Abusiveness of non-negotiated risk fee and unilateral interest modification clauses in consumer credit agreements

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 8 aprilie 2014, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C. C. S.A. - Sucursala Piteşti, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la punctul 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.08.2007 şi la punctul 3.5 din Condiţiile speciale, parte integrantă a aceleiaşi convenţii, referitoare la comisionul de risc, ca fiind abuzive; obligarea pârâtei să restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc şi ulterior cu titlu de comision de administrare; constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din Condiţii speciale în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, ca fiind abuzivă; constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la pct. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţii generale în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, ca fiind abuzivă; obligarea pârâtei să modifice convenţia de credit nr. x/28.08.2007 în sensul înlăturării clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11 iunie 2014, reclamanţii au formulat cerere de modificare a acţiunii introductive prin care au solicitat completarea acesteia cu următoarele cereri: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la pct. 6 din convenţia de credit nr. x/OD/30.07.2008 în condiţiile în care nu prevede cursul de schimb leu/euro din momentul acordării creditului şi permite suportarea deprecierii monedei naţionale de către împrumutat, ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la modificarea ratelor de credit având în vedere cursul valutar leu/euro de la data acordării creditului şi restituirea sumelor de bani percepute în plus pe perioada creditului.

În drept, au fost invocate prevederile Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 164 din 26 aprilie 2016, Tribunalul Argeş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin decizia nr. 706 din 21 iunie 2016, Tribunalul Specializat Argeş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost înaintată cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea stabilirii competenţei.

Curtea de Apel Piteşti, prin sentinţa nr. 367 din 20 septembrie 2016 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa nr. 391 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanţii A., B., împotriva pârâţilor D. - Bucureşti, D.-Cluj, S.C. C. S.A. - Bucureşti, S.C. C. S.A. - Sucursala Piteşti reprezentată prin director E., a constatat ca fiind abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a) din condiţii speciale, punctul 3.5 din condiţii speciale, pct. 3 lit. d) din condiţii speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.08.2017 şi punctul 8.1 lit. c) şi d) din secţiunea condiţii generale şi a obligat pârâta să înlăture din contractul de credit aceste clauze.

S-a dispus totodată restituirea către reclamanţi a sumei de 8.173,14 RON comision de risc şi a sumei de 2.117,55 RON dobândă legală. A fost respins capătul de cerere privind convertirea creditului în RON la cursul de schimb de la data acordării acestuia.

Împotriva sentinţei nr. 391/2017 a declarat apel D. S.A. solicitând admiterea acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor formulate, respectiv excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei Piteşti a C. S.A., iar reclamanţii A. şi B. au formulat apel incident.

Prin decizia nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de pârâta D. S.A. şi apelul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 391 din 24 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş.

Împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta D. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta D. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Articolul încălcat de instanţa de apel este art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar articolele aplicate greşit de instanţa de apel sunt: art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000; art. 1 din Legea nr. 193/2000; art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007; art. 10 lit. i) şi k) din Directiva 2008/48/CE; lit. b) din Anexa Legii nr 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, soluţia de respingere a apelului pârâtei de către instanţa de apel şi de menţinere a soluţiei instanţei de fond în privinţa solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, respectiv art. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de Credit - referitoare la perceperea unui comision de risc, precum şi obligarea recurentei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc, este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi nu a înţeles că preţul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective - DAE - şi la acest aspect trebuia să se raporteze în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de preţ şi de piaţă.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestaţia băncii pentru dobânda şi comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziţie a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determina, alături de alte comisioane, diferenţa dintre cele două tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestaţia pentru acordarea împrumutului. De altfel, acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din condiţiile generale.

Din modul de redactare al clauzei faţă de care s-a solicitat controlul instanţei de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind clară şi fără echivoc.

Întrucât aceste prevederi clare şi fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimaţi încă de la momentul încheierii convenţiei de credit, rezultă că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la preţul contractului, clar şi inteligibil exprimate.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere "toţi factorii care au stat la baza încheierii convenţiei" dar şi împrejurarea că la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare şi neechivoce pentru intimaţi.

