Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2135/2019 AI generated

Damages claim rejected for failure to prove harm and causation; cable-removal claim time-barred under Decree No. 167/1958.

Case Number Decizia nr. 2135/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed both appeals as unfounded, upholding the Court of Appeal's decision that had rejected the claimant's damages action (for loss of use of a building due to underground cables serving an airport) as unmeritorious; the appellate ruling remains in force, including its partial reversal of the trial court on limitation only to allow examination of the claim against the airport company for the period 23.02.2009–23.02.2012, which was then denied on the merits; the claimant was ordered to pay costs to one defendant. The dispute was a civil liability claim (tort and contractual/eviction) by a company against the local mayor's office, the civil aviation authority, the airport company, and individuals, seeking damages for inability to use a building it constructed, plus an order to remove cables; the decisive legal basis was that the claimant failed to prove a certain harm and causation between the defendants' alleged acts and the loss, as the construction remained unfinished due to the claimant's own inaction, not the cables, and any claim for cable removal was time-barred under the three-year limitation period of Decree No. 167/1958 running from when the claimant knew or should have known of both the harm and the responsible party.

Legislator headnote

AI generated

art. 274 alin. (1) C. proc. civ, art. 1045 C. civ, art. 1003 C. civ, art. 478 C. proc. civ, art. 274 C. proc. civ, art. 304 pct. 5 C. proc. civ; Damages claim rejected for failure to prove harm and causation; cable-removal claim time-barred under Decree No. 167/1958: The dispute was a civil liability claim (tort and contractual/eviction) by a company against the local mayor's office, the civil aviation authority, the airport company, and individuals, seeking damages for inability to use a building it constructed, plus an order to remove cables; the decisive legal basis was that the claimant failed to prove a certain harm and causation between the defendants' alleged acts and the loss, as the construction remained unfinished due to the claimant's own inaction, not the cables, and any claim for cable removal was time-barred under the three-year limitation period of Decree No. 167/1958 running from when the claimant knew or should have known of both the harm and the responsible party.

Keywords

AI generated
statute of limitations actions for damages partial claim contractual liability removal e-justice

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Legal basis for dismissing the appeals as unfounded.

Art. 274 C. proc. civ.

Basis for ordering the appellant to pay the respondent's litigation costs.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii PRIMĂRIA ORAŞULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B. şi C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.890.000 Euro, reprezentând daune cauzate reclamantei, ca urmare a imposibilităţii de folosire a imobilului construit de aceasta pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, tarla x, parcela x; obligarea pârâţilor, în solidar, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 23 februarie 2012, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată, alături de pârâţii menţionaţi în cererea introductivă de instanţă, AEROPORTUL INTERNAŢIONAL BUCUREŞTI BĂNEASA AUREL VLAICU, solicitând instanţei să dispună: obligarea pârâtului AEROPORTUL INTERNAŢIONAL BUCUREŞTI BĂNEASA AUREL VLAICU, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata sumei de 7.600.000 RON, reprezentând daune cauzate reclamantei, urmare a imposibilităţii de folosire a imobilului construit de reclamantă pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, tarla x, parcela x; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat precizare, prin care a arătat că înţelege să precizeze valoarea pretenţiilor la suma de 7.600.000 RON, având în vedere că în cererea introductivă de instanţă a indicat valoarea daunelor solicitate în moneda euro, prin raportare la nivelul chiriei percepute pentru un imobil cu coordonate similare celui din prezenta speţă, de aproximativ 10 Euro/mp/lună. A arătat că valoarea daunelor solicitate a fost calculată prin raportare atât la suprafaţa construită a imobilului de 7.000 mp, din care a fost dedusă suprafaţa de 1.750 mp ce reprezintă parcare, cât şi la nivelul chiriei.

La data de 14.06.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat ca, prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa, să dispună, pe lângă măsurile solicitate în petitul cererii de chemare lin judecată, obligarea pârâtului AEROPORTUL INTERNAŢIONAL BUCUREŞTI BĂNEASA AUREL VLAICU la ridicarea "cablurilor existente în subsolul terenului situat în comuna Voluntari, satul Pipera, judeţul Ilfov, tarlaua x, parcela x.

Pârâţii B. si C. au formulat cerere de chemare in garanţie solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (în forma aplicabilă la data vânzării terenului), raportat la art. 60 şi următoarele C. proc. civ., ca în situaţia în care acţiunea formulată de reclamantă va fi admisă împotriva pârâţilor, să îi oblige în solidar, la plata echivalentului sumei de 10.000 euro, în RON la data plăţii, cu titlu de prejudiciu, pe chemaţii în garanţie: COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORT BUCUREŞTI S.A., PRIMĂRIA VOLUNTARI, MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ.

Prin încheierea din data de 06.12.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a constatat natura comercială a litigiului, respectiv litigiu între profesionişti şi s-a înaintat cauza la secţia a VI-a Civilă, complet specializat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 ianuarie 2013, sub nr. x/2013.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare a capătului I din cererea de chemare în judecată, în sensul că perioada pentru care solicită despăgubirea pentru lipsa de folosinţă începe din 21.05.2008 şi curge până data ridicării cablurilor existente în subsolul terenului situat în comuna Voluntari, satul Pipera, judeţul Ilfov, tarlaua x, parcela x.

