Bank fails to recover guarantee payment after missing contractual commission deadline; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 de RON către A. S.A., reprezentând prima tranşă din valoarea garanţiei aferente finanţării garantate, obligaţie asumată de către pârât prin scrisoarea de garantare nr. 1160 din 30 decembrie 2009, emisă în baza prevederilor convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 90 din 13 octombrie 2008 şi a solicitării de garantare a finanţatorului nr. 493/2009. Au fost solicitate şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi următoarele C. civ., art. 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 451 şi următoarele C. proc. civ., Legea nr. 58/1934.

Prin sentinţa civilă nr. 4195 din 5 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că între reclamantă A. S.A. şi pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN s-a încheiat convenţia pentru garanţii exprese nr. 90, având ca obiect garantarea de către pârât a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordare de finanţator beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute la capitolul 3 din convenţie, aceasta fiind modificată succesiv prin actele adiţionale nr. 1-11.

S-a constatat că la data de 18 decembrie 2009, a fost emisă solicitarea de garantare nr. 493 pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L., iar la 30 decembrie 2009, pârâta a emis scrisoarea de garantare nr. 1160 prin care se angaja să garanteze rambursarea finanţării constând în linie de credit, în valoare de 2.884.481,56 RON, cu destinaţia prelungire linie de credit şi restructurare, acordată în baza contractului de credit nr. x/18.11.2005 beneficiarului B., valoarea maximă a garanţiei fiind de 700.000 RON.

La 11 martie 2013, reclamanta a transmis pârâtului cererea de plată nr. x, prin care solicita plata garanţiei aferente finanţării garantate restante, în sumă de 350.000 RON, iar prin adresa din 4 aprilie 2013, pârâtul a solicitat reclamantei să trimită în completare o serie de documente, precum şi să se efectueze plata comisionului de garantare, în cuantum de 43.312,50 RON, aferent perioadei 1 iulie 2010 - 18 martie 2013.

S-a mai reţinut că prin adresa din 30 mai 2013, reclamanta a transmis pârâtului o parte din documentele solicitate, iar cu privire la comisionul de garantare s-a solicitat acceptarea amânării plăţii acestuia până la momentul soluţionării cu un răspuns favorabil a cererii de plată, însă, sub acest aspect se constată că la 17 octombrie 2013, pârâtul a emis notificarea nr. 9037, prin care reclamanta a fost înştiinţată că nu s-a aprobat cererea de plată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 7.2 lit. a), d), e) şi art. 4.8 din convenţia nr. 90/13.10.2008, modificată şi completată prin actele adiţionale ulterioare.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că unul dintre motivele de neaprobare a cererii de plată l-a reprezentat neplata comisionului de garantare în termenul prevăzut de art. 7.3 alin. (2) din convenţie, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 1 aprilie 2013.

Totodată, instanţa a reţinut că în actul adiţional nr. x/2013 s-a prevăzut expres faptul că "în cazul cererilor de plată aflate în analiză la fond, pentru care s-au transmis deja notificări de completare a documentaţiei, termenul de 60 de zile, prevăzut la alin. (2) din art. 7.3 astfel cum a fost modificat, se va calcula de la data intrării in vigoare a prezentului act adiţional."

Astfel, s-a constatat că prevederile actului adiţional nr. x se aplică inclusiv cererilor de plată aflate în analiză, aceasta fiind şi situaţia din cauza de faţă, având în vedere că cererea de plată a fost efectuată anterior intrării în vigoare a actului adiţional nr. x din 1 aprilie 2013, respectiv la data de 11 martie 2013. Mai mult, în actul adiţional nr. x/01.04.2013 s-a prevăzut faptul că în cazul în care s-au transmis deja notificări de completare a documentaţiei, termenul de 60 de zile se calculează de la data intrării în vigoare a actului adiţional.

Prin urmare, s-a reţinut că în actul adiţional există o menţiune expresă însuşită de ambele părţi prin semnarea actului adiţional, din care rezultă că se aplică prevederile actului adiţional şi cererilor de plată aflate în analiză la pârât.