Trebuie menţionat faptul ca intimaţii au acceptat integral condiţiile creditului bancar oferit de recurentă, aceştia nu si-au exprimat la momentul semnării convenţiei de credit poziţia contrară faţă de articolele denigrate în prezenta acţiune.

Faţă de aceste aspecte recurenta consideră că intimaţii au avut de la momentul semnării convenţiei de credit, prefigurarea clară atât a prestaţiei recurentei cât şi a propriei contraprestaţii pe parcursul derulării convenţiei.

Prin prisma conţinutului raportului existent între cele două părţi, recurenta apreciază că intimaţii, în realitate au fost foarte bine informaţi, foarte atenţi şi totodată avizaţi în realizarea actelor care le-au încheiat.

Totodată, recurenta susţine faptul că redactarea contractelor de credit ale recurentei au avut la bază Directivele Comunităţii Europene, respectiv Directiva 87/102/CE şi ulterior Directiva 2008/48/CE, aspect ce rezultă din conţinutul cerinţelor ce se regăsesc în conţinutul clauzelor unui contract de credit.

Interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată şi prin prisma dispoziţiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Pentru a încadra de asemenea această clauză în conţinutul lit. b) din Anexă şi deci pentru a reţine caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimaţii "să fi fost obligaţi" să încheie convenţia de credit.

Recurentei îi revenea obligaţia de informare în cadrul contractului bancar, aspect ce a fost realizat, însă aceasta nu trebuie confundată cu o obligaţie de consiliere a clientului.

În timp ce informaţia are ca obiect lămurirea clientului preconizând acţiunea viitoare într-un sens sau altul, consultaţia priveşte orientarea acestuia, atragerea atenţiei în mod deosebit asupra pericolelor operaţiunii.

Legea nr. 193/2000 era în vigoare şi la momentul semnării convenţiei de credit, astfel încât dacă intimaţii ar fi considerat abuziv art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei, ar fi putut indica acest aspect la acel moment.

Mai susţine recurenta că a fost confundată noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare de către instanţa de fond.

În conformitate cu principiul interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar, interpretarea trebuie realizată strict cu privire la opinia CE şi nicidecum sub un alt aspect.

Astfel, din dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă fără putinţă de tăgadă, că despre existenţa unui dezechilibru semnificativ se poate vorbi doar în ipoteza în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi o contraprestaţie.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda şi comisioanele.

Or, în speţă, recurentei îi revine obligaţia remiterii sumei împrumutate, obligaţie îndeplinită prin virarea sumei în contul curent al intimaţilor, iar pe lângă această obligaţie şi pe cea a administrării împrumutului în toată perioada de contractare şi altele evidenţiate în dispoziţiile art. 7.2 din condiţiile generale.

Mai susţine recurenta că, clauzele convenţiilor de credit încheiate de recurentă nu sunt identice, ci diferite între ele, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-şi negocia clauzele unui contract.

Intimaţilor le-a fost prezentată oferta băncii, iar aceştia au fost satisfăcuţi de condiţiile propuse de bancă, nesimţind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte.

În ceea ce priveşte riscurile acoperite de acest comision de risc, recurenta susţine că acesta acoperă pierderi legate de neplata de către clienţi a debitului şi accesoriilor (dobânda), precum şi riscuri legate de devalorizarea garanţiilor. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operaţional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Pentru aceste aspecte, recurenta consideră că dispoziţiile clauzei art. 5. lit. a) şi art. 3.5 din convenţia de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimaţi, încadrându-se în dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. "Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului recurentei de instanţa de apel şi de menţinere a soluţiei instanţei de fond, în privinţa a solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, recurenta consideră că este nelegală şi netemeinică.

Elementul esenţial în privinţa acestui capăt de cerere îl reprezintă faptul că recurenta nu a acordat un credit cu dobândă fixă, ci unul cu dobândă variabilă.