Prin încheierea din 30.04.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte cererea formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ şi pârâţilor B. şi C. şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată împotriva pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 2727 din 4 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B., D., E., F., G., H. şi chematul în garanţie MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII şi pârâţii chemaţi în garanţie PRIMĂRIA ORAŞULUI VOLUNTARI şi COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. (fost Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu).

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii din 30.04.2013 şi împotriva sentinţei civile nr. 2727 din 4 iulie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva încheierii din 30.04.2013 şi împotriva sentinţei civile nr. 2727 din 4 iulie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013. A fost schimbată în parte încheierea şi sentinţa apelate, în sensul că:

A fost respinsă excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A., constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei pe perioada 23.02.2009-23.02.2012.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect pretenţiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei pe perioada 23.02.2009-23.02.2012.

A fost menţinut restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei apelate.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. suma de 22.658,08 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ suma de 45.272,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea intimaţilor B., D., E., F., H., G., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că apelul este fondat, exclusiv în ceea ce priveşte criticile privind soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea formulată în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A.

În speţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, dreptul la acţiunea în răspundere delictuală este prescriptibil în termen de trei ani de la data naşterii sale, iar în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, termenul de trei ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Curtea a constatat că posibilitatea apelantei-reclamante de a cunoaşte persoana răspunzătoare a existat chiar de la momentul descoperirii existenţei cablurilor, respectiv de la 21.05.2008, întrucât chiar prin nota de constatare din 21.05.2018 se menţionează că aceste cabluri deservesc Aeroportul Băneasa.

De altfel, textul de lege citat are în vedere, în mod explicit, posibilitatea persoanei pretins păgubite de cunoaşte pe autorul faptei ilicite, nu cunoaşterea sa efectivă, iar de la momentul respectiv s-a deschis posibilitatea apelantei de a face demersuri pentru identificarea persoanei legal responsabile pentru existenţa cablurilor, în măsura în care considera că exprimarea din cuprinsul notei de constatare nu este lămuritoare pe deplin cu privire la situaţia juridică a acestor cabluri.

În ceea ce priveşte primele două capete de cerere formulate împotriva COMPANIEI NAŢIONALE DE AEROPORTURI BUCUREŞTI, acestea au în vedere prejudicii succesive, astfel încât posibilitatea cunoaşterii pagubei pretinse, cel de-al doilea element avut în vedere de legiuitor la stabilirea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, se raportează la data naşterii elementelor acestui prejudiciu.

Pierderea economică invocată de către apelantă s-a produs, aşadar, pe unităţi de timp, având caracter continuu, astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit şi el în acelaşi mod, aceste sume putând fi solicitate, prin urmare, pentru o perioadă de trei ani anterioară introducerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta, în speţă, pentru intervalul 23.02.2009-23.02.2012.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod eronat prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru perioada menţionată.

În schimb, pentru obligaţia de a face, de reparare în natură a prejudiciului prin ridicarea cablurilor, un unic termen de prescripţie de trei ani curge de la data de 21.05.2008, când reclamanta avea, astfel cum s-a arătat mai sus, atât posibilitatea de a identifica pe deţinătorul cablurilor, cât şi pe cea de cunoaştere a prejudiciului rezultat din însăşi existenţa acelor cabluri. Din însăşi modalitatea de redactare a cererilor se impune concluzia că apelanta însăşi a apreciat acest din urmă prejudiciu ca fiind distinct de cel ce formează obiectul primelor două capete de cerere, ea solicitând în mod cumulativ atât sumele de bani cât şi ridicarea cablurilor.

Termenul de prescripţie astfel calculat s-a împlinit la 21.05.2011, anterior momentului introducerii cererii completatoare prin care reclamanta a solicitat obligarea COMPANIEI NAŢIONALE DE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A.la ridicarea cablurilor (14.06.2012).

Curtea a apreciat că sunt nefondate susţinerile apelantei în sensul întreruperii termenului de prescripţie printr-o pretinsă recunoaştere a dreptului său de către COMPANIA NAŢIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREŞTI.

Astfel cum s-a arătat în mod constant în interpretarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea la care textul se referă, indiferent dacă are caracter expres sau tacit, trebuie să fie lipsită de echivoc.

Apelanta invocă adresa nr. x/08.02.2011 a pârâtei . Or, din examinarea adresei nu rezultă că intimata face vreo referire cu privire la caracterul îndreptăţit al pretenţiilor reclamantei, astfel cum acestea au fost exprimate în cererea de chemare în judecată, inclusiv un eventual drept al acesteia de a-i solicita ridicarea cablurilor. Ea informează doar reclamanta cu privire la existenţa unei servituţi aeronautice pe teren şi avertizează cu privire la posibila deteriorare gravă a unor asemenea instalaţii, exprimându-şi în final disponibilitatea de colaborare, în limita normelor legale.

Niciuna dintre afirmaţiile de mai sus nu echivalează cu pretinsa recunoaştere a faptei ilicite de către pârâtă şi cu atât mai puţin cu o recunoaştere neechivocă a drepturilor pretinse de reclamantă la repararea prejudiciilor rezultate din fapta pretinsă, în modalitatea solicitată prin acţiune.

