Jurisdictional conflict over contractual non-competition enforcement: financial valuation of non-monetary injunctions and effect of forum selection clauses

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 30 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii ENEL ENERGIE MUNTENIA S.A. şi ENEL ENERGIE S.A. au chemat-o în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei emiterea unei ordonanţe preşedinţiale, prin care să dispună, de îndată şi fără somaţie, suspendarea activităţilor de intermediere/agenţie desfăşurate de către pârâtă prin acceptarea unor sarcini similare celor care au făcut obiectul convenţiilor nr. 411326 din 26 iulie 2018, nr. 411470 din 8 iunie 2016, nr. 517052 din 24 octombrie 2017 şi nr. 511996 din 8 iunie 2016, prezentarea de oferte ale unei societăţi aflate în concurenţă cu reclamantele în vederea încheierii de contracte de furnizare a energiei electrice şi a gazelor naturale, în zonele de activitate pentru care reclamantele sunt licenţiată de către A.N.R.E., pentru asigurarea furnizării energiei electrice şi a gazelor naturale clienţilor finali şi care au fost stabilite în convenţiile dintre părţi, până la soluţionarea pe fond a acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2019

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 997 C. proc. civ.

La termenul din 6 august 2019, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale, a cărei discutare a fost prorogată pentru termenul din 20 august 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 8282 din 20 august 2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a evocat activităţile a căror suspendare a fost solicitată de reclamante până la soluţionarea dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

În continuare, a reţinut că pentru determinarea instanţei competente să se pronunţe asupra fondului dreptului trebuie avute în vedere măsura provizorie şi dreptul care s-ar păgubi prin întârziere sau, după caz, paguba iminentă şi care nu s-ar putea repara, invocate pentru luarea măsurii vremelnice şi nicidecum formularea unei alte acţiuni având aceleaşi părţi.

Aceeaşi judecătorie a apreciat că reclamantele au formulat o cerere evaluabilă în bani, deoarece chiar dacă cererea respectivă nu tinde la obţinerea unei valori economice pentru reclamanţi, aceasta decurge dintr-un raport juridic patrimonial şi o împiedică pe pârâtă să obţină o valoare economică.

Totodată, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut că valoarea obiectului cererii ce vizează fondul dreptului se stabileşte potrivit art. 98 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, în caz de contestaţie, valoarea obiectului se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.

Pe de altă parte, determinarea bănească a îndatoririi pârâtei de a nu face ceva în condiţiile şi termenele arătate în cerere presupune tocmai evaluarea pecuniară a ceea ce pârâta ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

În continuare, aceeaşi judecătorie a reţinut că dacă pârâta ar fi putut să încaseze remuneraţii din convenţia nr. 411326 din 26 iulie 2018, pentru o perioadă de 12 luni şi din convenţia nr. 411479 din 1 iulie 2016, pentru o perioadă de 24 luni, prin raportare la media anuală a remuneraţiilor încasate de acesta de 7.571.692,37 RON din primul contract şi de 277.576,16 RON din al doilea contract, pârâta ar fi încasat remuneraţia medie de 8.026.845,69 RON.

Aşadar, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut că această remuneraţie medie reprezintă valoarea cererii evaluabile în bani privitoare la fondul dreptului.

Constatând că această valoare este mai mare de 200.000 RON, aceeaşi judecătorie a apreciat că Tribunalul Bucureşti este competent să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului, conform art. 94 pct. 1 lit. l), raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., precum şi asupra cererii de ordonanţă preşedinţială, conform art. 998 din acelaşi act normativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2420/2019 din 6 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a evocat dispoziţiile art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 11/1991 şi art. 95 pct. 4 C. proc. civ., după care a constatat că părţile au încheiat convenţii având ca obiect promovarea încheierii de contracte de furnizare a energiei şi a gazelor naturale, inserând în cuprinsul acestora o clauză de neconcurenţă.

În continuare, acelaşi tribunal a reţinut că reclamantele au solicitat încetarea/suspendarea activităţilor pârâtei care încalcă obligaţia de neconcurenţă asumată contractual, astfel încât acţiunea formulată de acestea intră sub incidenţa Legii nr. 11/1991.

Totodată, Tribunalul Bucureşti a constatat că pârâta A. S.R.L. are sediul social în Iaşi, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării.

Acelaşi tribunal a mai reţinut că pârâta a fost chemată în judecată în vederea încetării unor activităţi care afectează concurenţa loială, situaţie în care competenţa teritorială revine în mod exclusiv instanţei de la sediul său, respectiv Tribunalului Iaşi.

Tribunalul Bucureşti a constatat că nu pot fi primite apărările reclamantelor, conform cărora acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile C. civ., situaţie în care nu ar fi incidentă Legea nr. 11/1991.

Acelaşi tribunal a reţinut că, deşi art. 2075 C. civ. reglementează clauza de neconcurenţă, în temeiul căruia a fost stipulată această clauză, trebuie făcută o distincţie între normele de drept substanţial şi cele de drept procesual.

Astfel, C. civ. reglementează clauza de neconcurenţă a cărei nerespectare poate atrage răspunderea contractuală, conform art. 1350 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, acelaşi tribunal a reţinut că actul normativ anterior menţionat nu cuprinde dispoziţii relevante în privinţa instanţei competente cu soluţionarea unui litigiu născut dintr-o eventuală încălcare a clauzei de neconcurenţă, stabilirea acesteia urmând a se efectua în temeiul normelor de drept procesual.

