Judicial review of bank credit clauses under consumer protection law and the impact of procedural error on the right to two instances of jurisdiction

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 6 decembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. S.R.L., solicitând să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală (dobânda de referinţă variabilă), pct. 6 (DAE), pct. 7 (nivelul dobânzii curente la credite), pct. 8 (dobânda majorată în funcţie de serviciul datoriei în cazul creditelor restante), art. 9 lit. a) (comision de acordare), art. 9 lit. b) (comisionul de administrare), art. 9 (comisionul de rambursare anticipată), art. 2 pct. 4 (modalitatea de calcul pentru determinarea dobânzii), art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. x/20.07.2007, art. 2.1, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 2.8, 2.9, 2.10, 3.1, 3.2, 3.3, 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale.

Reclamanţii au solicitat ca banca pârâtă să fie obligată să elimine aceste clauze din contract, să emită un nou grafic de rambursare şi, pe cale de consecinţă, să restituie sumele plătite nedatorat, inclusiv dobânda legală, de la data efectuării plăţii comisioanelor nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit.

Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 27 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a respins ca neîntemeiate cererile pârâtelor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 27 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost anulată sentinţa atacată şi, evocând fondul, a fost admisă în parte acţiunea, constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit şi în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale de creditare. Au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

În considerentele acelei decizii, instanţa de apel a reţinut că, raportat la circumstanţele cauzei, interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii există şi este dovedit, iar împrejurarea că reclamanta este supusă procedurii de executare silită nu poate conduce la concluzia că nu s-ar putea constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv pe calea dreptului comun.

S-a mai reţinut că folosul practic pe care orice reclamant îl urmăreşte este aplicarea dispoziţiilor art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, respectiv înlăturarea efectelor clauzelor abuzive asupra consumatorului, indiferent în ce etapă de executare se află contractul de credit.

În această situaţie, instanţa de apel a apreciat că argumentul primei instanţe, în sensul că folosul practic pe care reclamanta l-ar obţine prin admiterea cererii de chemare în judecată ar putea fi exclusiv salvgardarea contractului şi derularea lui în continuare cu înlăturarea clauzelor constatate abuzive, ceea ce în speţă nu mai e cazul, nu poate fi primit.

Prin urmare, în ceea ce priveşte calea procedurală aleasă, cum raportul juridic al părţilor subzistă şi în faza executării silite, iar aceleaşi dispoziţii ale Legii nr. 193/2000 se aplică şi în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, indiferent de cadrul procesual în care se invocă, având în vedere şi împrejurarea că legea nu reglementează o inadmisibilitate a acţiunii de drept comun în această materie atunci când este deschisă calea contestaţiei la executare, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au interes în promovarea acţiunii, apreciind că apelul este întemeiat, motiv pentru care a dispus admiterea lui, în temeiul art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

În continuare, instanţa de apel a procedat la evocarea fondului litigiului, constatând că acţiunea este întemeiată în parte, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit şi în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale de creditare.

Totodată, a respins celelalte cereri principale ca neîntemeiate şi, în baza principiului accesorium sequitur principale, şi cererile accesorii prin care reclamanţii pretind restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane (respectiv cele contestate), la care să se adauge dobânda legală.

La 12 iunie 2018, respectiv 20 iunie 2018, pârâtele S.C. D. S.R.L. şi C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat în principal admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi, în principal, anularea deciziei atacate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe şi, în subsidiar, în sensul respingerii apelului ca fiind neîntemeiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, constatând că prima instanţă în mod greşit a admis excepţia lipsei de interes, nu a avut în vedere solicitarea din întâmpinare a pârâtei S.C. D. S.R.L. de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, chiar dacă sancţiunea nulităţii nu este expresă, recurenta a subliniat că admiterea recursului este justificată de vătămarea pe care o suferă prin lipsirea unui grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte capetele de cerere privind clauzele abuzive.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes, întrucât solicitarea de a se constata caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit, ulterior momentului la care s-a declarat exigibilitatea anticipată a acestuia pentru culpa exclusivă a împrumutatului, este lipsită de interes.

Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a mai susţinut şi faptul că instanţa de apel, în mod greşit a constatat caracterul abuziv în ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobânda de referinţă şi declararea scadenţei anticipate.

