Unpaid transport invoices upheld; appeal annulled as unmotivated under Article 488.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 18 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanta Regia Autonomă de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 413.485,23 RON, reactualizată cu indicele de inflaţie, până la data efectivă a plăţii şi a penalităţilor de întârziere aferente, reprezentând contravaloare facturi emise şi neachitate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ. şi art. 194 din C. proc. civ.

La 29 noiembrie 2016, reclamanta Regia Autonomă de Transport Timişoara a depus la dosar cerere precizatoare a acţiunii, prin care se arată că suma actualizată datorată de pârâtă este în cuantum de 627.912,06 RON din care 186.778,97 RON reprezintă penalităţi de întârziere.

2. Prin sentinţa civilă nr. 690 din 4 aprilie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis acţiunea precizată a reclamantei Regia Autonomă de Transport Timişoara şi a dispus obligarea pârâtei A. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 627.912,06 RON din care 186.778,97 RON penalităţi de întârziere.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 9.884,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelul declarat de pârâta A. S.A. împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 608/A din 28 septembrie 2017.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.A., fără a indica temeiul de drept, solicitând admiterea căii de atac.

În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită acţiunii precizate a reclamantei faţă de motivele şi documentele existente la dosar.

Astfel, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile esenţiale ale angajării răspunderii civile contractuale, deoarece sumele solicitate cuprind şi subvenţii pe care recurenta-pârâtă trebuia să le primească de la buget, însă sumele de bani au fost decontate cu întârziere, fiind astfel generate penalităţi, situaţie faţă de care nu se poate reţine în sarcina recurentei vreo culpă sau faptă ilicită.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că a dovedit buna-credinţă în relaţiile contractuale şi că se prevalează de art. 11 din Ordonanţa nr. 2/2001, care prevede cazul fortuit ca fiind o cauză exoneratoare de vinovăţie.

Totodată, s-a solicitat instanţei, prin prisma criteriului obiectiv de apreciere asupra vinovăţiei debitorului reglementat de art. 1480 alin. (1) C. civ., să constate că nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina recurentei-pârâte.

Privitor la fapta ilicită şi legătura cauzală între faptă şi prejudiciu, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a adus atingere vreunui drept subiectiv ocrotit, iar faptul că plăţile au fost efectuate cu întârziere nu-i este imputabil, nerespectarea obligaţiei datorându-se unei cauze străine, respectiv fapta unui terţ.

5. La dosar nu s-a depus întâmpinare.

6. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La dosar nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, completul de filtru a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 17 septembrie 2019, cauza a fost repusă pe rol, iar recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pentru 19 noiembrie 2019.

7. Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reglementează sancţiunea nemotivării recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de către instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta, deoarece recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că partea trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, prin criticile invocate în susţinerea recursului se tinde la o nouă evaluare a situaţiei de fapt care să conducă la reţinerea inexistenţei culpei pârâtei în întârzierea facturilor emise şi neachitate, ca urmare a dificultăţilor financiare şi întârzierii încasării subvenţiilor de la bugetul de stat, chestiuni ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conţin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel şi care şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşelile identificate şi imputate instanţei de apel şi nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speţă, nu se poate considera că afirmaţiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor care conţin o enumerare expresă şi limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce susţinerile recurentei vizează netemeinicia afirmată a soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, soluţie menţinută în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Faţă de considerentele precedente, întrucât accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, este incidentă excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 608/A din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 608/A din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.