Abusive unilateral modification clause in CHF-denominated consumer loan: nullity of bank’s right to change interest margin without predefined criteria

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate:

- caracterul abuziv al clauzelor din Convenţia de Credit nr x/28.03.2008 referitoare la art. 1.2, 1.3 art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 7.1 lit. h), m), n) art. 7.2 şi art. 1 si 3 din Actul adiţional nr. x/26.10.2011, Actul adiţional nr. x/11.04.2012, Actul adiţional nr. x/23.10.2012, Actul adiţional x/24.04.2013, Actul adiţional nr. x/24.10.2013 şi Actul adiţional nr. x/09.04.2014 la contractul de credit, cu privire la obiectul contractului, respectiv acordarea unui împrumut în RON şi nu în CHF, dobânda, comisionul de acordare, comisionului de rambursare anticipată, comisionul de restructurare şi comisionului de conversie;

- abuzivă clauza prin care s-a prevăzut ca obiectul contractului reprezintă o sumă în CHF, când în realitatea obiectul efectiv al contractului a fost un credit în RON, câtă vreme părţile contractante au acceptat suma în RON, reclamanta prin încasarea efectivă a sumei în RON, iar pârâta prin virarea sumei în RON şi nu în CHF, suma in CHF fiind practic doar scriptică;

- caracterul abuziv al clauzei suportării riscului valutar prin inserarea în contractul de credit a obiectului contractului in CHF şi restituirii acestuia tot în CHF şi eliminarea acestei clauze, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toata perioada derulării contractului şi conversia în moneda naţională a plăţilor;

- abuzivă obligarea reclamantei la plata contravalorii ratelor si comisioanelor lunare la o valoare mai mare decât rata de schimb a valutei în care creditul a fost acordat la momentul acordării acestuia, întrucât în acest fel se aplică o rată de schimb diferită de cea utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziţie;

- caracterul abuziv al clauzelor privind majorarea dobânzii prin majorarea marjei băncii fără a fi stabilite condiţiile în care poate interveni majorarea marjei, plata comisionului de acordare, comisionului de rambursare anticipată, comisionului de restructurare şi comisionului de conversie;

Să oblige pârâta B. S.A.:

- la eliminarea din Convenţia de Credit nr. x din 28.03.2008 a clauzelor abuzive referitoare la art. 1.2, 1.3 art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 7.1 lit. h), m), n), art. 7.2, din contract, şi art. 1 si 3 din Actul adiţional nr. x/26.10.2011, Actul adiţional nr. x/11.04.2012, Actul adiţional nr. x/23.10.2012, Actul adiţional nr. x/24.04.2013, Actul adiţional nr. x/24.10.2013 si Actul adiţional nr. x/09.04.2014 la Convenţia de Credit nr x din 28.03.2008 cu privire la comisionul de acordare, de restructurare şi dobânda.

- să modifice Convenţia de Credit nr. x 28.03.2008 astfel încât contravaloarea ratelor lunare sa fie raportata la rata de schimb utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziţia împrumutatului, respectiv prin stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de subsemnata la cursul CHF/LEU valabil la momentul semnării contractului, curs valabil pe toata perioada derulării contractului si conversia in moneda naţionala a plăţilor;

- să-i restituie diferenţa de curs valutar încasată de la data încheierii contractului şi până în prezent, comisionul de acordare încasat, comisionul de restructurare încasat, să recalculeze dobânda variabilă începând cu luna mai 2009 prin aplicarea LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p. şi ulterior acestei perioade până la restituirea creditului integral, conform art. 1.2 din contract şi să-i restituie sumele încasate în plus cu titlu de dobândă majorată;

- la plata dobânzii legale aferente sumelor pe care trebuie să le restituie calculată de la data încasării şi până la data plăţii efective

- la plata cheltuielilor de judecată şi să dispună eliminarea tuturor clauzelor abuzive din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 1993 din 17 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 9830 din 31 mai 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 4 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7003 din 3 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 28 martie 2008, în ceea ce priveşte modificarea unilaterală de către bancă a marjei de 4,3 pp inserată în formula de calcul a dobânzii, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate, începând cu 22 mai 2009, cu titlu de dobândă peste dobânda contractuală determinată conform formulei LIBOR la 3 luni şi marja de 4,3 pp., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în art. 1 din Actele adiţionale nr. 2-6 la contractul de credit nr. x din 28 martie 2008, care stabilesc perceperea unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar restructurare/reeşalonare peste suma de 150 euro, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în baza Actelor adiţionale nr. 2-6, cu titlu de comisioane pentru prestarea serviciului suplimentar restructurare/reeşalonare, peste suma de 150 euro, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală calculată prin raportare la cuantumul total al sumele la restituirea cărora a fost obligată, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a acestora şi a respins ca neîntemeiate celelalte capetele de cerere.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1477A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7003 din 3 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1477A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta C. S.A. (fostă B. SA) a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. (fostă B. SA) a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei atacate cu privire la soluţia referitoare la apelul recurentei şi, reţinând spre rejudecare, să se dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material statuate în cauză, aceasta reţinând caracterul abuziv al clauzei privind art. 5.1 în ceea ce priveşte modificarea marjei, şi, implicit a dobânzii, conform deciziei băncii.

