Contestaţie în anulare regarding contract resolution for non-delivery of agricultural harvests, dismissed due to failure to prove omission by the appellate court to examine specific appeal grounds.

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra contestaţie în anulare, reţine următoarele:

Prin decizia nr. 376/27.02.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 450/26.05.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L., formulată de B..

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că nu este fondată critica recurentei potrivit căreia, deşi reclamanta nu a învestit instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea/rezilierea acordului de cultivare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a recoltelor, instanţa de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ignorând astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare şi încălcând norme cu rang de principiu.

Aceasta, întrucât prin decizia atacată s-a dispus rezoluţiunea acordului de cultivare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, soluţie care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât şi ca temei de drept, în mod corect reţinând instanţa de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile este rezoluţiunea, iar nu rezilierea.

A reţinut instanţa de recurs că nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată, atât timp cât curtea de apel a respectat întocmai cerinţele cuprinse în decizia de casare, analizând, prin raportare la obiectul contractului, obligaţiile asumate de părţi. S-a conchis că S.C. A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5000 ha, în timp ce S.C. C. S.R.L. a achitat suma de 5.499.295 RON, a apreciat că sancţiunea aplicabilă contractului este rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă de către prima a obligaţiilor asumate.

A mai statuat instanţa supremă că, în contra susţinerilor recurentei, potrivit cărora instanţa a schimbat cauza juridică a acţiunii, reclamanta a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că pârâta S.C. A. S.R.L. nu i-a predat recolta, deşi i-a transmis suma de bani agreată; aşadar, reclamanta a indicat motivul principal pentru care a solicitat rezoluţiunea contractului - nepredarea recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5000 ha.

Tot nefondată a apreciat că este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1270, art. 1268 şi art. 1267 C. civ., din perspectiva aplicării greşite a regulilor de interpretare a contractelor, sub aspectul stabilirii succesiunii obligaţiilor asumate de părţi, reţinând, în esenţă, că, având în vedere caracterul succesiv şi interdependent al obligaţiilor asumate, condiţia existenţei culpei se raportează la neîndeplinirea obligaţiei părţii în ordinea firească a executării contractului, nemaiavând relevanţă alte aspecte.

Instanţa de recurs a constatat că este nefondată şi critica cu privire la încălcarea prevederile art. 1321, 1322 şi 1323 C. civ., reţinând că încetarea prin ajungere la termen a acordului de cultivare, invocată de S.C. A. S.R.L., nu poate fi reţinută, în contextul în care aceasta, în calitate de debitor, nu a executat din culpă obligaţia de predare a recoltei, iar sancţiunea prevăzută expres de lege pentru astfel de situaţii este rezoluţiunea

Astfel, potrivit art. 1322 C. civ., la încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate, însă ele pot fi ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului, în cauză reclamanta optând pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară; contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat condiţiile intervenirii rezoluţiunii şi a reţinut caracterul uno ictu al contractului, precum şi faptul că există o obligaţie importantă neexecutată de recurentă, raportat la prevederile contractului.

Înalta Curte a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1551 alin. (1) C. civ., potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluţiune, atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, deoarece obligaţia constatată neexecutată este importantă, atât timp cât este corelativă obligaţiei de plată, îndeplinită de reclamantă.

Referitor la condiţia punerii în întârziere cu privire la obligaţiile neexecutate, a reţinut că, întrucât recurenta nu a executat obligaţia de predare a recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5000 ha, aceasta este de drept în întârziere.

Cu privire la criticile dezvoltate subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora în mod contradictoriu a reţinut instanţa de apel că pe de o parte părţile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură şi implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului, iar pe de altă parte, că părţile şi-au asumat prin acordul de cultivare o obligaţie de executare dintr-o dată, instanţa supremă a apreciat că nu poate fi reţinută, atât timp cât faptul că realizarea obligaţiei principale presupune îndeplinirea mai multor obligaţii succesive nu presupune existenţa unui contract cu executare succesivă. Or, instanţa de apel a statuat fără echivoc asupra culpei recurentei în executarea contractului, iar faptul că în considerentele hotărârii se face referire cu caracter pur argumentativ la împrejurarea că se poate discuta cel mult de o culpă comună, acest lucru nu imprimă un caracter contradictoriu motivării şi nu exclude temeinicia cererii de chemare în judecată.

