Abusiveness of CHF credit processing and administration fees: Transparency and counter-performance under Consumer Credit Directive

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare în cuantum de 1.233,23 CHF, aplicat la soldul creditului, clauză prevăzută la art. 1 "Obiectul Contractului" pct. l.l lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, în raport şi de prevederile art. 6 "Comisioane" pct. 6.1;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, clauză prevăzută la art. 6 "Comisioane" pct. 6.2 din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, modificată prin art. 3 din actul adiţional nr. x/14.10.2009;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la art. 4 -"Dobânda" pct. 4.7, modificată prin prevederile art. 2-pct. 2.1-2.3 din actul adiţional nr. x/14.10.2009 şi în raport de art. 2 pct. 2.1-2.4 din actul adiţional nr. x/21.10.2010, precum şi prin art. 2 - pct. 2.1-2.4 din actul adiţional nr. x/23.01.2012;

- obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, de la data de 29.04.2009 până la data finalizării raporturilor contractuale dintre părţi, după următoarea formulă de calcul: marja fixă a băncii de la momentul contractării (extrasă din rata dobânzii fixe de 4,60 % pe an în raport de valoarea indicelui de referinţă Libor la 6 luni la data de 29.04.2008) + valoarea indicelui de referinţă Libor la 6 luni;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii stabilite prin contractul de credit încheiat, prevăzută la art. 4 - pct. 4.1 1it. a), în raport de art. 4.6 şi formulele de calcul aplicate efectiv de pârâtă şi prevăzută în graficele de rambursare emise la data de 14.10.2009, 21.10.2010 şi 23.01.2012, de la data încasării şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat valoarea capetelor de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 723 din 1 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 723 din 1 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că pe fond a fost admisă, în parte, acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă cuprinsă în art. 4.7 din contractul de credit, numai în ce priveşte sintagma "va putea fi modificată de către Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii".

A fost obligată pârâta să restituie sumele încasate în plus de bancă în temeiul clauzei constatate abuzive, plus dobânda legală aferentă acelor sume, de la data încasării până la data achitării acesteia.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte clauza contractuală ce reglementează comisionul de procesare, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

În ceea ce priveşte condiţia dezechilibrului major, recurenţii-reclamanţi invocă decizia C.J.U.E. pronunţată în cauza Constructora Principado.

Referitor la existenţa unei contraprestaţii specifice clauzelor contractuale având ca obiect comisionul de procesare, recurenţii-reclamanţi consideră că este obligatoriu a fi calificată de către intimata-pârâtă necesitatea perceperii prin arătarea contraprestaţiei.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, perceperea comisionului de procesare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestaţie contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi susţin că nu sunt definite în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care banca le pune la dispoziţia împrumutatului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Pârâta a încălcat, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului, comisionul perceput nefiind definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată, care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care art. 95 din Legea nr. 288/2010 statuează că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în derulare. Or, în speţă, contractul de credit a fost încheiat în anul 2008.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, din comparaţia modului de calcul şi a modului de plată a comisionului de administrare, se poate constata o identitate între acestea şi cele specifice ratei dobânzii. Totuşi, dacă în ceea ce priveşte rata dobânzii, apare ca fiind raţională raportarea sa la soldul creditului (având în vedere faptul că rata dobânzii reprezintă echivalentul folosinţei capitalului împrumutat), modalitatea de calcul a acestui comision la valoarea soldului creditului nu îşi găseşte nicio justificare.

Aşa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare se datorează (teoretic, deoarece în contract nu se specifică pentru ce este datorat) pentru prestaţii ale băncii care nu sunt influenţate de cuantumul sumei împrumutate.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, împrumutaţii datorează comisionul menţionat fără a cunoaşte scopul pentru care acesta este achitat.

Se poate presupune că administrarea creditului presupune din partea băncii, realizarea unor operaţiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată, în raport de care, apare evidentă existenţa unui dezechilibru: în timp ce banca execută prestaţii standard, neinfluenţate în niciun fel de valoarea soldului creditului, împrumutaţii achită faţă de aceasta un comision direct proporţional cu valoarea soldului creditului.

În acest fel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, împrumutatul plăteşte, de fapt, un supliment de dobândă, comisionul fiind o dobândă mascată.

Pe de altă parte, serviciile pretins prestate pentru administrarea creditului nu sunt descrise de intimata-pârâtă, astfel încât să permită consumatorului să ia cunoştinţă despre conţinutul acestor servicii.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că perceperea de către intimată a comisionului de administrare creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi solicită instanţei să dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 13 noiembrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus, în cameră de consiliu, preschimbarea termenului de judecată la data de 6 noiembrie 2019, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., reţinând următoarele:

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare este clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de reclamanţii consumatori prin semnarea contractului. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea cerinţelor de claritate şi transparenţă.

Termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului de procesare sunt inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Nu poate fi reţinut argumentul recurenţilor-reclamanţi în sensul că perceperea acestui comision este lipsită de contraprestaţie şi, pe cale de consecinţă, clauza este lovită de nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864.

În mod legal instanţa de apel a reţinut că acest comision este perceput pentru procesarea cererii de credit, astfel cum este, de altfel, menţionat în mod expres în contractul de credit.

Nu poate fi reţinută nici critica invocată de către recurenţii-reclamanţi în sensul că instanţa de apel nu a analizat în mod concret cerinţele reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, astfel cum reiese din hotărârea recurată, curtea a analizat toate criteriile la care face referire acest text de lege, inclusiv dezechilibrul semnificativ, din perspectiva cauzei Constructora Principado S.A. - C-226/12.

Înalta Curte apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision lunar de administrarea creditului de 0,15% aplicat la soldul creditului, clauză prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/29.04.2008, modificată prin art. 3 din actul adiţional nr. x/14.10.2009, nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de 420 de luni, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfăşurării acestui credit, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate etc.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor particulare ale convenţiei, neputând fi asimilat unei dobânzi mascate.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestaţie din partea băncii, care constă în operaţiunile de gestionare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului şi obligaţia de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părţi şi cunoscute încă de la momentul semnării contractului şi menţionat în mod distinct în contract, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a faptului că se percepe lunar.

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut în mod legal şi instanţa de apel, existenţa comisionului de administrare apare reglementată prin art. 36 alin. (3) din O.U.G.. nr. 50/2010, act normativ care a transpus în legislaţia naţională Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori, situaţie în care inserarea respectivei clauze la momentul încheierii contractului (29.04.2008) nu doar că nu era interzisă de lege, dar nici ulterior amintitul comision nu a fost apreciat ca fiind unul abuziv.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Astfel, comisionul de administrare este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

De altfel, este de reţinut şi că în hotărârea pronunţată la data de 3 octombrie 2019 în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

De asemenea, prin hotărârea mai sus menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 680 din 3 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.