Recourse dismissed as unfounded: claimant lost on failure to propose evidence in lower instances and raised potestative condition argument for first time on appeal

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului, constată următoarele:

I. Prin cererea de chemare de judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub numărul x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. la plata sumei de 15.677,76 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii şi a penalităţilor de întârziere calculate la această valoare, de la data scadenţei şi până la achitarea efectivă a debitului.

A mai solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 73.199,29 Euro, calculată la cursul BNR din ziua plăţii şi a penalităţilor de 1% pe zi, calculate la această valoare, de la data scadenţei şi până la data achitării efective a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 974 din 30 mai 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă, prima instanţă a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., prin care reclamanta a solicitat instanţei:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 15.677,76 Euro şi a penalităţilor de întârziere aferente, calculate la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând 50% din comisionul cuvenit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în data de 19 decembrie 2012 (conform art. 3.1 din contractul de cesiune nr. x, raportat la art. 4.1.1 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 1%/zi de întârziere, calculate la valoarea comisionului, respectiv a preţului cesiunii, de la data scadenta a plăţii şi până la data achitării efective a debitului antemenţionat (conform art. 4.7 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata contravalorii în RON a sumei de 73.199,28 Euro (88.877,04 euro - 15.677,76 Euro), calculată la cursul B.N.R, din ziua plăţii, cu titlu de comision datorat (conform art. 4.1.1. din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 1 %/zi de întârziere, calculate la valoarea comisionului neachitat, de la data scadentă a plăţii şi până la data achitării efective a debitului antemenţionat (conform art. 4.7 din contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare);

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a disjuns şi judecarea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L. în favoarea pârâtei B. S.R.L., precum şi formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 20 iunie 2016.

II. Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 120 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi, respectiv, de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 974 din 30 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2014.

III. La data de 30 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei anterior menţionate, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea, atât a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, cât şi a celei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre o judicioasă rejudecare, în condiţiile art. 501 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a dat curs, în mod eficient, solicitărilor sale formulate în probaţiune, în baza art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de a se dispune completarea probelor administrate în faţa primei instanţe, în sensul obligării pârâtei de a clarifica împrejurarea dacă a încasat sau nu de la B. S.R.L. comisionul aferent intermedierii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între B. S.R.L. şi societatea E. S.R.L., ori de obligare a pârâtei de a prezenta înscrisurile contabile care să ateste acest aspect, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ.

A considerat că instanţa de apel trebuia să manifeste diligenţă sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât, din extrasul de cont al S.C. C. S.R.L. rezultau încasări provenite de la B. S.R.L, iar simpla susţinere subiectivă şi interesată a pârâtei, potrivit căreia acele sume erau achitate pentru alte tranzacţii, nu ar fi trebuit să fie suficientă instanţei de apel pentru a-şi forma convingerea că B. S.R.L. nu a achitat comisionul datorat societăţii C. S.R.L.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele.

A considerat că, la cererea recurentei-reclamante sau chiar din oficiu, instanţa de apel avea posibilitatea de a dispune administrarea probei cu înscrisuri ori chiar efectuarea unei expertize contabile, din care să rezulte, cu certitudine, dacă pârâta C. S.R.L a încasat sau nu comisionul de intermediere aferent celor trei tranzacţii, având în vedere că recurenta-reclamantă nu era în măsură să probeze acest aspect, neavând posibilitatea de a intra în posesia documentelor contabile aparţinând pârâtei C. S.R.L.

A susţinut că îndoiala asupra stării de fapt existente s-a accentuat şi ca urmare a poziţiei exprimate expres de către intimata-pârâtă, în sensul că a încasat un comision aferent celor trei tranzacţii, însă acest comision a fost achitat în baza unui alt contract, încheiat ulterior încetării efectelor contractului de cesiune.

A precizat că împrejurarea încasării acestui comision de către intimata-pârâta rezultă şi din aceea că aceasta nu a formulat nicio declaraţie de creanţă în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea B. S.R.L. şi, în consecinţă, nu a fost înscrisă în tabelul creditorilor, ceea ce dovedeşte faptul că în prezent nu deţine o creanţă neachitată faţă de B. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a precizat că această împrejurare nu a fost avută în vedere de către instanţa de apel şi nu a fost valorificată, în sensul probării neadevărului susţinut de către intimata-pârâtă.