Faptul că la data acordării creditului părţile au stabilit o anumită valoare a dobânzii, într-un anumit procent, si anume 5,95% p.a. nu creează nicidecum prezumţia instituirii unei dobânzi fixe.

Dimpotrivă dacă această clauză ar fi fost coroborată cu cea regăsită la art. 3 lit. d) din convenţia de credit - ar fi rezultat caracterul variabil al dobânzii.

Cu toate acestea, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes, întrucât dispoziţiile art. 3 lit. d) nu au fost aplicate de recurentă pe perioada de la semnarea Convenţiei de credit - 28.08.2007- şi până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010, care a impus un mod de calcul al ratei dobânzii după formula LIBOR 31uni + marjă fixă.

Prin urmare, intimaţii nu justifică folosul practic urmărit prin anularea unei clauze contractuale regăsită în forma iniţială a Convenţiei de credit, clauză care nu a fost aplicată până la modificarea ei şi care nu mai poate fi aplicată tocmai datorită intervenirii acestei modificări.

Mai susţine recurenta, că soluţia de respingere a apelului recurentei în privinţa solicitării intimaţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale ale convenţiei de credit este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile secţiunii 8 din contract, reprezintă clauze contractuale stabilite de părţi în momentul încheierii convenţiei de credit al căror scop este acela de a asigura banca de recuperarea sumei împrumutate în împrejurarea în care clientul nu înţelege să îşi mai onoreze obligaţia contractuală.

Chiar din conţinutul art. 8.1 din contract se menţionează, în conformitate cu normele comunitare, faptul că scadenţa anticipată va putea fi invocată doar după ce anterior clientul a fost notificat cu privire la intervenirea cazului.

Pentru considerentele menţionate, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Până la întocmirea prezentului raport se constată că intimaţii nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 ianuarie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 ianuarie 2019, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta arată că soluţia de respingere a apelului său şi de menţinere a soluţiei instanţei de fond în privinţa solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, respectiv art. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de Credit - referitoare la perceperea unui comision de risc, precum şi obligarea recurentei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc, este nelegală şi netemeinică, întrucât interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, susţine recurenta că aceste prevederi clare şi fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimaţi încă de la momentul încheierii convenţiei de credit, rezultă că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la preţul contractului, clar şi inteligibil exprimate.

Astfel clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda şi comisioanele.

Pentru aceste aspecte, recurenta consideră că dispoziţiile clauzei art. 5. lit. a) şi art. 3.5 din convenţia de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimaţi, încadrându-se în dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la clauza de la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3 pct. 5 din Condiţiile generale ale convenţiei, se constată că la semnarea contractului părţile au convenit un comision de risc, menţionându-se că acesta se datorează băncii pentru punerea la dispoziţie a creditului, iar modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii se stabilesc în condiţiile speciale, potrivit cu care comisionul este de 0,06% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadenţă pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48, costul total al creditului pentru consumatori cuprinde toate costurile, dobândă, comisioane, taxe pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul, iar lit. i) a textului prevede că DAE înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea anuală a creditului, aceste dispoziţii fiind preluate ulterior în reglementarea internă prin O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, susţinerea recurentei, potrivit căreia, această clauză este una esenţială, principală, context în care aspectele esenţiale ale contractului nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, nu poate fi primită, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce determină concluzia că aceste clauze nu ţin de prestaţia esenţială a contractantului împrumutat, iar pe de altă parte, şi dacă ar fi încadrată în aspectele esenţiale ale contractului clauza poate fi considerată abuzivă dacă nu este negociată şi nu este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Tot în acelaşi context, se reţine şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea normelor relevante din această directivă, prin care se subliniază că instanţa naţională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului, cu titlu de exemplu, sunt considerentele Curţii, expuse în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10 Invitel.