În pronunţarea deciziei, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenţiei de credit.

Astfel, nu se poate retine lipsa caracterului negociat al contractului în condiţiile în care clauza sus-menţionată, clauză neatacată de către reclamantă, atestă tocmai contrariul, respectiv faptul că anterior semnării contractului, i s-a comunicat reclamantei o copie a acestuia, contractul fiind semnat ulterior negocierii clauzelor contractuale, conform celor declarate de părţi.

Prin urmare, în măsura în care această clauză contractuală nu a fost contestată de către reclamantă, recurenta apreciază că aceasta îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză şi justifică cu precădere respingerea cererii de anulare a clauzelor contractuale, considerate abuzive, caracterul nenegociat al acestora nefiind demonstrat în cauză.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor legale analizate de către instanţa de apel, statuate în Anexa 1, lit. a) a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumator, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Astfel, precizează că, contrar susţinerilor instanţei de fond, modificarea dobânzii în mod unilateral era posibilă în condiţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind abuzivă clauza.

În acest context, se menţionează faptul că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin stipularea clauzelor contestate nu s-a creat un dezechilibru între părţile contractante şi a fortiori nu exista un astfel de dezechilibru în detrimentul consumatorilor, iar Banca nu a acţionat contrar bunei - credinţe. Drept urmare, clauza 5.1 contestată nu poate fi considerată abuzivă.

Mai mult decât atât, nu se poate retine nici motivarea instanţei cu privire la nesemnarea actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care actul normativ nu condiţionează aplicabilitatea acestuia de semnarea sa, acceptarea prevederilor actului adiţional fiind tacită în condiţiile necomunicării refuzului de a-şi asuma aceste modificări, caz în care se poate solicita rezilierea contractului de credit.

În acest sens, se arată că în cazul de faţă reclamanta nu a uzat de aceasta posibilitate, deşi banca şi-a îndeplinit obligaţia instituită de legiuitor, de modificare a prevederilor contractuale, astfel încât acestea să concorde cu dispoziţiile legale în materie.

În cazul contractelor aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile acesteia şi să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale (a se vedea prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010).

Dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu prevăd obligaţia Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale. Banca are doar obligaţia de diligenţă, privind informarea consumatorilor şi nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adiţional de aliniere.

Referitor la clauzele contractuale reclamate, se arată că acestea nu au un caracter abuziv, neputându-se reţine caracterul nenegociat al acestora.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În plus, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de alta parte unele dintre acestea se referă la preţul contractului, analiză pe care instanţa de fond nu a efectuat-o în cauza de faţă.

În acest context, recurenta susţine că banca a creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, clauzele Contractului de credit au fost negociate de către părţile semnatare înainte de semnarea acestuia.

Mai mult, înainte de semnarea Contractului de credit, banca a furnizat reclamantei cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma Contractului de credit, iar aceasta a declarat că înţelege în totalitate conţinutul convenţiei părţilor, aspect confirmat chiar de către reclamant prin art. 9.3 si art. 13.14 din Contractul de credit.

Astfel, părţile (pe de o parte, Banca şi pe de alta parte, împrumutatul) au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii Contractului de credit, chiar dacă obligaţia împrumutului este una cu executare succesivă.

Prin urmare, părţile şi-au asumat riscul pe care îl implica derularea Contractului de credit.

Astfel încât, o eventuală situaţie financiar precară a reclamantei, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui o justificare legală pentru neexecutarea de către aceasta a obligaţiilor contractuale negociate, reglementate, consimţite şi asumate contractual, prin încheierea Contractului de credit.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că banca a acţionat cu bună-credinţă.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna-credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive, dispoziţiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu şi sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Astfel, instanţa urmează a analiza conduita recurentei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, reclamanta nefăcând dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

De asemenea, banca susţine inexistenta unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Or, în prezenta cauza raţiunea formulării acestei cereri de chemare în judecată este tocmai imposibilitatea efectivă a reclamantei de a achita ratele scadente, împotriva acesteia fiind iniţiată procedura de executare silită.

