Labor dispute jurisdiction fixed: claimant's forum choice at place of work upheld after termination

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtă S.C. B. S.R.L., să dispună anularea Deciziei de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului nr. 1/14.12.2018, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1036 din 10 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Mureş.

În motivare, pornind de la prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) Codul muncii şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform cărora:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul ", Tribunalul Timiş a apreciat că acestea au aplicabilitate doar în ceea ce priveşte domiciliul reclamantului, având în vedere că raporturile de muncă au încetat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, astfel că la momentul formulării acţiunii nu se mai putea vorbi de instanţa în a cărei circumscripţie se afla locul de muncă al reclamantului.

Învestit prin declinare, Tribunalul Mureş, secţia Civilă a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competenţă teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competenţă alternativă a instanţelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant o persoană fizică, dar această competenţă este în acelaşi timp, şi exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanţe competente (sau de la domiciliul său, sau de la locul de muncă).

Consecinţa caracterului exclusiv al competenţei este că, odată făcută această opţiune de către reclamant, în sensul alegerii instanţei în a cărei circumscripţie se află locul său de muncă, reclamantul nu mai poate reveni, pârâtul nu mai poate cere declinarea competenţei, iar instanţa, dacă a fost corect sesizată (fără încălcarea normelor imperative de competenţă), nu poate, din oficiu, să îşi decline competenţa.

S-a constatat că reclamantul (persoană fizică), deşi are domiciliul în judeţul Mureş, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), la tribunalul de la locul de muncă stipulat în contractul individual de muncă dintre părţile aflate în litigiu, iar nu la tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul său.

Cât priveşte noţiunea de "loc de muncă" utilizată de art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Mureş a reţinut că aceasta are accepţiunea legală (definită chiar de lege) de loc al executării contractului individual de muncă, loc al executării obligaţiei contractuale de prestare a muncii, stabilit de părţi ca element esenţial al contractului (art. 41 alin. (3) lit. b) coroborat cu art. 10 din Codul muncii).

Odată ce acest element esenţial este stipulat în contract, el rămâne stabilit ca atare în configuraţia juridică a raportului de muncă, indiferent dacă ulterior contractul ar înceta. Cu alte cuvinte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu este decât o formă de aplicare "ut singuli" a soluţiei legislative cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Aşa fiind, prin sentinţa civilă nr. 1119 din 1 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că, prin acţiunea promovată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului nr. 1/14.12.2018, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul.

Aşa fiind, prezentul litigiu are ca obiect un conflict individual de muncă (art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) şi, prin urmare, se aplică dispoziţiile speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 Codul muncii stipulează în alin. (1) că: " Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Conform art. 116 C. proc. civ.:

"Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, se constată că atât Tribunalul Timiş, cât şi Tribunalul Mureş, erau instanţe deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea.

Cum în mod corect a precizat şi Tribunalul Mureş, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competenţă teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competenţă alternativă a instanţelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant salariatul, dar această competenţă este în acelaşi timp, şi exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanţe competente (ori de la domiciliul său, ori de la locul de muncă).

Este de reţinut că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura competenţa teritorială alternativă, întrucât, potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social sunt considerate conflicte de muncă şi cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

În speţă, reclamantul A., deşi are domiciliul în judeţul Mureş, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), la tribunalul de la locul său de muncă (Tribunalul Timiş), iar nu la tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul său (Tribunalul Mureş).

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Timiş reclamantul a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Timiş nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei,

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2019.