În speţă, s-a reţinut că notificarea de completare a documentaţiei nr. 8190 a fost emisă ulterior intrării în vigoare a actului adiţional nr. x/2013, respectiv la data de 4 aprilie 2013, aceasta fiind înregistrată la reclamantă la 8 aprilie 2013 sub nr. x, astfel încât termenul de 60 de zile calendaristice pentru depunerea documentelor lipsă şi pentru plata comisionului de garantare a început să curgă de la 8 aprilie 2013, data recepţionării notificării de către reclamantă. În acest context, s-a constat că acest termen s-a împlinit la data de 7 iunie 2013.

Instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte comunicarea actelor solicitate de către pârât, termenul de 60 de zile menţionat în actul adiţional nr. x a fost respectat, acestea fiind transmise la data de 30 mai 2013 prin adresa nr. x, însă reclamanta nu a respectat acest termen în ceea ce priveşte plata comisionului de garantare.

Cu privire la acest comision, s-a constatat că acesta a fost achitat la data de 17 septembrie 2013 astfel cum rezultă din biletul la ordin nr. 21, după împlinirea termenului de 60 de zile.

Prin urmare, s-a reţinut că, potrivit art. 7.3 alin. (2) astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/01.04.2013, după expirarea termenului de 60 de zile pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN soluţionează cererea de plată pe baza documentelor înregistrate până la acea dată, orice document depus sau comision achitat după această dată nemaifiind luat in considerare la analiza documentaţiei.

Având în vedere că, în speţă, comisionul de garantare a fost achitat după expirarea termenului de 60 de zile, achitarea acestuia cu întârziere nu a fost luată în considerare de către pârât, acesta reprezentând unul dintre motivele refuzului de plată a garanţiei.

În ceea ce priveşte critica referitoare la biletul la ordin prevăzut la art. 6.2.1 din actul adiţional nr. x încheiat la contractul de credit nr. x/2005 emis de B. S.R.L. şi avalizat de C., instanţa de apel a constatat că este nefondată, având în vedere că dispoziţiile art. 7.2 lit. e) din convenţia nr. 90 au fost modificate prin actul adiţional nr. 6.

Astfel, s-a reţinut că potrivit formei iniţiale a art. 7.2 lit. e) din convenţia nr. 90, finanţatorul avea obligaţia de a transmite un bilet la ordin în alb, emis de către beneficiar, ce va fi completat de finanţator cu valoarea garanţiei de plătit, girat de finanţator fără drept de regres în favoarea Fondului, avalizat de cel puţin unul dintre asociaţi/acţionari/administrator sau alte persoane fizice sau juridice care au legătură economică cu operaţiunea ce se finanţează/garantează şi care au domiciliul/sediul social în România.

Instanţa de apel a constatat că prin actul adiţional nr. x această dispoziţie contractuală a fost modificată în sensul următor:

"în cazul în care în contractul de credit se prevede obligaţia beneficiarului de a emite în favoarea băncii şi bilete la ordin, avalizate sau nu, se vor transmite şi copii certificate ale biletelor la ordin, precum şi cererea de învestire cu formulă executorie a acestora, însoţită de dovada depunerii la instanţa judecătorească competentă/executor bancar. Biletele la ordin, avalizate sau nu, au valoare de garanţie şi sunt valabile până la achitarea integrală a creditului."

În consecinţă, având in vedere această modificare a art. 7.2 lit. e) operată prin actul adiţional nr. x, instanţa de apel a apreciat că reclamanta avea obligaţia de a transmite biletul la ordin emis de B. S.R.L. şi avalizat de C., această obligaţie fiind distinctă de obligaţia de transmitere a biletului la ordin avalizat de cel puţin unul dintre asociaţi, emis de beneficiarul B. S.R.L., în favoarea Fondului. În cauză, s-a constatat că această obligaţie nu a fost îndeplinită de către reclamantă, motiv pentru care, şi din această perspectivă în mod corect s-a emis refuzul de plată a garanţiei.

Având în vedere cele reţinute mai sus, instanţa de apel a apreciat că în mod corect pârâta a emis notificarea privind refuzul de plată.