S-a apreciat că o intervenţie din partea instanţei de apel asupra componentelor de preţ ale contractului de credit reprezintă o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi a făcut obiectul studiului Curţii Europene de Justiţie în cauzele C 484/2018 şi C 26/2013.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a considerat că rata dobânzii sau cuantumul comisioanelor nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, recurenta a susţinut că reclamanţii au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime, iar necunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin nu poate fi imputabilă băncii.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată din perspectiva relei-credinţe a comerciantului, a dezechilibrului semnificativ existent între drepturile şi obligaţiile părţilor, aducând critici şi cu privire la soluţia pronunţată asupra clauzei cuprinse la art. 5 ultima teză, referitoare la dobânda variabilă şi cea vizând scadenţa anticipată a creditului.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, prin decizia recurată, în mod greşit instanţa de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, apreciind incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deşi în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru exceptarea clauzelor referitoare la dobândă de la verificarea caracterului abuziv.

De asemenea, s-a subliniat că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, constatând în mod eronat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

S-a mai învederat că instanţa de apel a realizat o analiză a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de articolul evocat, însă aceasta a fost una formală şi nu a avut în vedere particularităţile litigiului dedus judecăţii.

Astfel, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, în sensul Legii nr. 193/2000 la art. 4 alin. (2), recurenta a susţinut că prin "negociere" se înţelege posibilitatea consumatorului de a influenţa natura unei clauze, însă instanţa a omis acest aspect, având în vedere că la pagina 7 din decizia recurată aceasta face referire la faptul că "nu s-a făcut dovada negocierii directe". Or, întrucât banca a probat că le-a oferit posibilitatea împrumutaţilor să solicite modificarea conţinutului clauzelor contractuale (nivelul dobânzii şi al comisioanelor), s-a arătat că lipsa de iniţiativă a acestora nu poate fi imputată băncii.

Cu privire la inexistenţa dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, referitor la dobândă, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reţinerii caracterului abuziv al art. 5 din contractul de credit, deoarece banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voinţe nivelul dobânzii, iar posibilitatea variaţiei acesteia, în sensul creşterii a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului.

În ceea ce priveşte art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale, recurenta a subliniat că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al acestuia, întrucât el face referire concretă la un element aflat în afara controlului băncii, "costul resurselor de creditare", în funcţie de care dobânda va varia.

Totodată, s-a arătat că, în speţă, clauza prevăzută la art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, raportat la jurisprudenţa Înaltei Curţi, conform căreia clauza privind scadenţa anticipată dintr-un contract de credit este abuzivă doar dacă nu se bazează pe un motiv întemeiat.

Cu privire la art. 3.7 din Condiţiile generale, instanţa de apel a omis faptul că această clauză nu produce efecte asupra comisioanelor achitate de către intimaţii-reclamanţi, fiind prevăzut expres că nu se va putea modifica procentul comisionului de administrare şi comisionul de rambursare anticipată, fără consimţământul împrumutatului.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinări cu privire la ambele recursuri, solicitând respingerea acestora şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei pronunţată în apel.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de reclamanţi.

Recursurile au fost timbrate, dovezile aflându-se la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019. Totodată, s-a reţinut în încheiere că nu se mai impune pronunţarea asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, având în vedere că s-au admis în principiu recursurile, excepţia de neconstituţionalitate fiind subsidiar invocată sub această condiţie.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul pârâtei S.C. D. S.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat de pârâta S.C. D. S.R.L. pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat litigiul pe fond, având în vedere că prin întâmpinarea formulată în apel a solicitat expres ca în ipoteza în care instanţa va aprecia că excepţia lipsei de interes nu a fost soluţionată în mod corect, să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, s-a învederat că vătămarea suferită constă în lipsirea unui grad de jurisdicţie, raportat la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere solicitarea pârâtei din întâmpinare, în sensul dispunerii trimiterii cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 1558 din 27 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanţi, raportat la faptul că a intervenit desfiinţarea contractului, iar interesul de a formula o cerere având ca obiect înlăturarea unor clauze în vederea derulării în continuare a contractului nu mai era justificat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes.