În ceea ce priveşte pretinsa întrerupere a cursului termenului de prescripţie împotriva pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREŞTI prin introducerea cererii iniţiale, Curtea a constatat inaplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul NR. 167/1958, raportat la art. 1045 C. civ.

Potrivit art. 1003 C. civ., când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.

Susţinerile apelantei în sensul că solidaritatea debitorilor în materie delictuală este determinată de unicitatea pagubei este eronată, întrucât din modalitatea de redactare a art. 1003 C. civ. rezultă cu claritate că textul are în vedere situaţia unei fapte ilicite unice, la a cărei săvârşire participă mai multe persoane.

Din modalitatea în care cererea împotriva pârâţilor PRIMĂRIA ORAŞULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ a fost redactată rezultă că fiecăreia dintre aceste pârâte i se impută fapte distincte, pretins săvârşite ca urmare a unei atitudini culpabile circumstanţiate separat şi diferit pentru fiecare dintre acestea, astfel încât pretinsa solidaritate invocată de reclamantă nu este aplicabilă.

Instituţia solidarităţii, ce are caracter excepţional în materia obligaţiilor civile, nu se aplică prin raportare la pârâţii persoane fizice, care au fost chemaţi în judecată în baza unor raporturi juridice contractuale. De altfel, apelanta nici nu a fost în măsura a argumenta juridic susţinerea în sensul că o persoană chemată în judecată în baza textelor privind răspunderea civilă delictuală ar putea răspunde solidar cu una chemată în judecată în temeiul răspunderii civile contractuale.

Prin urmare, faţă de considerentele de mai sus, curtea a apreciat că se impune schimbarea în parte a încheierii din 30.04.2013, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei cu privire la pretenţiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREŞTI, constând în lipsa de folosinţă a construcţiei pe perioada 23.02.2009-23.02.2012, pretenţii ce urmează a fi examinate pe fond, urmând a fi menţinută soluţia de constatare a intervenirii prescripţiei pentru pretenţiile aferente perioadei 21.05.2011-22.02.2012, precum şi pentru solicitarea de obligare a pârâtei la ridicarea cablurilor.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe asupra fondului cauzei, Curtea, în acord cu prima instanţă, a constatat că reclamanta nu a dovedit existenţa prejudiciului afirmat şi cu atât mai puţin legătura de cauzalitate dintre acesta şi faptele imputate pârâţilor, aspect în raport cu care atât acţiunea întemeiată pe răspundere delictuală, cât şi cea întemeiată pe răspunderea contractuală sunt nefondate.

Pretenţiile reclamantei, astfel cum au fost expuse în faţa instanţei de fond, au avut ca obiect un pretins prejudiciu rezultat din imposibilitatea de folosire a construcţiei edificate pe terenul ce a format obiectul contractului încheiat cu persoanele fizice ce figurează în calitate de pârâţi în cauză (personal sau în calitate de moştenitori ai vânzătoarei decedate). Atât acţiunea introductivă, cât şi cererile completatoare şi precizatoare ulterioare fac referire la "imposibilitatea de folosire a imobilului construit de A. pe terenul situat în Voluntari".

Sub acest aspect, susţinerile din cuprinsul cererii de apel, prin care reclamanta pare a face referire atât la construcţie cât şi la teren (ex., "imobilului+ construcţie" pg. 15 a cererii de apel, "lipsa de folosinţă pentru teren şi clădire", pg. 32 a cererii de apel) sunt formulate cu depăşirea limitelor învestirii instanţelor şi cu încălcarea art. 478 C. proc. civ. Faptul că, pe parcursul judecării dosarului de fond, instanţa a încuviinţat ca obiectiv al expertizei evaluatorii imobiliare stabilirea valorii lipsei de folosinţă a imobilului teren şi clădire este o simplă eroare a instanţei de fond, care nu ar fi putut, cu încălcarea principiului disponibilităţii, să extindă din oficiu limitele învestirii sale.

În acelaşi sens, în privinţa intimatei PRIMĂRIA VOLUNTARI, apelanta-reclamantă invocă o pretinsă faptă ilicită, constând în ocuparea parţială a terenului său, în zona de sud a acestuia (pg. 45 din cererea de apel), chestiune ce nu a făcut obiectul judecăţii de fond.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea a reţinut că, anterior cererii de chemare în judecată, reclamanta a ridicat construcţia, care a rămas ulterior în acelaşi stadiu ("la roşu"), iar cablurile au fost descoperite cu ocazia săpăturilor la bazinele de apă.

Reclamanta nu a administrat probe din care să reiasă că, în concret, a fost împiedicată să finiseze construcţia deja edificată, şi cu atât mai puţin că o asemenea împiedicare a survenit ca urmare directă sau indirectă a existenţei cablurilor pe teren.

Reclamanta nu a dovedit şi, de altfel, nici nu a invocat vreun act sau vreo măsură administrativă prin care să îi fi fost interzisă în mod expres sau implicit continuarea lucrărilor la construcţia deja edificată.

Nu s-a invocat şi, cu atât mai puţin, nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte că reclamanta a încercat să continue lucrările în sensul finisării construcţiei.

Faţă de această situaţie de fapt, întrucât finalizarea construcţiei nu apare ca probabilă nici în situaţia lipsei cablurilor de pe teren, în mod corect a constatat prima instanţă caracterul nefondat al acţiunii ca urmare a lipsei de certitudine a prejudiciului.