Instanţa de recurs a apreciat că sunt nefondate şi susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia.

Astfel, constatând că în motivarea hotărârii atacate s-au avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare şi s-au clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, a apreciat că susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L., formulată de B.,

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, a arătat că a formulat calea de atac în termenul de un an prevăzut la art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea atacată nu i-a fost comunicată în mod legal, având în vedere lipsa menţionării complete a adresei sediului său procesual.

În motivarea contestaţiei în anulare, a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiei puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197/06.12.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, pe care a invocat-o la termenul din 27.02.2019.

În acest sens, a prezentat situaţia de fapt şi evoluţia celor două litigii şi, evocând dispoziţiile art. 166 şi 489 alin. (3) C. proc. civ., precum şi jurisprudenţa instanţei supreme, a subliniat că, de vreme ce aceeaşi problema juridică, respectiv natura juridică de contract cu executare succesivă sau uno ictu a convenţiei încheiate de părţi, a fost dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi şi a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală, rezultă că aspectul reţinut anterior de instanţa supremă cu privire la caracterul de contract cu executare succesiva a căpătat putere de lucru judecat, astfel că excepţia trebuia soluţionată de instanţa de recurs, devenind un veritabil motiv de recurs în temeiul art. 166 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de casare vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ.

În continuare, a reiterat motivele de casare şi a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs celui vizând încălcarea dreptului la apărare şi a principiilor fundamentale ale dreptului civil, raportat la lipsa punerii sale în întârziere, cu privire la o obligaţie a cărei nerespectare nu s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, echivalează cu o necercetare a acestuia.

A susţinut autoarea căii de atac că instanţa de recurs nu s-a pronunţat şi nu a indicat, în concret, care este obiectul cererii de chemare în judecată şi unde anume, în cuprinsul acesteia, reclamantul a solicitat rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a recoltelor.

De asemenea, nu s-a pronunţat asupra motivului invocat cu privire la încălcarea dreptului la apărare ce viza excepţiile si garanţiile procesuale pe care le avea la îndemână în ipoteza în care instanţa de fond ar fi fost învestită cu o cerere de rezoluţiune a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a recoltelor.

În opinia contestatoarei, această motivare echivalează cu o necercetare a motivului de recurs invocat.

În final, a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat nici asupra motivului de casare vizând nemotivarea hotărârii, din perspectiva căruia a susţinut că nu i-au fost analizate toate apărările formulate prin întâmpinare.

În acest sens, a arătat că motivarea instanţei de recurs, potrivit căreia "sunt nefondate susţinerile recurentei că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia", nu satisface exigenta cercetării motivului invocat, atât timp cat aceste motive de recurs nu au fost declarate nule, ca neîncadrându-se în criteriile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit contestatoarei, soluţia instanţei de recurs de a nu răspunde criticilor ce vizează instituţii juridice precum excepţia de neexecutare, lipsa punerii în întârziere, determinarea importanţei obligaţiei neexecutate, etc., catalogându-le drept "răspunsuri punctuale", este echivalentă cu o nemotivare, fiind contrară dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

La 20.11.2019 intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei.

Luând în examinare, cu prioritate, excepţia tardivităţii, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data la care aceasta a rămas definitivă.

Aşadar legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen de 15 zile, calculat cu începere de la comunicarea hotărârii şi un termen de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas definitivă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să exercite contestaţia în anulare, indiferent dacă hotărârea i-a fost comunicată sau nu.

Cum, în speţă, contestatoarea a susţinut că hotărârea atacată nu i-a fost comunicată în mod legal, iar din actele dosarului nu rezultă contrariul, instanţa supremă apreciază că nu se poate determina momentul comunicării acesteia.