La 5 februarie 2018, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronata dispoziţiilor art. 969 C. civ., cu privire la data naşterii raportului juridic dintre părţi, respectiv A. S.A. şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, rezultat din scrisoarea de garantare nr. 1160/2009 emisă în baza convenţiei nr. 90/2008, în cazul garanţiei acordate debitorului B. S.R.L.

De asemenea, s-a învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea prevederilor convenţionale, considerând să sunt aplicabile actele adiţionale încheiate la convenţie, după emiterea scrisorii de garantare, respectiv începând cu actul adiţional nr. x/2010 la convenţia nr. 90/2008.

Decizia recurată a fost criticată şi din perspectiva faptului că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că banca ar fi trebuit sa respecte termenul convenţional privind plata comisionului de garantare, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2013.

În accepţiunea recurentei, condiţiile răspunderii sunt circumscrise voinţei contractuale a părţilor din momentul solicitării şi aprobării garantării efective, în lipsa unei dispoziţii exprese a părţilor în sensul aplicării modificărilor ulterioare din convenţia cadru şi garanţiilor deja aprobate. Cum actul adiţional nr. x la convenţia nr. 90 din 13 octombrie 2008 a fost încheiat ulterior emiterii scrisorii de garantare nr. 1160 din 30 decembrie 2009, condiţia plăţii comisionului în 60 de zile calendaristice de la data la care Fondul a solicitat, nu se aplica în speţă. În acest caz, s-a învederat că sunt aplicabile dispoziţiile din convenţia modificată până inclusiv la actul adiţional nr. x din 19 august 2009 în vigoare la data emiterii scrisorii de garantare.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă a susţinut că, în speţă, comisionul de garantare a fost achitat de finanţator la 17 septembrie 2013, conform ordinului de plata depus la dosar, astfel încât, motivul de neplată a comisionului în termenul indicat în actul adiţional nr. x/2013 nu poate conduce la neaprobarea cererii de plată.

Pe cale de consecinţă, s-a învederat că intimatul-pârât nu se poate prevala de clauzele prevăzute în actele adiţionale de la 6 - 11 încheiate la convenţia nr. 90/2008, pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei de plată a garanţiei.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată şi din perspectiva faptului că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că banca nu a trimis Fondului un bilet la ordin emis în favoarea băncii, prevăzut de art. 6.2.1 din actul adiţional nr. x încheiat la contractul de credit nr. x/2005 cu beneficiarul garanţiei.

În accepţiunea recurentei, cererea de plată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 14 din scrisoarea de garantare coroborat cu art. 7.2 din actul adiţional nr. x la convenţia nr. 90/2009.

Recurenta a precizat că obligaţia fundamentală a Fondului, în calitate de fidejusor, rezulta din scrisoarea de garantare prin care se angaja să garanteze rambursarea finanţării, cu atât mai mult cu cât finanţatorul a respectat clauzele convenţionale.

La 5 martie 2018, intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că, prin încadrarea cererii de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) la pct. 8 C. proc. civ., recurenta a înţeles să reia aceleaşi apărări formulate în primă instanţă şi apel.

Intimatul a mai învederat că susţinerile recurentei nu vizează motive concrete de nelegalitate ale deciziei recurate, iar dezvoltarea criticilor invocate nu reprezintă o motivare a recursului în acord cu dispoziţiile art. 487 coroborat cu art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat anularea recursului.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică, susţinându-se că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod corect prevederile legale incidente în cauză.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 3552,50 RON taxă judiciară de timbru, conform dovezii aflată la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

La 12 februarie 2019, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, care a fost admisă prin încheierea din 17 septembrie 2019, când instanţa a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, acordând termen pentru astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 969 C. civ., deoarece a apreciat că sunt aplicabile raportului dintre părţi actele adiţionale la convenţia nr. 90/2008, încheiate după emiterea scrisorii de garantare, începând cu actul adiţional nr. x/2010.

