Moral-damages claim against Insurance Guarantee Fund quashed as inadmissible for bypassing mandatory pre-claim procedure.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 04 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. E. S.A. - prin lichidator judiciar, F. S.P.R.L. BUCUREŞTI şi FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR BUCUREŞTI, solicitând instanţei: obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri: pentru A., mama victimei directe G.- suma de 100.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru B., tatăl victimei directe- suma de 100.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru A., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru B., fratele victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru C., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale, şi, pentru D., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; de asemenea, au solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariţiei riscului asigurat (22.04.2014) şi până în momentul plăţii efective, şi, în fine, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ce le vor face cu prezentul proces, cheltuieli care sunt tot în sarcina asigurătorului, potrivit art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat exceptia inadmisibilitatii şi exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.

Întâmpinare a depus la dosar şi intervenientul forţat H., acesta fiind de acord cu admiterea cererii şi obligarea asigurătorului la plata sumelor solicitate de catre reclamanti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea de şedinţă publică de la 02.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în baza dispoziţiilor art. 262 alin. (4) şi art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a dispus suspendarea cauzei, încheiere care a fost casată în parte de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă (decizia civilă nr. 232/R de la 12 septembrie 2017), urmare admiterii recursului formulat de reclamanţi împotriva acesteia, şi trimisă cauza în vederea continuării judecăţii în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor Bucureşti, la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4537, pronunţată la data de 07 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B., A., B., C. şi D., la data de 08 martie 2018 (data menţionată pe rezoluţia de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.

La termenul din 03.10.2018, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în apel a intimatei S.C. E. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1815 A/2018, pronunţată la data de 03 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei E. S.A. Bucureşti, şi a respins apelul formulat în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a respins apelul formulat de apelanţii A., B., C. şi D., împotriva sentinţei civile 4537/07.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii Fondul de Garantare a Asiguraţilor Bucureşti şi H., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii B., A., A., C., B. şi D.

Recurenţii-reclamanţi se raportează la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi, pe cale de consecinţă, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, potrivit art. 496, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că au încercat să dovedească, în faţa instanţelor de fond şi de apel, că textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie, expressis verbis, un veritabil drept material la acţiune directă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Pe de altă parte, considerarea textelor art. 13 din Legea nr. 213/2015 sau art. 23 şi 24 din Legea nr. 503/2004, ca instituind proceduri obligatorii, prealabile cererii de chemare în judecată, sau ca fundamentând o procedură administrativă exclusivă pentru obţinerea despăgubirilor, reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material.

De asemenea, au mai susţinut recurenţii-reclamanţi, în mod greşit instanţa de fond (confirmată de cea de apel) a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reţinând, în esenţă, că aceştia nu au urmat procedura impusă de Legea nr. 213/2015, respectiv, nu au formulat către această instituţie o cerere de plată.

Recurenţii-reclamanţi consideră că nu se află nici în ipoteza prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nici în ipoteza prevăzută de art. 14 alin. (1) (teza ultimă) din aceeaşi lege. În situaţia lor, arată aceştia, solicitând daune morale al căror cuantum nu este stabilit încă prin hotărâre judecătorească (aprecierea creditorului de asigurare cu privire la cuantumul prejudiciului suferit fiind subiectivă şi nefiind obiectiv impusă asigurătorului- aşadar, nefiind lichidă), Fondul nu îi poate despăgubi. Consideră, aşadar, că înainte de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, reclamanţii/creditori de asigurare nu au o creanţă funcţională, care să facă aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai mult, pentru comisia specială din cadrul Fondului nu este reglementată, nici în Legea nr. 213/2015, şi nici în norma A.S.F. nr. 16/2015, o procedură de evaluare, de cuantificare a daunelor în cazurile vătămării corporale sau deceselor.

Instanţa de apel a reţinut că singura modalitate de adresare către instanţă a creditorilor de despăgubire, după falimentul societăţii de asigurare, ar fi numai după urmarea procedurii speciale şi numai în condiţiile Legii contenciosului administrativ, lucru care ar submina liberul acces la instanţele judecătoreşti de drept civil, într-un domeniu care nu are nici o legătură cu dreptul administrativ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi se raportează la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenţii susţin că instanţa nu a răspuns tuturor aspectelor invocate de aceştia cu privire la existenţa unei acţiuni directe împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aşadar recurenţii reclamă insuficienta motivare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte va respinge această critică având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a menţinut de altfel soluţia dată în fond, este motivată substanţial sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii directe împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, din perspectiva faptului că legiuitorul a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută prin Legea nr. 213/2015, aplicabilă pentru valorificarea dreptului de creanţă, nascut în baza unei poliţe de asigurare, încheiate cu un asigurător aflat în insolvenţă.

Din dispoziţiile acestei legi rezultă ca reclamanţii nu au la dispoziţie alegerea între procedura dreptului comun şi procedura instituită de legea specială.