Astfel, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii.

Totodată, recurenta menţionează şi-a asumat şi ulterior şi-a realizat obligaţiile de acordare a împrumutului în cuantumul menţionat prin Contract prin virarea împrumutului în contul curent a împrumutatului. Astfel, nu poate fi reţinut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, sens în care consideră că această clauză privitoare la dobândă este în deplină concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta menţionează că dobânda (stabilita contractual de către părţi ca fiind variabilă, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi marja Băncii) a fost percepută de bancă în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut (negociate şi acceptate de părţi). Astfel, în cuprinsul clauzei prevăzute la articolul 3 din Contractul de împrumut au fost prevăzute clar criteriile în funcţie de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către B..

În consecinţă, recurenta apreciază ca nefondată susţinerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care B. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Prin întâmpinarea depusă, la 19 februarie 2019, intimata-reclamantă A. a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului în raport cu dispoziţiile deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale şi ale deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curţi, precum şi nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 mai 2019, intimata depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material statuate în cauză, aceasta reţinând caracterul abuziv al clauzei privind art. 5.1 în ceea ce priveşte modificarea marjei şi, implicit a dobânzii, conform deciziei băncii.

În pronunţarea deciziei, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenţiei de credit.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că cele două instanţe au reţinut în mod corect că în cauză recurenta a inserat în contract posibilitatea de a modifica unilateral marja băncii, fără însă a menţiona şi criteriile care pot determina majorarea acesteia.

În acest sens, se constată că recurenta s-a folosit de această clauză şi a majorat marja băncii, chiar în perioada în care CHF a înregistrat o creştere semnificativă, context în care s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul intimatei-reclamante.

Totodată, se reţine că deşi în motivele de recurs, pârâta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractual de credit, prevederi, care în opinia acesteia, atesta negocierea clauzelor contractului înainte de semnare, se poate observa că art. 9.3 din contract nu face referire la negocierea contractului, ci la faptul că orice modificare a contractului se va face prin act adiţional, astfel că în mod greşit se susţine că instanţa de apel a reţinut fără temei lipsa caracterului negociat al contractului.

Mai susţine recurenta, că modificarea dobânzii respectiv majorarea marjei avută în vedere la calculul dobânzii a fost cauzată de conjunctura economico-financiară din domeniu bancar, având drept scop acoperirea costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional bancară, respectiv dobânda aferentă finanţărilor la nivel naţional acordate de către instituţiile de credit.

Aşadar, costul unui credit este compus din dobânda resurselor atrase de banca de pe piaţa (Libor, Euribor, Robor), plus costurile, inclusiv riscurile şi câştigul băncii respectiv marja, astfel că susţinerea recurentei că majorarea marjei a fost impusă de către creşterea costurilor de finanţare plătite de către bancă nu poate fi primită, acesta a majorat marja pentru a creste profitul băncii, chiar dacă acest fapt a condus la imposibilitatea consumatorului de a mai plăti ratele creditului.

În raport cu aceste susţineri, raportate şi la prevederile contractuale în care se specifică faptul că "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii", iar în cazul în care banca majorează marja, conform deciziei sale rezultă că singurul criteriu prevăzut în contract a fost decizia băncii.

În ceea ce priveşte Anexa la Legea nr. 193/2000, se constată, aşa cum au reţinut cele două instanţe că aceasta conţine o listă exemplificativă de clauze considerate abuzive, iar la lit. A) se stipulează că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, ori faptul că pârâta a inserat în contract faptul că poate modifica marja în raport cu "decizia sa" nu reprezintă un motiv întemeiat.

Astfel, faptul că în contract nu au fost prevăzute motivele şi cazurile în care banca poate majora marja, nu îndeplineşte condiţia bunei-credinţe a recurentei, aspect ce denotă faptul că aceasta nu a respectat principiul echităţii între părţi, iar modificarea marjei a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest context, se reţine că în mod corect atât instanţa de fond cât şi cea de apel au constatat caracterul abuziv a clauzei prin care banca îşi rezerva dreptul să modifice marja conform deciziei sale, fără a se insera motivul sau condiţia în care poate interveni majorarea marjei.

Cu referire la comisionul de restructurare, se constată că şi acesta este abuziv, având în vedere că pentru acelaşi serviciu prestat banca a perceput comisioane diferite, or dacă perceperea acestui comision reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de restructurare a creditului, atunci nu se justifică de ce cuantumul acestuia este diferit, deşi volumul de muncă şi complexitatea documentaţiei întocmite este aceeaşi, aspecte în raport cu care, se constată că şi acest comision de restructurare este abuziv.

Astfel, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 1477 A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2019.