Astfel, la 13 octombrie 2008, reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN au încheiat convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 90 şi nr. R.U. 425, convenţie care a fost modificată prin mai multe acte adiţionale.

La 8 decembrie 2009, a fost emisă solicitarea de garantare nr. 493 pentru beneficiarul B. S.R.L., iar la 30 decembrie 2009 intimatul-pârât a emis scrisoarea de garantare nr. 1160 prin care se angaja să garanteze rambursarea finanţării constând în linie de credit, în valoare de 2.884.481,56 RON, cu destinaţia prelungire linie de credit şi restructurare, acordată în baza contractului de credit de garantare nr. 197 din 18 noiembrie 2005 beneficiarului B., valoarea maximă a garanţiei fiind de 700.000 RON.

Reclamantă a transmis pârâtului cererea de plată nr. x, prin care se solicita plata garanţiei aferente finanţării garantate restante, iar ulterior, la 17 octombrie 2013, reclamanta a fost înştiinţată că nu s-a aprobat această cerere de plată, deoarece nu au fost respectate prevederile art. 7.2 lit. a), d), e) şi art. 4.8 din Convenţia nr. 90/2018, modificată şi completată cu actele adiţionale.

Cererea reclamantei-recurente A. S.A. privind obligarea pârâtului-intimat Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata garanţiei aferente finanţării garantate a fost respinsă de prima instanţă ca nefondată, soluţie confirmată în apel, întrucât instanţele devolutive au reţinut, pe de o parte, în sarcina reclamantei-recurente neîndeplinirea obligaţiei de plată a comisionului de garantare în termenul stabilit de părţi, potrivit art. 7.2 lit. a), d), e) şi art. 7.3 alin. (2) din convenţia nr. 90/13.10.2008, modificată prin actul adiţional nr. x/1.06.2013 şi, pe de altă parte, a obligaţiei privind emiterea unui bilet la ordin, potrivit art. 7.2 lit. e) din convenţia nr. 90/13.10.2008, modificată prin actul adiţional nr. 6.

Din analiza considerentelor deciziei recurate se desprinde concluzia că instanţa de apel nu a nesocotit fundamentul obligatoriu al convenţiei părţilor, principiu instituit prin dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii şi care se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1270 din noul C. civ., aplicabil doar actelor adiţionale încheiate după intrarea în vigoare a acestuia, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dimpotrivă, instanţa de apel a ţinut seama de regula simetriei în privinţa modificării convenţiei părţilor şi a valorificat efectul obligatoriu al clauzelor adoptate prin actele adiţionale care aveau la bază tocmai voinţa concordantă a părţilor.

Mecanismul garanţiei emise de către intimata-pârâtă F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N pentru instrumentul de finanţare contractat de la recurenta-reclamantă constă în preluarea riscului de neplată de către beneficiarul creditului a obligaţiilor contractuale convenite cu instituţia de credit, în baza convenţiei-cadru modificate prin acte adiţionale, în care erau prevăzute obligaţiile părţilor în litigiu, valoarea şi modul de plată al comisionului de garantare, calculul şi modalitatea de plată a garanţiei acordate.

Astfel, în cazul neachitării creditului de către beneficiarul acestuia, finanţatorul (în speţă recurenta-reclamantă A.) solicita Fondului plata garanţiei. La momentul plăţii garanţiei, banca era obligată să pună la dispoziţia Fondului mai multe documente, această plată a garanţiei putând fi făcută numai după prezentarea în integralitatea lor, astfel cum părţile s-au obligat prin convenţia-cadru.

În relaţia cu banca, intimata-pârâtă avea dreptul să refuze plata garanţiei atunci când cererea de plată nu era însoţită de toate documentele prevăzute expres în contract, când banca nu s-a asigurat de respectarea condiţiilor stipulate în contract, nu s-a plătit comisionul de garantare, etc., obligaţia de garanţie a Fondului având o existenţă autonomă în raport cu obligaţia garantată.

Garanţia nu presupunea plata de către intimata-pârâtă în orice condiţii, ci doar atunci când recurenta-reclamantă şi-ar fi îndeplinit integral obligaţiile asumate prin convenţia încheiată de părţile în litigiu.