Curtea a reţinut, de asemenea, că, în afara unor exprimări abstracte în sensul certitudinii prejudiciului şi a indicării elementelor teoretice ale noţiunii de prejudiciu, astfel cum acestea sunt dezvoltate în mod obişnuit în doctrină, cererea de apel nu cuprinde argumente apte să înlăture concluziile instanţei de fond.

Astfel, în susţinerea afirmaţiei privind certitudinea prejudiciului, apelanta a adus în primul rând argumente legate de pretinse prejudicii aflate în afara limitelor judecăţii din prezentul dosar.

În cadrul acestui motiv de apel, apelanta a imputat primei instanţe că a făcut o confuzie între prejudiciul eventual şi lucrum cessans şi modalitatea de evaluare a prejudiciului, în sensul că a solicitat valoarea chiriei şi nu contravaloarea lucrărilor de construcţie.

Prejudiciul invocat de apelantă are un grad extrem de ridicat de incertitudine, ce priveşte, astfel cum a învederat în mod corect prima instanţă, nu doar finalizarea propriu-zisă a construcţiei, ci şi posibilitatea concretă de închiriere a acesteia cu destinaţia invocată de reclamantă.

Faptul că instanţa de fond a încuviinţat o expertiză conform celor solicitate de reclamantă şi că expertul a putut efectua calculul matematic pe baza acestor coordonate nu este un argument în sensul că acest prejudiciu este cert, astfel cum afirmă apelanta.

Curtea a reţinut, în plus, că nici condiţia privind legătura de cauzalitate nu este îndeplinită în speţă, întrucât nefinalizarea construcţiei nu este consecinţa vreunei fapte a pârâţilor, ci a atitudinii pasive a reclamantei înseşi.

Condiţiile existenţei unui prejudiciu cert şi a legăturii de cauzalitate a acestuia cu fapta delictuală imputată pârâţilor reprezintă două dintre condiţiile necesare, în mod cumulativ, pentru admiterea unei cereri în atragerea răspunderii civile delictuale, astfel că, în măsura în care se constată lipsa acestuia, nu se mai impunea instanţei de fond să analizeze şi restul condiţiilor răspunderii delictuale.

De asemenea, condiţiile existenţei unui prejudiciu cert şi a legăturii acestuia cu evicţiunea parţială a imobilului reprezintă două dintre condiţiile necesare, în mod cumulativ, pentru admiterea unei cereri în atragerea răspunderii civile contractuale întemeiate pe normele privind răspunderea pentru evicţiune, astfel că, în măsura în care a constatat lipsa acestuia, în mod corect a respins prima instanţă cererea cu acest temei, fără a mai fi necesar să analizeze şi restul condiţiilor răspunderii contractuale pentru evicţiune.

Sub acest aspect, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a apreciat în sensul neîndeplinirii unei condiţii necesare în lipsa căreia nu se poate atrage răspunderea delictuală, respectiv contractuală, a pârâţilor, nefiind relevant a mai fi analizate aspectele din cererea de apel privind restul condiţiilor răspunderii (faptă ilicită, vinovăţie, îndeplinirea condiţiilor evicţiunii), aspecte care, pentru acelaşi motiv, nu au format nici obiectul analizei instanţei de fond şi, prin urmare, nu constituie critici propriu-zise ale hotărârii.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că intimata COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. a solicitat la ultimul termen în faţa instanţei de apel acordarea cheltuielilor de judecată atât pentru fond cât şi pentru apel.

În temeiul art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI suma de 22.658,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Referitor însă la cheltuielile de judecată efectuate de această intimată în faţa primei instanţe, Curtea a reţinut că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe, pârâta a solicitat, într-adevăr, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fără indicarea cuantumului acestora.

Cum instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii acestei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, iar partea nu a solicitat completarea sentinţei, rezultă că este inadmisibil a se solicita aceste cheltuieli în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte intimata AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, aceasta a solicitat la ultimul termen în faţa instanţei de apel acordarea cheltuielilor de judecată pentru apel şi, în temeiul art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ suma de 45.272,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce priveşte pe intimaţii persoane fizice, aceştia au solicitat la ultimul termen în faţa instanţei de apel obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată faţă de ei, respectiv onorariul de expertize şi la taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie, cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat precizând că vor fi solicitate pe cale separată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond şi ocazionate de cererea de chemare în garanţie formulată de aceşti pârâţi, Curtea a constatat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, iar intimaţii persoane fizice nu au solicitat completarea hotărârii de fond sub acest aspect.

De asemenea, la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de fond, pârâţii au arătat că înţeleg să îşi rezerve dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separate.

Prin urmare, Curtea a considerat că este inadmisibilă cererea intimaţilor B., D., E., F., H., G., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond în legătură cu cererea de chemare în garanţie.

Atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi chemata în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. au declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Motivele recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă este cel reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., care reglementează principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta susţine în acest sens că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, s-a raportat la susţinerile eronate referitoare la situaţia de fapt cuprinse în cererea de chemare în judecată şi nu numai că nu a solicitat explicaţii cu privire la aspectele neclare, astfel cum cere în mod expres art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar nici nu a avut în vedere precizările ulterioare, demonstrate prin probe, făcute de reclamantă.