La 17 octombrie 2017, intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare prin care a susţinut că în mod corect prima instanţă a dispus admiterea excepţiei lipsei de interes, însă, în ipoteza în care instanţa de control ar fi apreciat că apelul este întemeiat, în sensul că această excepţie nu a fost soluţionată în mod corect, a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicţie, cu referire la capetele de cerere ale acţiunii introductive, de constatare a clauzelor ca fiind abuzive.

Prin decizia nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, raportat la circumstanţele cauzei, a apreciat că interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii există şi este dovedit, motiv pentru care a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi, evocând fondul, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit şi în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale de creditare.

Prin aceeaşi decizie, a respins ca neîntemeiate celelalte cereri principale şi, în baza principiului accesorium sequitur principale, şi cererile accesorii prin care reclamanţii au solicitat restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane, la care să se adauge dobânda legală.

Prima instanţă a soluţionat, deci, procesul fără a intra în judecata fondului.

Motivarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamanţilor ca lipsită de interes a avut ca principal argument inexistenţa interesului privind continuarea contractului de credit care, în condiţiile declarării scadenţei anticipate, nu ar fi fost născut şi actual.

Înalta Curte reţine că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală şi parţială a contractului, neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecinţa nulităţii absolute a acestora.

Articolele 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că în ce priveşte clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului şi doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita şi daune interese.

Faptul că în textele menţionate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parţială a acestora, fie în sensul rezilierii cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu se poate aprecia ca o condiţie specială a exercitării acestui tip de acţiuni în ceea ce priveşte interesul procesual, în realitate, acesta găsindu-şi reglementarea în dispoziţiile de drept comun ale C. proc. civ.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. prin urmare, interesul invocării unei cauze de nulitate constând în nerespectarea unei condiţii de validitate la încheierea actului juridic nu ar putea fi negat, avându-se în vedere efectele retroactive ale nulităţii, care se raportează chiar la momentul încheierii contractului.

Interesul determinat şi legitim al introducerii acţiunii vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor care evidenţiază dreptul discreţionar al băncii cocontractante de a revizui dobânda şi de a mări semnificativ ratele creditului, precum şi de a încasa comisioane abuzive.

Invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecinţa imediată este şi formularea pretenţiilor corelative, respectiv prin recunoaşterea de către instanţă a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecăţii, se reconfigurează în condiţiile expuse prin acţiunea în constatarea nulităţii şi valoarea creditului restant şi, deci, a sumelor rămase de achitat de către debitori după declararea scadenţei anticipate.

În ce priveşte posibilitatea valorificării drepturilor procesuale pe calea unei contestaţii la executare, trebuie să se plece de la observaţia că aceasta este destinată, fie să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite, fie să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat.

În hotărârea pronunţată în cauza Aziz din 27 februarie 2016 de C.J.U.E. se subliniază că "în lipsa unei armonizări în dreptul Uniunii a mecanismelor de executare silită, revine ordinii judiciare din fiecare stat membru atribuţia de a prevedea astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, cu condiţia ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile situaţiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă practic impsibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii)".

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., trebuie asimilat principiul protecţiei jurisdicţionale concrete, pentru a se răspunde pe deplin cerinţei de limitare a abuzurilor, în scopul reaşezării părţilor pe poziţii de egalitate contractuală şi procesuală.

Analizând critica recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L., Înalta Curte constată că este întemeiată, având în vedere că instanţa a soluţionat apelul cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, "în ipoteza în care se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare".

În speţă, prin întâmpinarea formulată, pârâta-recurentă a solicitat instanţei de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicţie.

Prin încălcarea acestui text de lege, partea a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicţie.

În aceste condiţii, este corectă critica potrivit căreia instanţa de apel trebuia să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi nu să procedeze la judecarea cauzei pe fond, ca urmare a constatării existenţei interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii, motiv pentru care, în rejudecare, instanţa de apel va analiza toate aceste împrejurări, raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu solicitarea pârâtei S.C. D. S.R.L. formulată în cadrul întâmpinării.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. şi C. S.A. pe fondul cauzei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, faţă de soluţia vizând încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii hotărârii atacate, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea cauzei în fond, în condiţiile art. 501 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Raportat la soluţia de admitere a recursurilor şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurentele-pârâte C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. nu pot fi acordate în această etapă procesuală şi urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii, în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.