Înalta Curte constată că, raportat la art. 7.3 alin. (2) din convenţie, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2013, în mod corect instanţa de apel a reţinut că prevederile actului adiţional nr. x din 1 aprilie 2013 se aplică inclusiv cererilor de plată aflate în analiză, cum era situaţia din speţă, cererea de plată fiind efectuată la 11 martie 2013.

Acest articol a fost modificat în sensul următor:

"cât timp Finanţatorul nu este la zi cu plata comisionului de garantare datorat pe perioada de la expirarea valabilităţii garanţiei şi până la data înregistrării la Fond a cererii de plată, precum şi a eventualelor penalităţi, ori nu a transmis toate documentele ce trebuie să însoţească cererea de plată, Fondul este în drept să invoce excepţia de neexecutare a propriei obligaţii şi să suspende efectuarea plăţii garanţiei până la îndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă, dar nu mai mult de 60 de zile calendaristice de la data la care Fondul a solicitat finanţatorului îndeplinirea acestor obligaţii. După expirarea acestui termen, Fondul va proceda la soluţionarea cererii de plată pe baza documentelor înregistrate până la acea dată, iar orice document transmis de Finanţator şi înregistrat la Fond ulterior termenului menţionat sau comision încasat după acest termen nu va mai fi luat în considerare la analiza documentaţiei şi a eventualelor contestaţii".

În actul adiţional nr. x din 1 aprilie 2013 s-a menţionat expres că, în ipoteza în care s-au transmis deja notificări de completare a documentaţiei, termenul de 60 de zile se calculează de la data intrării în vigoare a actului adiţional, această prevedere fiind însuşită de ambele părţi prin semnarea actului adiţional, din care rezultă că se aplicau prevederile actului adiţional şi cererilor de plată aflate in analiză la Fond.

Reclamanta nu a respectat termenul de 60 de zile în ceea ce priveşte plata comisionului de garantare, având în vedere că termenul a început să curgă de la 8 aprilie 2013, data recepţionării notificării de completare a documentaţiei, iar comisionul de garantare a fost achitat la 17 septembrie 2013, ultima zi de plată, potrivit convenţiei părţilor, fiind 7 iunie 2013, aspecte reţinute de instanţa de apel.

În raport cu considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante referitoare la faptul că nu avea obligaţia de a respecta termenul de plată a comisionului de garantare, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2013.

În speţă, în actul adiţional nr. x/2013 exista o clauză expresă care prevedea situaţia tranzitorie, în sensul că termenul de 60 de zile calendaristice se aplică şi cererilor de plată aflate în analiză, cum era şi situaţia recurentei.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată şi din perspectiva faptului că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că banca nu a transmis Fondului un bilet la ordin emis în favoarea băncii, prevăzut de art. 6.2.1 din actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/2005, încheiat cu beneficiarul garanţiei.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că banca nu avea obligaţia de a respecta clauzele actului adiţional nr. x la convenţia nr. 90/2008, deoarece a intrat în vigoare în anul 2010, după emiterea scrisorii de garantare care stă la baza plăţii garanţiei.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 7.2 lit. e) din convenţia nr. 90 au fost modificate prin actul adiţional nr. x, în sensul următor:

"în cazul în care în contractul de credit se prevede obligaţia beneficiarului de a emite în favoarea băncii şi bilete la ordin, avalizate sau nu, se vor transmite şi copii certificate ale biletelor la ordin, precum şi cererea de învestire cu formulă executorie a acestora, însoţită de dovada depunerii la instanţa judecătorească competentă/executor bancar. Biletele la ordin, avalizate sau nu, au valoare de garanţie şi sunt valabile până la achitarea integrală a creditului."

Criticile recurentei-reclamante urmează a fi înlăturate, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a avut în vedere clauzele exprese prin care părţile în litigiu au convenit asupra modificării contractului, nefiind cazul unei nesocotiri a principiului "pacta sunt servanda" (forţa obligatorie a contractului), ci dimpotrivă, a aplicării principiului libertăţii contractuale.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.