Din această perspectivă, recurenta susţine că elementele punctuale, de fapt, prezentate în cererea de chemare în judecată nu constituie nici obiect şi nici cauză a acţiunii civile. Tocmai de aceea legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia de a lămuri toate elementele de fapt, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, fie la solicitarea părţilor, fie din oficiu.

Prin urmare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului nu intră în contradicţie cu principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care presupune obligaţia judecătorului de a ţine seama de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de către reclamant.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu a efectuat o analiză reală a situaţiei de fapt, în funcţie de motivele şi argumentele invocate de recurenta-reclamantă şi de probele administrate în cauză, fapt ce echivalează cu necercetarea fondului, fiind incidente, astfel şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.

Curtea de apel a reţinut că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţa cu o acţiune în recuperarea prejudiciului cauzat pentru lipsa de folosinţă a întregului imobil (teren şi construcţie), ci numai pentru lipsa de folosinţă a construcţiei care nu a mai putut fi edificată pe terenul proprietate proprie - încălcând, astfel şi principiul disponibilităţii în stabilirea obiectului litigiului, aceste aspecte rezultând chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din alte acte redactate de recurenta-reclamantă în cadrul litigiului.

De asemenea, curtea a reţinut că recurenta-reclamantă a precizat în situaţia de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată că au fost afectate o serie de cabluri aflate în subteranul imobilului teren numai după ridicarea construcţiei principale, cu ocazia săpăturilor la bazinele de apă necesare stingerii incendiilor - afirmaţie eronată, făcută de fostul apărător al recurentei-reclamante, care nu cunoştea pe deplin, la acel moment, situaţia de fapt; eroarea a fost corectată prin precizări tăcute în nenumărate rânduri, sprijinite de probe (expertiză tehnică şi înscrisuri).

Ca urmare a acestor considerente, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au concluzionat că, în speţă, nu rezultă caracterul cert al prejudiciului şi nici legătura de cauzalitate, astfel încât nici nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţia şi îndeplinirea condiţiilor evictiunii).

Recurenta a invocat, de asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest motiv este strâns legat de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care arată că orice hotărâre judecătorească va cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor".

Instanţa de apel şi-a construit argumentaţia nu numai pornind de la elemente nereale aflate în cererea de chemare în judecată, dar şi cu ignorarea totală a probelor ştiinţifice administrate în cauză.

Recurenta susţine că nu înţelege să critice modul în care instanţele de fond au stabilit situaţia de fapt în urma aprecierii asupra probatoriului, ci că instanţa de apel nu a avut deloc în vedere probele ştiinţifice administrate în cauză (expertiza tehnică şi cea contabilă). Astfel, nu au fost verificate de o manieră suficient de cuprinzătoare aspectele legate de posibilitatea sau imposibilitatea continuării lucrărilor în vederea finalizării construcţiei, eventual pe baza altor soluţii tehnice decât cele descrise în proiectul vizat spre neschimbare care constituie anexă la autorizaţia de construire şi posibilitatea sau imposibilitatea concretă de închiriere a construcţiei în condiţiile concrete ale pieţei imobiliare din perioada 2008 - 2012.

Câtă vreme instanţa de apel nu a verificat de o manieră suficient de cuprinzătoare aspectele menţionate mai sus, hotărârea pronunţată cuprinde motive străine de natura cauzei, în sensul dat de doctrina şi de jurisprudenţa creată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta invocă şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta critică modul în care instanţa de apel a aplicat pe de-o parte, prevederile din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, iar, pe de altă parte, prevederile legale care reglementează necesitatea caracterului cert al prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, cu consecinţa neanalizării celorlalte elemente ale răspunderii civile.

Astfel, instanţa de apel a respins motivele de apel formulate de recurenta-reclamantă, care vizau nelegala admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte, pe de-o parte, acţiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. pentru perioada anterioară datei de 23 februarie 2009, iar, pe de alta parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu aceeaşi parte, vizând obligarea acesteia la dezafectarea şi ridicarea cablurilor de pe terenul proprietatea A., astfel încât recurenta-reclamantă să se poată bucura de toate atributele dreptului său de proprietate.

Această soluţie a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte stabilirea momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Potrivit acestui text legal, "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Instanţa de apel a interpretat greşit sintagma "trebuia să cunoască" din acest text legal, făcând o confuzie între momentul la care păgubitul află că i se produce un prejudiciu, dar nu cunoaşte persoana care îl produce şi momentul la care, bazat pe anumite circumstanţe de fapt, se naşte o prezumţie judiciară că păgubitul a aflat identitatea persoanei responsabile de producerea pagubei.

Pe baza acestei confuzii, instanţa de apel a stabilit că data de la care începe să curgă prescripţia este data de 21 mai 2008 (data la care cablurile au fost secţionate), cu toate că data la care A. a aflat identitatea persoanei responsabile de producerea pagubei este data de 13 aprilie 2011, dată la care Romatsa a comunicat, prin adresa nr. x, faptul că proprietarul cablurilor este COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A.

În al doilea rând, această soluţie a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

Recunoaşterea poate fi atât expresă, cât şi tacită, "atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiunea de prescrie".