Pe de altă parte, deşi sarcina probei obligaţiei de plată a comisionului către recurenta-reclamantă aparţine intimatei-pârâte, instanţa de apel a considerat că această obligaţie este afectată de condiţia încasării comisionului de către intimată de la B. S.R.L.

În acest fel, obligaţia de plată a comisionului a fost afectată de o veritabilă condiţie pur potestativă, plata efectivă fiind lăsată la liberul arbitru al acestor societăţi.

Or, conform art. 1403 C. civ., o astfel de condiţie pur potestativă nu poate produce niciun efect.

Mai mult, recurenta-reclamantă a arătat că, şi în situaţia în care reclamanta ar solicita, pe calea unei acţiuni oblice, obligarea B. S.R.L. la plata comisionului datorat către intimata-pârâtă C. S.R.L, această solicitare ar fi supusă cenzurii administratorului judiciar al B. S.R.L., care s-a pronunţat asupra declaraţiei de creanţă a recurentei-reclamante, în sensul că aceasta nu ar fi legală şi temeinică.

Prin urmare, recurenta-reclamată a apreciat că în cauză se impunea suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, în baza art. 492 C. proc. civ., în sensul obligării intimatei-pârâte de a depune la dosar acte contabile şi documente ale societăţii care să probeze, în mod neechivoc, cele susţinute de aceasta.

A mai susţinut că în speţă ar fi utilă şi pertinentă efectuarea unei expertize contabile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 31 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 - în forma în vigoare la data introducerii acţiunii şi, de asemenea, a invocat excepţia nulităţii recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, este legal timbrat şi a fost declarat în termenul legal.

Totodată, a considerat că dezvoltarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 22 noiembrie 2019, în şedinţă publică.

IV. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă invocă exclusiv motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material care guvernează procesul de administrare a probelor, cu consecinţa greşitei aprecieri a situaţiei de fapt incidente în cauză, în realitate, o parte din dezvoltarea criticilor formulate se subsumează cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanţe a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, din perspectiva căruia aceste critici vor fi analizate.

Se reţine, astfel, că motivele invocate în conţinutul cererii de recurs vizează, în mare parte, judecarea pricinii cu nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine, sub acest prim aspect, ca nefiind întemeiată critica recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel nu ar fi dat curs solicitărilor sale de a se dispune completarea probelor administrate în faţa primei instanţe şi nu ar fi dispus, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., obligarea pârâtei de a prezenta înscrisuri contabile care să clarifice situaţia de fapt.

Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse, în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, dispoziţiile art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., invocat de recurentă, prevăd că, în situaţia în care "probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".

Din verificarea actelor dosarului, se constată că prin acţiunea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat, în dovedire, proba cu înscrisuri, constând în: contractul de intermediere vânzare bunuri imobiliare; scrisoarea de intenţie din 8 februarie 2012 încheiată între F. şi B. S.R.L., contractul de cesiune, notificarea privind încetarea contractului de cesiune şi recesionarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale, declaraţiile autentificate ale pârâtei B. S.R.L.

Totodată, din partea introductivă a sentinţei pronunţate de instanţa de fond rezultă că apărătorii celor două părţi au arătat că înţeleg să se prevaleze de înscrisurile depuse la dosar şi nu mai solicită administrarea altor probe.

Cu ocazia judecării apelului formulat de ambele părţi, instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă:

"a solicitat completarea probelor administrate la prima instanţă, în sensul obligării pârâtei la a clarifica împrejurarea dacă a încasat sau nu de la B. S.R.L., comision aferent intermedierii contractelor de vânzare cumpărare încheiate între S.C. B. S.R.L. şi E. S.R.L. ori de a obliga pârâta la prezentarea înscrisurilor contabile care să ateste acest aspect în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ..".

