Jurisdictional conflict resolved; forum elected by claimant upheld for unpaid salary claim

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între februarie şi iulie 2018, împreună cu indemnizaţiile de concediu de odihnă corespunzătoare acestei perioade, actualizate cu indicele de inflaţie, astfel cum au fost stabilite prin contractul individual de muncă nr. x din 12 mai 2017.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile 166-171 din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1931 din 4 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a constatat că acţiunea are ca obiect drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între februarie şi iulie 2018 şi a indemnizaţiei de concediu de odihnă neefectuat.

După evocarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea 61/2011, acelaşi tribunal a reţinut că în prezenta cauză competenţa se determină în raport cu domiciliul reclamantului.

Totodată, a apreciat că în privinţa reclamantului nu este incident criteriul locului de muncă, întrucât acesta nu mai este salariatul pârâtei din 16 iulie 2018.

Tribunalul Bucureşti a mai constatat că domiciliul reclamantului este în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui din urmă tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1397 din 18 septembrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a constatat că reclamantul a învestit instanţele cu un conflict de muncă.

Acelaşi tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 concură la instituirea unei competenţe de ordine publică, însă alternative a instanţelor de la domiciliul/reşedinţa reclamantului ori sediul angajatorului.

După evocarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa a constatat că reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti, iar la primul termen de judecată a susţinut că nu este de acord cu declinarea competenţei având în vedere că acţiunea vizează un litigiu de muncă.

În continuare, a reţinut că, după exercitarea dreptului de opţiune, competenţa rămâne stabilită în favoarea instanţei deopotrivă competente, aleasă de reclamant, nemaiputând reveni asupra opţiunii sale.

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că nu prezintă relevanţă dacă între părţi mai există raporturi juridice de muncă, întrucât dispoziţiile legale referitoare la competenţă nu cuprind o astfel de circumstanţiere ori condiţionalitate.

În plus, acelaşi tribunal a reţinut că reclamantul a invocat un raport juridic specific dreptului muncii, iar temeiul pretenţiilor sale vizează drepturi decurgând din calitatea de angajat.

În final, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că o soluţie contrară ar presupune ca niciunul din criteriile legii speciale în privinţa competenţei să nu mai fie aplicabile atunci când niciuna dintre părţi nu mai deţine calitatea avută anterior în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, deşi toate părţile şi instanţele au admis că litigiul vizează jurisdicţia muncii, fiind aplicabile dispoziţiile speciale din materia competenţei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dâmboviţa - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea are ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între februarie şi iulie 2018, împreună cu indemnizaţiile de concediu de odihnă corespunzătoare acestei perioade, actualizate cu indicele de inflaţie, astfel cum au fost stabilite prin contractul individual de muncă nr. x din 12 mai 2017.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile 166-171 din Codul muncii.

Aşadar, reclamantul a învestit instanţele cu soluţionarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din analiza acestui text de lege rezultă că, în materia conflictelor individuale de muncă, competenţa revine fie tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are locul de muncă.

Pornind de la acest text de lege, instanţa supremă reţine că domiciliul reclamantului este în Târgovişte, conform cărţii sale de identitate, iar sediul fostului său angajator este în Bucureşti, conform adeverinţei nr. x din 16 iulie 2018.

Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanţei competente teritorial nu poate fi exclus ca urmare a încetării contractului de muncă nr. 37 din 12 mai 2017, prin emiterea deciziei de concediere nr. 323 din 16 iulie 2018, întrucât art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu distinge între raporturile de muncă în curs de executare şi cele care au încetat. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Ca atare, criteriul alternativ al locului de muncă nu este condiţionat de existenţa unui contract de muncă în curs de executare la momentul introducerii acţiunii, ci numai de învestirea instanţei cu un conflict de muncă.

Cum art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie un caz de competenţă teritorială alternativă, rezultă că alegerea instanţei deopotrivă competente aparţine reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

În aceste condiţii, introducerea acţiunii pe rolul instanţei în circumscripţia căreia se afla locul de muncă al reclamantului, respectiv în Bucureşti, impune concluzia că Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 116, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.