În speţă, întreruperea cursului prescripţiei s-a făcut, pe de-o parte, prin adresa nr. x/08.02.2011, document care poartă semnătura directului general al COMPANIEI NATIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. şi ştampila acestei intimate, aceasta a recunoscut că terenul este afectat de servituţi aeronautice şi a somat A. să se abţină de la orice faptă care ar putea conduce la deteriorarea acestora, iar, pe de altă parte, prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 20 mai 2011, împotriva debitorilor solidari (situaţie în legătură cu care instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 1300 C. civ., referitoare la răspunderea solidară).

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, în raport de cea de-a doua cerere completatoare din 14.06.2012, care vizează obligarea COMPANIEI NATIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. la ridicarea cablurilor existente în subsolul terenului recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat greşit tocmai prevederile legale care au condus la respingerea excepţiei prescripţiei pentru perioada ulterioară datei de 23 februarie 2009.

Astfel, instanţa de apel a ignorat faptul că lipsa luării măsurilor pentru ridicarea fiderilor este o faptă continuă negativă, ceea ce înseamnă că acţiunea care vizează obligarea persoanei responsabile la ridicarea cablurilor nu este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data la care persoana vătămată a luat cunoştinţă despre starea juridică a acelor cabluri. De altfel, dacă s-ar accepta soluţia recurată, măsura ar echivala cu o expropriere fără despăgubire, pentru că simpla afectare a terenului de servituti aeronautice ascunse îl face pe acesta impropriu exercitării prerogativelor dreptului de proprietate (usus, fructus şi abusus).

În ceea ce priveşte prevederile legale care reglementează necesitatea caracterului cert al prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, cu consecinţa neanalizării celorlalte elemente ale răspunderii civile, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu s-a preocupat decât de analiza a două dintre condiţiile de stabilire a răspunderii civile, respectiv certitudinea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre o prezumtivă faptă ilicită şi prejudiciu.

Ambele elemente constitutive ale răspunderii civile sunt reglementate de art. 1349, art. 1381 şi urm., precum şi art. 1530 şi următoarele C. civ.. În esenţă, legiuitorul a statuat că se repară integral orice prejudiciu cert (prezent şi viitor), care reprezintă consecinţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie. În legătură cu repararea prejudiciului prin echivalent, art. 1530 C. civ. stabileşte, cu titlu de principiu:

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 1532 alin. (2) şi (3) C. civ.

Aceste dispoziţii legale au fost aplicate în mod greşit de către instanţa de apel care nu a analizat, în raport de circumstanţele speţei şi pe baza probelor administrate în cauză, care era probabilitatea ca A. să obţină avantajul pretins (pierderea şansei de a închiria apartamentele construite şi de a obţine un beneficiu din asta) şi care este cuantumul prejudiciului astfel suferit.

Instanţa de apel a stabilit, fară nicio trimitere la probele administrate în cauză, că prejudiciul nu are caracter cert, ci pur eventual, ceea ce înseamnă a ignora cu totul prevederile legale care stabilesc că, atunci când un prejudiciu este eventual, instanţa trebuie să stabilească probabilitatea ca acesta să se producă.

Soluţia recurată este rezultatul unui raţionament rezultat în urma greşitei aplicări a legii, întrucât, Curtea de Apel Bucureşti, în mod greşit a plecat în analiza cauzei de la premisa că recurenta-reclamantă a solicitat doar obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a construcţiei, nu şi a terenului pe care urma aceasta să fie edificată şi i-a pretins în mod eronat recurentei-reclamante să producă dovezi privind posibilitatea concretă de închiriere a construcţiei, prin raportare la perioada 2008 - 2012.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că reparaţia a fost solicitată pentru lipsa de folosinţă a imobilului (teren + construcţie) şi pe baza unor probe ştiinţifice (expertize) ale căror concluzii nu au fost contestate în mod credibil de intimaţii-pârâţi şi nici înlăturate de către instanţă. Prin natura definiţiei legale, noţiunea de "beneficiu nerealizat" reprezintă tocmai câştigul pe care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu 1-a obţinut din cauza faptei prejudiciabile. Un astfel de prejudiciu nu se poate confunda cu un prejudiciu pur eventual, a cărui probabilitate de a se produce ar tinde către zero.

Cât priveşte legătura de cauzalitate, aceasta a fost stabilită pe baza unei motivări străine de natura cauzei, ceea ce o face şi nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 1530 şi 1357 C. civ.

Instanţa de apel nu a dezvoltat niciun raţionament propriu ci, pornind de la o premisă greşită, a concluzionat că şi dacă a suferit un prejudiciu, acesta îi este imputabil doar reclamantei. Faţă de circumstanţele prezentei acţiuni, se poate constata că legătura de cauzalitate rezultă atât prin raportare la acţiunea pozitivă a pârâtelor (emiterea avizului şi a autorizaţiei fără ca acestea să reflecte realitatea terenului pe care urma să se edifice construcţia), cât şi prin raportare la omisiunea pârâtelor (omisiunea de a îndeplini anumite obligaţiile prevăzute lege, omisiune ce a condus atât direct, cât şi mediat, la producerea prejudiciului).

Celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită şi vinovăţia) nu au mai fost analizate de către Curtea de Apel Bucureşti, motiv pentru care, analiza existenţei acestora ar trebui să fie făcută de instanţa de apel, în urma cazării hotărârii judecătoreşti recurate pentru considerentele dezvoltate în recursul formulat, dar şi în prezentele precizări.

