Counter-guarantee enforcement barred by inadmissible cassation appeal seeking de novo factual review of mandate scope and eligibility documentation.

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2015, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: 1. să constate netemeinicia din punct de vedere convenţional şi legal a deciziei F.R.C., conform adresei nr. x/22.12.2014, prin care s-a anulat contragaranţia acordată de F.R.C. în favoarea S.C. A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.08.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/10.08.2012, conform modificării nr. 52772/22.08.2012 a notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/23.08.2012; 2. obligarea pârâtei la plata contragaranţiei în sumă de 255.146,90 RON pentru garanţia asumată de reclamantă în favoarea B. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.08.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/10.08.2012, conform modificării nr. 52772/22.08.2012 a notificării de includere în plafonul de garantare nr. xA CTG/23.08.2012, beneficiară S.C. A., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 30 decembrie 2014 până la data plăţii efective a acestei sume; 3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5770 din 28 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 255.146,90 RON, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume de la data de 30.12.2014 şi până la data plăţii debitului şi suma de 7.501 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1554 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., împotriva sentinţei civile nr. 5770 din 28 septembrie 2016, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Decizia recurată nu arată motivele pentru care instanţa de apel a considerat că terţul ar fi avut împuternicire pentru semnarea declaraţiei pe propria răspundere pentru acordarea a unui ajutor de minimis sub formă de contragaranţie, deşi mandatul îi dădea dreptul a reprezenta S.C. A. S.R.L. exclusiv "în relaţia cu F.N.G.C.I.M.M.", aşadar numai pentru a obţine garanţia de la intimată.

Hotărârile judecătoreşti trebuie să răspundă exigenţelor prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., acestea reprezentând cea mai relevantă formă de manifestare a "dreptului în mişcare".

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

A motiva hotărârea presupune a demonstra, prin utilizarea unei minime logici, juridice şi formale, de ce, plecând de la nişte date concrete existente, se ajunge, prin aplicarea unor norme juridice, la acea soluţie.

Instanţa afirmă fără a justifica în drept că "mandatul este unul special şi această exprimare include fără nici un dubiu şi situaţia când ultima acţionează în calitate de mandatar" şi că "deşi împuternicirea nu a fost foarte exactă, rezultă cu claritate scopul mandatului, ..., deci că acesta era acoperitor pentru operaţiunile angajate de mandatar".

Or, furnizorul ajutorului de minimis şi al contragaranţiei este recurentul şi nu intimatul, iar dovada criteriilor de eligibilitate la contragarantare trebuia făcută în raport cu recurentul. Contractul se încheie între mandant (recurentul) şi S.C. A. S.R.L., mandatarul (intimatul) fiind un terţ faţă de contract.

Instanţa nu motivează de ce dispoziţiile art. 1537 şi art. 1546 din C. civ. de la 1864, care prevedeau că mandatarul "nu poate face nimic afară de limitele mandatului" şi că mandantul "nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul a făcut afară de limitele sale" nu ar fi fost aplicabile în speţă.

Nu sunt prezentate argumentele de drept pentru care instanţa "apreciază că motivele invocate nu echivalează cu o încălcare a obligaţiilor contra contractuale aptă a paraliza pretenţia" intimatei.

În fapt, instanţa omite să argumenteze elementul esenţial al speţei şi anume de ce declaraţia pe propria răspundere privind acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranţie semnată de un terţ ar fi trebuit considerată ca document legal de atestare a îndeplinirii de către S.C. A. S.R.L. a criteriilor de eligibilitate privind: plafonul legal maximal al ajutorului de minimis; activităţile permise a fi contragarantate; să nu fie în executare silită (pentru obligaţii fiscale şi nefiscale); să nu fi beneficiat anterior de ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună.

Referitor la cerinţa motivării hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat că aceasta constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice şi iluzorii, ci unele concrete şi efective, instanţa avea obligaţia de a arăta motivele pentru care a înţeles să respingă criticile recurentei şi să-şi susţină poziţia cu dispoziţii legale aplicabile în speţă.

Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa arată în mod eronat că "nu s-a indicat faptul că acesta (mandatul - n.n.) ar fi prezentat o problemă de fond sau de formă reală", "nu rezultă că modalitatea de completare a procurii ţine de o încălcare a condiţiilor de eligibilitate" şi că "nu rezultă că declaraţia ar fi fost nereală", eludând în fapt problema de drept esenţială a speţei şi anume dacă neprezentarea unui document valabil de analiză a eligibilităţii acoperă sau nu cerinţe de eligibilitate care se pot proba doar cu acel document.

Se reţine în mod greşit că existenţa unei proceduri de executare silită s-ar fi putut verifica pe baza altor documente (situaţii financiare, certificat constatator O.R.C., buletinul procedurilor de insolvenţă, documentul de consultare a informaţiilor de pe site-ul recurentei), deşi niciunul dintre aceste documente nu făcea dovada îndeplinirii criteriului la data acordării contragaranţiei.

Nu se motivează de ce s-au înlăturat din analiză obligaţiile intimatei instituite de pct. 11-12 din Anexa C.1 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care stabileau limitele mandatului acordat acesteia, precum şi dispoziţiile din art. 6.1 şi art. 6.4. alin. (4) din aceeaşi convenţie, care prevedeau că recurenta "nu preia riscul operaţional al Garantului" şi că "nu există obligaţie de plată a contragaranţiei" dacă reclamanta nu-şi respectă obligaţiile.

Se reţine însă, în mod nejustificat, că recurenta nu ar fi "dat o instrucţiune expresă şi clară mandatarului".

Dispoziţiile susmenţionate din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 reprezentau însă legea părţilor, în conformitate cu prevederile art. 1.270 din noul C. civ., iar instanţa nu arată de ce a considerat că intimata şi-ar fi respectat obligaţiile contractate.

Astfel, recurenta a fost obligată în mod neîntemeiat la plata contragaranţiei pentru un beneficiar care nu face dovada respectării condiţiilor legale de eligibilitate la contragarantare, fiind totodată constrânsă în mod injust la preluarea riscului operaţional al intimatei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 23/2009 şi Ordinului nr. 2199/22.07.2011 - pct. 1,5, 6.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Intimatul a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.10.2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 02.10.2019, dispunându-se trecerea dosarului în complet de filtru.

Prin încheierea din 02.10.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen astăzi, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurentul, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., expune, de fapt, argumente ce exprimă nemulţumirea acestuia cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta şi a interpretării probelor administrate în cauză.

Recurentul îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel din perspectiva argumentelor sale, privind legalitatea declaraţiei pe propria răspundere privind acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranţie semnată de un terţ.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Prin urmare, recurentul nu poate critica soluţia instanţei de fond cu privire la interpretarea convenţiei de contragarantare, întrucât un atare aspect ţine de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, inclusiv prin invocarea încălcării art. 1.270 din noul C. civ., ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, în acest context, invocarea încălcării sau aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 23/2009 şi Ordinului nr. 2199/22.07.2011 - pct. 1, 5, 6, fiind formală.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554 din 13 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.