În acest sens, se reţine că, prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 23 ianuarie 2018, instanţa de apel a acordat un termen de judecată, la cererea recurentei-reclamantei, pentru ca aceasta să poată lua cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor depuse la dosar la aceeaşi dată de apelanta-pârâtă în dovedirea provenienţei comisionului pretins de apelanta-reclamantă.

Cu alte cuvinte, completarea probelor administrate în faza procesuală a apelului, astfel cum acestea au fost solicitate de către recurenta-reclamantă, s-a realizat prin depunerea de către apelanta-pârâtă la dosarul de apel a înscrisurilor relevante pentru dovedirea situaţiei de fapt în discuţie.

Ca atare, nu poate fi reţinută critica recurentei-reclamante că instanţa de apel nu ar fi dispus completarea probatoriului cu înscrisuri deţinute de către partea adversă, cu atât mai mult cu cât, ulterior depunerii la dosar a înscrisurilor noi, la termenul de judecată din 13 februarie 2018 (la care s-au luat concluziile părţilor pe fondul apelului), nu s-au formulat cereri suplimentare de probatorii, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica formulată de recurenta-reclamantă sub aspectul pretinsei nerespectări de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Sub acest al doilea aspect, se reţine că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a dispus, chiar din oficiu, administrarea probei cu înscrisuri ori efectuarea unei expertize contabile care să clarifice dacă intimata-pârâtă C. S.R.L a încasat sau nu comisionul de intermediere în discuţie.

În această privinţă, Înalta Curte constată că în cauză este aplicabil art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care prevede că "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Aşadar, recurenta nu poate invoca, în prezenta cale de atac, omisiunea instanţei de apel de a ordona din oficiu probe pe care ea nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii, o atare critică fiind prohibită de dispoziţia legală mai sus redată, dat fiind faptul că procesului civil urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, iar cel care face o susţinere în cursul procesului are obligaţia de a o proba.

Chiar dacă rolul activ al judecătorului are drept componentă şi dreptul de a ordona, în afara probelor propuse de părţi, dovezi pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, aceasta nu constituie o obligaţie pentru judecător, aşa cum rezultă cu evidenţă din redactarea art. 254 alin. (5) teza a-II-a C. proc. civ.

Or, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a solicitat în faţa instanţei de apel administrarea probei cu expertiza contabilă sau proba cu înscrisuri suplimentare faţă de cele depuse la dosar, la termenul din 23 ianuarie 2018, de către intimata-pârâtă, motivul de recurs nu poate fi primit.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile recurentei reclamante referitoare la modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în faţa ambelor instanţe de fond, întrucât acestea au în vedere o pretinsă stabilire greşită a situaţiei de fapt.

Este relevant, în acest sens, faptul că, în cadrul acestor din urmă critici, recurenta-reclamantă se referă la modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecăţii, în raport cu probele administrate în cauză.

Or, aprecierea instanţei de apel sub aceste aspecte, întemeiată pe probele administrate în cauză, priveşte în mod evident situaţia de fapt şi temeinicia cererii deduse judecăţii, astfel că nu poate fi repusă în discuţie în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalităţii, permis de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă invocă prin motivele de recurs, faţă de faptul că instanţa de apel a apreciat că obligaţia de plată a comisionului către reclamantă este afectată de încasarea efectivă a comisionului de la B., că o astfel de condiţie nu ar putea produce niciun efect, conform prevederilor art. 1403 C. civ., întrucât ar fi vorba despre o condiţie pur potestativă.

Sub acest aspect, Înalta Curte se limitează la a constata că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu a susţinut ineficacitatea condiţiei nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin motivele de apel, deşi sentinţa pronunţată de tribunal constata fără echivoc că nu a fost dovedită încasarea de către pârâtă a comisionului de la B. şi că " acest aspect este esenţial, deoarece, potrivit art. 3.2 din contract, obligaţia de plată devine scadentă în 10 zile lucrătoare de la data încasării totale a comisionului", critica fiind invocată omisso medio.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a sumei de 5950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul pentru plata avocatului).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 120 din 27 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a sumei de 5950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2019.