Recurenta-reclamantă, sub o ultimă critică, invocă aplciarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte onorariul de avocat acordat în apel, apreciind că, raportat la natura şi volumul apărărilor formulate, este nepotrivit de mare.

Motivele recursului declarat de chemata în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. sunt, în esenţă, următoarele;

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor iniţiali la suportarea prejudiciului pretins suferit pentru o perioadă de 36 luni anterioară depunerii acţiunii introductive, respectiv pentru perioada cuprinsă între 20.05.2008 - 20.05.2011 (data înregistrării acţiunii introductive).

Prin cererea completatoare din data de 23.02.2012, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a COMPANIEI NAŢIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. în calitate de pârâtă, alături de pârâţii iniţiali, solicitând să fie obligată în solidar cu aceştia la plata pretinsului prejudiciu.

Este, aşadar, o acţiune iniţială extinsă şi nu o acţiune distinctă faţă de această recurentă. Or, la momentul solicitării de către reclamantă a introducerii COMPANIei NAŢIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. în cauză, nu s-a indicat de către reclamantă că pretenţiile contra acesteia se referă la o altă perioadă de timp, distinctă şi diferită faţă de perioada pentru care solicita să-i fie acoperit pretinsul prejudiciu de către pârâţii iniţiali.

Astfel, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, neţinând cont de limita stabilită de reclamantă prin acţiunea introductivă (20.05.2011) şi încălcând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Dintr-o altă perspectivă, raportat la acelaşi temei de drept, recurenta chemată în garanţie arată că intimata-reclamantă nu a invocat niciodată în fond sau apel curgerea mai multor termene de prescripţie, ci constant a apreciat că suntem în prezenţa unui unic termen care, în ceea ce priveşte COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. ar fi început să curgă la altă dată. În aceste condiţii, instanţa de apel, ţinută fiind de acelaşi principiu al disponibilităţii, nu putea adăuga un nou temei apelului reclamantei, căci acest lucru presupunea să-i acorde ceea ce aceasta nu a cerut.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta chemată în garanţie arată că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

După cum doctrina şi practica au statuat, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se interpretează în sensul că, în cazul prejudiciilor succesive, atunci când fapta ilicită produce mai multe prejudicii succesive în timp, trebuie distins după cum pagubele viitoare sunt certe au eventuale, iar pentru pagubele viitoare certe (care sunt sau trebuiau să fie cunoscute de victimă) curge o singură prescripţie de la acelaşi moment - data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde ea.

Instanţa de apel trebuia, aşadar, să observe că temeiul juridic al acţiunii îndreptate COMPANIEI NAŢIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. era cel al răspunderii civile delictuale şi nu unul diferit şi, pe cale de consecinţă, să remarce că, întocmai ca şi în cazul celorlalţi pârâţi, curge o singură prescripţie (de la 21.05.2008), prescripţie care era împlinită la momentul solicitării introducerii în cauză a recurentei-chemate în garanţie.

Recurenta invocă, de asemenea, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 998 şi următoarele C. civ. de la 1864.

Intimatul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-chemată în garanţie şi respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, a solicitat instanţei să constate că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Intimaţii B., D., E., F., G., H. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-chemată în garanţie.

Recurenta-chemată în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Intimata PRIMĂRIA ORAŞ VOLUNTARI, prin Primar, a solicitat, prin întâmpinarea formulată, respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

La data de 13 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus precizări cu privire la încadrarea motivelor de recurs în motivele reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor, invocată prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) şi al art. 306 alin. (3) din acelaşi act normativ, va respinge excepţia pentru următoarele considerente:

Prealabil, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1- 9.

Conform art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9.

Dezvoltarea motivelor de recurs expuse de recurenta-reclamantă şi respectiv de recurenta-chemată în garanţie, face posibilă încadrarea în cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate interveni sancţiunea nulităţii recursurilor declarate în cauză.

Analizând motivele de recurs invocate de reurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că se impune a se arăta că principalele aspecte sub care se manifestă principiul rolului activ al judecătorului, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, se regăsesc în dispoziţiile art. 129 alin. (2)-(5) din această normă procesuală.

Cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept a cererii, judecătorul este în drept să le ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

De asemenea, judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere acele împrejurări de fapt sau de drept ce se înscriu în limitele cadrului procesual, fiind vorba, aşadar,de fundamentul pretenţiior şi de apărările formulate în cauză.

Totodată, rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat separat de principiul disponibilităţii, specific procesului civil, care se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.:

"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii."

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii PRIMĂRIA ORAŞULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B. şi C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.890.000 Euro, reprezentând daune cauzate reclamantei, ca urmare a imposibilităţii de folosire a imobilului construit de reclamantă pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, tarla x, parcela x.

Prin niciuna din cererile completatoare sau precizatoare depuse la dosar de către recurenta-reclamantă, aceasta nu a menţionat că daunele pretinse reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă atât cu privire la construcţie, cât şi la teren, aspect confirmat, de altfel prin concluziile expuse de către recurenta-reclamantă în faţa instanţei de recurs.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-reclamante în sensul că nu ar putea fi calculată contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei, fără a avea în vedere şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe care aceasta este edificată şi că obiectul litigiului reiese din actele redactare de reclamantă, depuse la dosar şi din probele administrate în cauză.