Contrar susţinerilor recurenţilor, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu presupune un răspuns dat tuturor afirmaţiilor părţilor, esenţială fiind valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept relevante pe fondul cauzei. Întreaga construcţie juridică pe care se fundamentează soluţia din apel este referitoare la caracterul obligatoriu al procedurii instituite prin Legea nr. 213/2015, în absenţa parcurgerii căreia, acţiunea în instanţă este inadmisibilă.

Or, afirmarea şi argumentarea caracterului obligatoriu al procedurii neagă ipoteza avansată de reclamanţi, argumentele fiind aduse în combaterea raţionamentului recurenţilor chiar dacă nu într-o manieră explicită, fiind pe deplin aplicabil argumentul de interpretare logico-juridică a contrario potrivit căruia, cine afirmă ceva, neagă contrariul a ceea ce afirmă (qui dicit de uno, negat de altero).

Prin critica întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenţii susţin că textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie, expressis verbis, un veritabil drept material la acţiune directă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor iar considerarea de către instanţă a textelor art. 13 din Legea nr. 213/2015 sau art. 23 şi 24 din Legea nr. 503/2004, ca instituind proceduri obligatorii, prealabile cererii de chemare în judecată, sau ca fundamentând o procedură administrativă exclusivă pentru obţinerea despăgubirilor, reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Deşi recurenţii susţin incidenţa acestui motiv de nelegalitate, raportat la natura normelor a căror nesocotire se invocă, Înalta Curte constată că este vorba de norme de procedură întrucât vizează reguli de desfăşurare a unei proceduri în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins, fiind fără relevanţă că acestea nu se regăsesc în C. proc. civ.

Conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. dispoziţiile codului se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. În cazul de faţă, în condiţiile existenţei unor norme de procedură speciale, respectiv cele prevăzute de Legea nr. 213/2015, acestea se aplică întocmai şi cu prioritate.

În consecinţă, întrucât criticile vizează în fapt norme de procedură, acestea vor fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, nici aceste critici nu sunt fondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii sub aspect procedural.

Fondul de garantare a asiguraţilor este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de interes public, având drept scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători faţă de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, iar pentru încasarea despăgubirilor, persoana care se consideră titularul unui drept de creanţă de asigurări trebuie să formuleze cerere-tip de plată însoţită de înscrisuri justificative, ceea ce exclude o procedură bazată pe contradictorialitatea dezbaterilor specifică activităţii organului jurisdicţional.

În cadrul procedurii administrative prealabile, Fondul se pronunţă deopotrivă asupra despăgubirilor materiale şi morale, asemănător situaţiei în care asupra acestora s-ar fi pronunţat asigurătorul, efectuând plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ţinându-se seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. Prin urmare, chiar dacă Fondul nu se subrogă asigurătorului, plata despăgubirilor se face conform contractelor de asigurare.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a admis greşit excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reţinând, în esenţă, că aceştia nu au urmat procedura impusă de Legea nr. 213/2015, respectiv, nu au formulat către această instituţie o cerere de plată.

Raportat la cele arătate anterior cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de despăgubire instituite prin dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, instituite prin Legea nr. 213/2015, şi având în vedere că recurenţii nu au parcurs procedura prevăzută de lege, sunt nefondate criticile acestora pe aspectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Recurenţii-reclamanţi au motivat formularea acţiunii directe în instanţă pe calea dreptului comun pe considerentul că prin parcurgerea procedurii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu ar fi putut obţine daune morale deoarece cuantumul se stabileşte prin hotărâre judecătorească ca atare, Fondul nu i-ar fi putut despăgubi.

Contrar susţinerilor recurenţilor, dovedirea daunelor morale în acceastă procedură nu se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătoreşti ci, în sensul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe temeiul înscrisurilor justificative de care se poate prevala partea.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie împotriva căreia se poate formula contestaţie. Aşadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.

Nu este fondată nici critica prin care recurenţii au susţinut că, întrucât instanţa de apel a reţinut că singura modalitate de adresare către instanţă a creditorilor de despăgubire, după falimentul societăţii de asigurare, ar fi numai după urmarea procedurii speciale şi numai în condiţiile legii contenciosului administrativ, acest lucru ar submina liberul acces la instanţele judecătoreşti de drept civil, într-un domeniu care nu are nici o legătură cu dreptul administrativ.

Procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015 nu reprezintă o îngrădire a dreptului liberului acces la justiţie, acest aspect fiind confirmat şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2017, conform căreia legea specială instituie o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, care nu poate aduce eo ipso, atingere acestui drept. Aceasta întrucât, ulterior epuizării procedurii prealabile, partea interesată are deschisă calea contestaţiei în instanţă iar art. 21 din Constituţie nu interzice existenţa procedurlor prealabile şi nici obligativitatea acestora.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., A., A., C., B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1815A/2018 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., A., A., C., B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1815A/2018 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.