Calea de atac a contestaţiei în anulare a fost promovată însă la data de 07.10.2019, în cadrul termenului limită de un an de la data la care hotărârea atacată a rămas definitivă - 27.02.2019.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, trebuie subliniat că cele invocate de intimata S.C. C. S.R.L. în susţinerea acesteia reprezintă, în fapt, apărări de fond, astfel că instanţa supremă le va analiza ca atare.

Astfel, analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., indicat în mod expres de autoarea căii de atac, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Dispoziţiile sus-menţionate, fiind de strictă interpretare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de casare invocate de recurent în termen.

Înalta Curte constată că, în contra celor susţinute de contestatoare, instanţa de recurs a argumentat soluţia, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la motivele de recurs invocate de autoarea căii de atac.

Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat asupra motivului de casare vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., reţinând că, atât timp cât recurenta nu a executat obligaţia de predare a recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5000 ha, aceasta este de drept în întârziere.

De asemenea, s-a pronunţat şi asupra criticilor privind încălcarea dreptului la apărare ce viza excepţiile si garanţiile procesuale pe care le avea la îndemână în ipoteza în care instanţa de fond ar fi fost învestită cu o cerere de rezoluţiune a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a recoltelor.

Referitor la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că prin decizia atacată s-a dispus rezoluţiunea acordului de cultivare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, soluţie care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât şi ca temei de drept, în mod corect reţinând curtea de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile este rezoluţiunea, iar nu rezilierea.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia, subliniind că în motivarea hotărârii atacate s-au avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare şi s-au clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, iar susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Nici critica potrivit cărora motivarea instanţei de recurs nu satisface exigenta cercetării motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar soluţia de a nu răspunde criticilor ce vizează instituţii juridice precum excepţia de neexecutare, lipsa punerii în întârziere, determinarea importanţei obligaţiei neexecutate, etc., catalogându-le drept "răspunsuri punctuale", este echivalentă cu o nemotivare, fiind contrară dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nu poate conduce la admiterea căii de atac de retractare, această critică fiind una proprie recursului, iar nu contestaţiei în anulare.

Mai mult decât atât, prin dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare au fost reluate parte din criticile invocate în susţinerea recursului, cu toate că acestea au fost avute în vedere de instanţă în soluţionarea căii de atac.

Înalta Curte subliniază că verificarea modului în care instanţa de recurs a apreciat cu privire la motivele de casare invocate prin memoriul de recurs nu poate face obiectul contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate eventuale greşeli de judecată, căci altfel ar însemna să se deschidă dreptul părţilor la a provoca rejudecarea căii de atac.

Aşadar, faţă de cele arătate mai sus, nu se poate conchide că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivelor de recurs invocate de recurentă.

Or, prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de recurs, iar nu înlăturarea acestora.

În ceea ce priveşte presupusa omisiune a pronunţării asupra excepţiei puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197/06.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, analiza actelor dosarului relevă că aceasta nu a fost invocată nici prin memoriul de recurs şi nici ulterior, în cadrul judecăţii recursului.

Contestatoarea încearcă să acrediteze ideea conform căreia, odată ce a depus la dosar decizia nr. x/06.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs trebuia să constate că aspectul reţinut anterior de instanţa supremă cu privire la caracterul de contract cu executare succesiva a căpătat putere de lucru judecat şi, văzând dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., să invoce, din oficiu, motivul de casare; or, neprocedând astfel, instanţa de recurs a lăsat practic necercetat un motiv de casare de ordine publică.

Nici aceste alegaţii ale autoarei căii de atac nu sunt apte să conducă la admiterea contestaţiei în anulare, atât timp cât dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de recurs invocate de recurent în termen, iar nu omisiunea instanţei de a invoca, din oficiu, un eventual motiv de ordine publică.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, reţinând că în speţă nu a intervenit motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 508 C. proc. civ., să respingă contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 376/27.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2019.