Aşadar, Tribunalul Bucureşti a constatat că, în materia concurenţei neloiale, normele de competenţă materială şi teritorială se regăsesc în Legea nr. 11/1991, care derogă de la C. proc. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

Faptul că reclamantele îşi întemeiază acţiunea pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei, fără să indice ca temei de drept Legea nr. 11/1991, nu înlătură de la aplicare art. 7 alin. (1)-(3) din acelaşi act normativ, întrucât acest text de lege nu face distincţie între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

În plus, acelaşi tribunal a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 şi art. 14 alin. (1) C. civ., rezultă că în materia concurenţei neloiale intră şi acele practici comerciale ale întreprinderii care conduc la încălcarea unor drepturi recunoscute părţilor, indiferent de izvorul lor legal sau contractual.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 132 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 25 septembrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de Contencios şi Administrativ a aceluiaşi tribunal, pe rolul căruia a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 386/2019 din 10 octombrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de Contencios şi Administrativ a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de reclamante şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 11/1991, întrucât reclamantele invocă încălcarea unei clauze de neconcurenţă stipulate în convenţiile încheiate între părţi, acţiunea fiind întemeiată pe răspunderea contractuală.

Acelaşi tribunal a apreciat că şi dacă ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 11/1991, art. 7 alin. (2) din acest act normativ nu reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă, întrucât prevede alternativ competenţa tribunalului de la locul săvârşirii faptei sau de la sediul pârâtului, iar în lipsa unui sediu, tribunalul de la domiciliul pârâtului.

Fiind un caz de competenţă teritorială alternativă, deci de ordine privată, Tribunalul Bucureşti nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, astfel cum rezultă din conţinutul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Tribunalul Iaşi a mai reţinut că reclamantele au învestit instanţele cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încetarea activităţilor de intermediere sau agenţie, ce încalcă clauza de neconcurenţă din contractele deduse judecăţii.

Acelaşi tribunal a constatat că reclamantele nu au pretins acordarea vreunei despăgubiri, astfel încât litigiul are ca obiect o obligaţie de a nu face neevaluabilă în bani.

Fiind în prezenţa unei obligaţii de a nu face neevaluabile în bani, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) şi art. 998 C. proc. civ.

Cu privire la instanţa competentă teritorial, Tribunalul Iaşi a apreciat că aceasta se determină prin raportare la clauza de la art. 26.2 din contractele deduse judecăţii şi la dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că reclamantele aveau sediul în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data introducerii acţiunii, Tribunalul Iaşi apreciat această judecătorie este instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 octombrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict - Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Iaşi - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, ultima instanţă învestită şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Reclamantele au învestit instanţele judecătoreşti cu o cerere de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale.

Potrivit art. 998 C. proc. civ., "cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului".

Aşadar, identificarea instanţei competente să soluţioneze cererea de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale presupune stabilirea instanţei competente să soluţioneze litigiul pe fond.

Instanţa supremă constată că reclamantele au solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale suspendarea activităţilor pârâtei până la soluţionarea dosarului nr. x/2019

Acţiunea din dosarul respectiv are ca finalitate obligarea pârâtei la respectarea clauzei de neconcurenţă stipulate în convenţiile nr. 411326 din 26 iulie 2018, nr. 411470 din 8 iunie 2016, nr. 517052 din 24 octombrie 2017 şi nr. 511996 din 8 iunie 2016, pentru o perioadă de 12 luni şi una de 24 luni.

Cum izvorul pretenţiilor deduse judecăţii îl constituie convenţiile încheiate între părţi rezultă că reclamantele au învestit instanţele cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, sub forma interdicţiei impuse pârâtei de a desfăşura activităţi similare celor care au format obiectul convenţiilor respective.

Legea nr. 11/1991 nu este incidentă în prezenta cauză, întrucât reclamantele nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile acestui act normativ.

Pentru stabilirea caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al obiectului acţiunii prezintă relevanţă decizia nr. 32/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că: dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă; în consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

Pornind de la aceste considerente, instanţa supremă reţine că dreptul ce se cere a fi protejat prin respectarea clauzei de neconcurenţă are caracter patrimonial, întrucât convenţiile care o conţin au generat drepturi patrimoniale.

Aşadar, acţiunea priveşte obligaţii de a nu face evaluabile în bani.

Conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., "în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii".

În aplicarea acestui text de lege, instanţa supremă reţine că valoarea obiectului litigiului se stabileşte în funcţie de efectele patrimoniale produse de clauza de neconcurenţă a cărei respectare se cere.

Or, clauza de neconcurenţă are ca efect împiedicarea pârâtei de a obţine un câştig patrimonial, ca urmare a interdicţiei de a desfăşura activităţi similare celor care au format obiectul convenţiilor deduse judecăţii.

Evaluarea acestui câştig se face prin raportare la activităţile pe care pârâta le-ar fi putut desfăşura în absenţa clauzei respective.

Or, valoarea acestui câştig se determină în funcţie de media anuală a remuneraţiilor încasate de către pârâtă în temeiul convenţiilor deduse judecăţii.

Cum media remuneraţiilor aferente contractelor respective depăşeşte pragul valoric de 200.000 RON inclusiv, prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., rezultă că litigiul este de competenţa materială a tribunalului, conform art. 95 pct. 1 din acelaşi act normativ.

Cu privire la instanţa competentă teritorial să soluţioneze litigiul, instanţa supremă reţine că părţile au convenit în cuprinsul clauzei de la art. 26.2 din convenţiile deduse judecăţii că litigiile născute din aceste convenţii se vor soluţiona de către instanţa competentă de la sediul reclamantelor.

Prevederea contractuală anterior evocată are natura unei clauze atributive de competenţă, în sensul art. 126 alin. (1) C. proc. civ., care produce efecte în privinţa competenţei teritoriale, întrucât întruneşte cerinţa formei scrise şi vizează un litigiu având ca obiect drepturi de care părţile pot dispune.

Cum sediul reclamantelor se află în Bucureşti, rezultă că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 95 pct. 1 şi art. 126 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.