Art. 294 C. proc. civ. statuează că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală."

Raportat la textele legale mai sus enunţate, Înalta Curte subliniază că şi etapa procesuală a apelului este guvernată de principiul disponibilităţii. Prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, instanţa superioară fiind chemată să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă.

De asemenea, nu este fondat nici argumentul recurentei, în sensul că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut că, în privinţa intimatei PRIMĂRIA VOLUNTARI, pretinsa faptă ilicită constând în ocuparea parţială a terenului reclamantei, în zona de sud a acestuia, nu a făcut obiectul judecăţii de fond.

Însăşi recurenta argumentează, în susţinerea acestei critici, că această faptă ilicită a fost invocată cu prilejul concluziilor scrise şi orale în faţa primei instanţe, nefiind invocată prin cererea de chemare în judecată, întrucât nu exista la acel moment.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată pornind nu numai de la elemente nereale aflate în cererea de chemare în judecată, ci şi ignorând probele ştiinţifice administrate în cauză. De asemenea, potrivit recurentei, instanţa nu a analizat de o manieră cuprinzătoare aspectele referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea continuării lucrărilor în vederea finalizării construcţiei sau de închiriere a construcţiei în condiţiile concrete ale pieţei imobiliare din perioada 2008-2012.

Aceste argumente, expuse pe larg în cererea de recurs, vizează, de fapt, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, făcându-se trimiteri la probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, rapoartele de expertiză tehnică judiciară, răspunsul la obiecţiuni, precum şi la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel prin raportare la aceste mijloace de probă.

Argumentele subsumate acestor critici privesc nemulţumirea recurentei cu privire la situaţia de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor şi probelor în baza cărora a fost soluţionată cererea de apel, ce nu pot face obiectul analizei în recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Un ultim motiv de casare, reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, pe de o parte soluţia instanţei de apel cu privire la prescripţia extinctivă, iar pe de altă parte, caracterul cert al prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă şi prejudiciu, cu consecinţa neanalizării celorlalte elemente ale răspunderii civile.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, la întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea tacită a COMPANIEI NATIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. şi prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 20 mai 2011 împotriva debitorilor solidari, nu pot fi reţinute.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă reia întocmai argumentele expuse în cererea de apel, filele nr. x şi respectiv fila nr. x.

Simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor cerute de art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Nici argumentele referitoare la aplicarea greşită a prevederilor legale care reglementează caracterul cert al prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă şi prejudiciu nu sunt fondate, recurenta făcând trimitere exclusiv la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi la probele administrate în cauză, aceste aspecte fiind de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Argumentele recurentei ce vizează celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţie, ca si cele ce privesc îndeplinirea condiţiior evicţiunii nu pot face obiectul analizei, în condiţiile în care, aşa cum reiese din hotărârea recurată, acestea nu au fost analizate de către instanţa de apel.

Un ultim aspect invocat de către recurenta-reclamantă îl constituie greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată - onorariu avocat - acordate în apel, raportat la natura şi volumul apărărilor formulate.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 din C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Analizând recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut ori a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Arată în acest sens recurenta că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor iniţiali la suportarea prejudiciului pretins suferit pentru perioada 20.05.2008 - 20.05.2011 şi că, prin cererea completatoare din data de 23.02.2012, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a COMPANIEI NAŢIONALE AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. în calitate de pârâtă, alături de pârâţii iniţiali, solicitând să fie obligată în solidar cu aceştia la plata pretinsului prejudiciu, fără a se preciza o altă perioadă decât cea indicată iniţial.

Argumentele recurentei nu pot fi reţinute. Astfel cum reiese din precizarea depusă de reclamantă la fila nr. x (dosar Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, vol. I), perioada pentru care a fost solicitată despăgubirea pentru lipsa de folosinţă începe de la data de 21 mai 2008 şi până la data ridicării cablurilor existente în subolul terenului situat în comuna Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, tarla x, parcela x.

De asemenea, argumentele expuse de instanţa de apel în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot duce la concluzia că isntanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că temeiul juridic al acţiunii, în ceea ce o priveşte pe chemata în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. este răspunderea civilă delictuală, pentru care curge un singur termen de prescriţie, termen care era împlinit la momentul introducerii sale în cauză.

În sensul legii procesuale civile, interpretarea greşită de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii (prin schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia) vizează interpretarea dată actului juridic încheiat de părţile litigante, care guvernează raporturile dintre acestea, şi în legătură cu care s-a născut diferendul între ele, iar nu interpretarea dată de instanţă probelor administrate în vederea soluţionării cauzei sau situaţia de fapt reţinută de aceata.

Raportat la argumentele expuse de către recurentă, acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, recurenta neindicând care este actul juridci dedus judecăţii, a cărui greşită interpretare de către instanţa de apel a dus la greşita soluţionare a apelului declarat împotriva încheierii din 30.04.2013.

Un ultim motiv de recurs invocate vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi respective a art. 998 şi următoarele C. civ. de la 1864.

Cum recurenta nu aduce niciun argument în susţinerea acestui motiv de recurs, simpla indicare a dispoziţiilor legale nu răspunde exigenţelor impuse de legiuitor privind motivarea cererii de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursurilor şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-chemată în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată, faţă de înscrisurile aflate la filele nr. x,187 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.