Territorial jurisdiction in labor conflicts based on secondary versus principal employer seats under Labor Code Article 269

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 21 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a solicitat obligarea pârâţilor A., B. şi C. la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenzii achitate de reclamantă, în baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x, încheiat de Garda de Mediu Bihor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254-255 din Codul muncii.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1212/2019 din 23 mai 2019, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj a reţinut că dispoziţiile art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează expres un caz de competenţă teritorială exclusivă şi absolută în materia conflictelor de muncă.

Acelaşi tribunal a apreciat că art. 269 din Codul muncii nu lasă la alegerea reclamantului, fie el angajator, a instanţei competente. Astfel, angajatorul nu are opţiunea de a introduce acţiunea la sediul principal sau secundar, sediul procesual ales ori locul de muncă al angajatului, norma legală stabilind că instanţa competentă este cea de la sediul reclamantului.

În continuare, Tribunalul Cluj a constatat că acţiunea aparţine Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., având sediul social în Bucureşti, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj.

După evocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 84/2003, acelaşi tribunal a reţinut că Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj nu are personalitate juridică şi acţionează ca reprezentant al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

În acest context, Tribunalul Cluj a reţinut că nu este competent teritorial, întrucât în cadrul litigiilor de muncă competenţa teritorială exclusivă este stabilită în funcţie de sediul reclamantului, şi nu de cel al reprezentantului său.

Acelaşi tribunal a apreciat că nu poate fi primită susţinerea, în sensul că Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj este reclamantă, întrucât angajatorul pârâţilor este Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., persoană juridică cu sediul în Bucureşti, astfel cum rezultă din contractele individuale de muncă încheiate cu această parte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 4654 din 6 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a evocat dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, după care a reţinut că a fost dedus judecăţii un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Acelaşi tribunal a constatat că reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a indicat în cuprinsul acţiunii, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Cluj-Napoca, unde se află sediul Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, aceasta din urmă fiind o subunitate fără personalitate juridică a companiei, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În continuare, Tribunalul Bucureşti a reţinut că art. 269 din Codul muncii nu cuprinde menţiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante.

Aşadar, acelaşi tribunal a apreciat că, în lipsa unor dispoziţii în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului şi de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul uneia dintre subunităţile sale, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a cauzei.

Tribunalul Bucureşti a mai constatat că sediul subunităţii din Cluj-Napoca este unul dintre sediile reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea sa în teritoriu, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci o entitate aflată în structura societăţii reclamante.

Prin raportare la sediul subunităţii din Cluj-Napoca, acelaşi tribunal a apreciat că Tribunalului Cluj îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 octombrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Cluj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea are ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenzii achitate de reclamantă, în baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x, încheiat de Garda de Mediu Bihor.

În drept, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 254-255 din Codul muncii.

Aşadar, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj a învestit instanţa cu soluţionarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Astfel, competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a acestuia.

Cu privire la noţiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal şi sediul secundar al reclamantului.

Or, aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj a menţionat în cuprinsul acţiunii că sediul său este în municipiul Cluj-Napoca.

Totodată, sediul din Cluj-Napoca este menţionat şi în actele adiţionale la contractele individuale de muncă încheiate cu pârâţii.

Împrejurarea că sediul anterior menţionat este unul secundar, în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ., nu poate conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se determină numai în funcţie sediul principal al reclamantului, de vreme ce art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal şi sediul secundar al reclamantului.

Cum sediul indicat de reclamantă se află în circumscripţia Tribunalului Cluj, rezultă că acestui tribunal îi revine competenta de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.