Territorial competence for severed individual labor disputes: exclusive jurisdiction follows employee domicile, not collective joining or employer seat

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. au chemat în judecată pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finantelor Publice, să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare echităţii drepturilor băneşti solicitate.

Reclamanţii sunt angajaţi ai instituţiei publice Curtea de Conturi a României, fiind remuneraţi din fonduri publice.

În sustinerea cererii au fost invocate prevederile art. 453 Noul C. proc. civ., art. 72 si urm Noul C. proc. civ., Legea 292/2015, Legea 284/2010, Legea 285/2010, Ordonanţa de Urgenţă nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 si art. 2 lit.

e) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice si art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 si art. 159 si 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 Noul C. proc. civ., art. 72 noul C. proc. civ.-chemarea în garanţie, 1430 C. civ., art. 7 si art. 23 din declaraţia Universala a Drepturilor Omului art. 2 si art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenţia europeana privind apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenţie, art. 4 din Carta speciala Europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabila, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit.

c) si f, art. 159, art. 242, art. 169 din legea 53/2003 cu modificările si completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, tară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000, şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x nr. x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, legea 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea 490/2004, H.G. 170/9 martie 2005, legea 71/2015, L. 94/1992 republicata, L 188/199 republicata.

La termenul din 20.06.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi formarea unui nou dosar, cu nr. x/2018

La termenul din data de 12.09.2018, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată din oficiu.

Deliberând asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată din oficiu tribunalul a reţinut, în primul rând, că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Gorj şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Gorj, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecata.

În drept, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul"

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei,

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Nu mai puţin tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariaţi în nume personal.

Pentru aceste considerente, prin sentinţa civilă nr. 6419 din 12.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

S-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanţie Ministerul Finantelor Publice şi expertul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Gorj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, fiind stabilit termen de judecată la data de 14.01.2019.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 14.01.2019, s-a constatat că părţile lipsesc şi niciuna dintre părţi nu a solicitat judecata în lipsă la această instanţă, motiv pentru care, a fost suspendată judecata acţiunii, potrivit dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 609/2019, Curtea de Apel Craiova a admis recursul formulat de reclamanţi, a casat încheierea şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă.

S-a stabilit termen de judecată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 14.10.2019, la care s-a dispus amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare, iar la următorul termen de judecată, din data de 23.09.2019, s-a amânat judecata în la data de 14.10.2019 în temeiul art. 153 din C. proc. civ., fiind neîndeplinită procedura de citare cu reclamanţii.

La Tribunalul Gorj, Curtea de Conturi a României a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia necompetenţă teritorială a Tribunalului Gorj, solicitând declinarea competenţei la Tribunalul Bucureşti, să se constate ivit conflictul negativ de competenţă şi să se dispună înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând cu precădere excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Gorj, invocată prin notele scrise depuse la dosar, de către Curtea de Conturi a României, excepţie care în materia conflictelor de muncă are un caracter de ordine publică, instanţa a reţinut:

Conform prevederilor art. 266 din Codul muncii (republicat): "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit prevederilor art. 231 din Codul muncii (republicat) "conflictele de muncă sunt conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă".

Instanţa a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză are ca obiect un conflict de muncă între mai mulţi salariaţi şi angajator, în sensul prevederilor legale susmenţionate.

În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii(republicat), cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa ori, după caz, sediul .

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

De asemenea, la art. 210 din Legea nr. 62/2011 se prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, între care şi reclamanţii din prezentul dosar, fiind adresată Tribunalului Bucureşti, în a cărei circumscripţie se aflau domiciliile majorităţii reclamanţilor, în temeiul art. 59 din C. proc. civ. şi art. 269 alin. (3) din Codul muncii(republicat).

În conformitate cu prevederile art. 59 din C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În prezenta cauză, prin cererea introductivă reclamanţii, în calitate de salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale similare (sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică), întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale, în considerarea aceloraşi considerente de fapt şi de drept, astfel că se poate considera că între drepturile acestora există o strânsă legătură, în sensul art. 59 din C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Bucuresţi a fost legal sesizat în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii(republicat), astfel că această instanţă rămâne competentă şi în ceea ce priveşte cererile disjunse.

Aşadar, instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este Tribunalul Bucureşti, instanţă investită iniţial cu soluţionarea cauzei de către reclamanţi.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Gorj, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, privind acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., toţi fiind reprezentaţi prin reprezentantul-reclamant R., cu domiciliul procesual ales la Cabinet T., cu sediul în Popesti Leordeni, judeţul Ilfov, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în Bucureşti, str. x, chemat în garanţie Ministerul Finantelor Publice, cu sediul în Bucureşti, str. x şi expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu sediul în sector 5, Bucureşti, Piaţa Valter Mărăcineanu nr. 1-3, în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Gorj şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Gorj, fiind şi angajaţi ai Curţii de Conturi Gorj, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Gorj şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.