În acest sens, deşi clauzele contractuale prevăd distinct dobânda şi comisionul, în ceea ce priveşte comisionul se constată că nu se prezintă justificarea acestuia şi nu se arată ce riscuri se acoperă prin intermediul acestui comision, astfel că noţiunea de prevedere clară, inteligibilă, fără echivoc, deşi constatată în cauză strict raportat la modul de determinare a acestui comision nu este suficientă pentru a considera comisionul de risc ca fiind în afara prevederilor Legii nr. 193/2000, referitoare la clauzele abuzive, în sensul că ar furniza împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, evitând dezechilibrul contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, se poate reţine că, comisionul în discuţie reprezintă o altă dobândă percepută la contractul de credit, intitulată însă diferit, determinând la o primă înţelegere concluzia că vizează acoperirea unor riscuri, astfel că la finalul contractului, în ipoteza neproducerii acestora, s-ar justifica restituirea sumei încasată cu acest titlu, deşi o atare clauză lipseşte.

Prin urmare, în ce priveşte clauza privind comisionul de risc prevăzut de pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit raportat la art. 5.5 pct. 1 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/2008, se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că această clauză este abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost inserată în contractul preformulat, fără ca împrumutaţii să aibă posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere, această clauză creând un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În ce priveşte clauza referitoare la art. 3 pct. d) din Condiţiile speciale referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, se constată că potrivit acestei clauze, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Această clauză fiind una esenţială în contract, reprezentând preţul creditului acordat priveşte un aspect esenţial al contractului, astfel că în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, raportat la definiţia curţii, respectiv să rezulte că instituţiile financiare au furnizat împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, urmând ca instanţa să evalueze existenţa unui eventual dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor în care se încheie contractul, iar cu titlu de exemplu în acest sens este cauza Andriciuc articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens se reţine transparenţa clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13 cu referire la aspectul reţinut în contractele de împrumut, în sensul de a se indica în mod clar motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte, cu titlu de exemplu în acest sens este Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282.

Astfel, clauza care permite creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii trebuie să fie previzibilă, în acest sens reţinându-se şi că Legea nr. 193/2000 permite comerciantului să modifice unilateral clauzele contractuale, însă trebuie să aibă un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator, în caz contrar clauza putând fi socotită abuzivă.

Potrivit listei anexe a Legii nr. 193/2000 pct. 1 lit. a) este considerată clauză abuzivă prevederea contractuală care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Prin urmare, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei esenţiale este necesar ca respectiva clauză să nu fie negociată, să fie neclară, respectiv să permită profesionistului modificarea în mod unilateral a contractului, fără un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnătură, să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar din probele administrate în cauză nu s-a putut demonstra negocierea clauzei contractuale în discuţie, astfel încât, susţinerile referitoare la posibilitatea reclamanţilor de a solicita negocierea clauzelor nu poate fi primită.

Cu referire la clauza de la art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale referitoare la posibilitatea băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului, în cazul în care se iveşte o situaţie neprevăzută, se reţine că potrivit acestei clauze în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei, banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii, conform convenţiei. Totodată, scadenţa anticipată este prevăzută pentru cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Aşadar, în critica formulată pe acest aspect, recurenta susţine că această clauză are ca scop asigurarea recuperării sumei împrumutate şi că scadenţa anticipată poate fi invocată numai după ce anterior clientul este notificat cu privire la intervenirea cazului care atrage aplicarea clauzelor, însă se constată că nu se aduc însă argumente cu privire la lămurirea noţiunilor utilizate în conţinutul acestei clauze, respectiv "apariţia unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poate îndeplini obligaţiile", respectiv "apariţia unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător".

În acest context, se reţine că nu pot fi determinate condiţiile acestei clauze pentru a se putea analiza aprecierea băncii în acest sens sau ce ar putea reprezenta situaţia neprevăzută ce ar produce consecinţele evocate, aspecte în considerarea cărora, nu pot fi reţinute argumentele recurentei referitoare la aceste clauze.

Prin urmare, se constată a fi întemeiată concluzia primei instanţe, potrivit căreia, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul de formulare, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2019.