care este inexistent fără echivoc între Municipiul Timişoara şi S.C. A. S.A. (principiul care are drept rol primar de a explica şi ordona raportul juridic născut între părţi ca urmare a încheierii contractului).

Prejudiciul suferit, invocat de reclamantă este rezultatul propriei conduite a conducerii S.C. A. S.A., la care Municipiul Timişoara nu a avut niciun aport. Una din condiţiile materiale ale acţiunii în restituire este că între îmbogăţirea pârâtului şi sărăcirea reclamantului să fie o legătură sau corelaţie directă, cu alte cuvinte, cele două fenomene să aibă o cauză unică sau aceeaşi origine, ori în speţa dată nu s-a verificat niciodată "îmbogăţirea existentă" sau "inexistentă" din patrimoniul pârâtului, respectiv nici nu s-a dovedit sărăcirea reclamantului sub acest aspect, prin simpla emitere a unor facturi nefiind posibilă dovedirea sărăcirii suferite.

Din contră, Municipiul Timişoara a atenţionat asupra faptului că nu există prevederi bugetare, nu se poate încheia contract decât după rectificarea bugetară şi totuşi conduita reclamantului a fost aceea de a presta servicii în afara unui cadru legal şi contractual, în afara unei solicitări de prestare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8, dispoziţiile O.G. nr. 119/1999 şi Ordinului nr. 1792/2002.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, iar în subsidiar modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că recursul este nul potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 03 iulie 2019, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, la termenul din 28 noiembrie 2019, a invocat, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 189 alin. (2) din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, se constată că în dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-pârât îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei de fond, în aceeaşi modalitate dezvoltată prin cererea de apel, prin reproducerea unor pasaje ale acesteia, fără a exprima în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva art. 488 şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel în soluţionarea apelului.

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din observarea criticilor formulate, se constată că recurentul deşi a indicat în cuprinsul recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile nu au fost dezvoltate şi argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

În motivarea recursului, criticile recurentului au vizat nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, însă aspectele antamate vizează exclusiv critici de netemeinicie, fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-pârât nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine şi atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În cauză, recurentul-pârât nu s-a conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât, în declaraţia de recurs nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, să constate nulitatea recursului formulat de recurentul-pârât MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 781/A din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Cererea intimatei S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, va fi admisă în temeiul art. 453 C. proc. civ. constatând că actele depuse de parte în acest sens sunt edificatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 781/A din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Obligă recurentul MUNICIPIUL TIMIŞOARA prin PRIMAR la plata sumei de 1.800 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. A. S.A..

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.