Territorial competence for judicial staff salary claims under Article 127 of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 14.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea, reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând V.R.S. de 484,18 RON, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la 30 noiembrie 2015, la plata diferenţelor de drepturi salaríale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,154 RON şi venitul efectiv plătit şi, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la zi, dar şi pentru viitor, la diferenţele de drepturi salaríale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON şi venitul efectiv plătit, repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficiem, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care suntem îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

În drept, au fost invocate prevederile O.G. nr. 13/2008, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul Muncii, art. 208, art. 210 şi art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 6 alin. (4), art. 2517, 2526 şi art. 1535 din C. civ., precum şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cele statuate prin decizia nr. 21/2015 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, decizia nr. 23 din 26 septembrie 2015 a înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi raţionamentul dezvoltat prin decizia nr. 11/2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, cu referire la chestiunea prejudicială a conceptului de "salariu avut", aplicabil mutatis mutandis., art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, DECIZIA Nr. 23 din 26 septembrie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, art. 1.531, 1535 din C. civ., art. 166 Codul Muncii.

Pârâtul Ministerul Justiţiei la data de 18.03.2019 a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei Tribunalului Dâmboviţa în soluţionarea cererii, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 14.05.2019, Tribunalul Dâmboviţa a dispus disjungerea cauzei privind pe reclamanţii B., F. şi G., asistenţi judiciari cărora le-a expirat mandatele, şi formarea unui nou dosar cu nr. x/2019

Prin sentinţa civilă nr. 813 din 14 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile având ca obiect "litigiu de muncă - drepturi băneşti", promovată de reclamanţii B., F. şi G. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În fundamentarea acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că reclamanţii B., F. şi G. au avut calitatea de asistenţi judiciari care şi-au desfăşurat activitatea la Tribunalul Vâlcea, fiindu-le expirate mandatele de asistent judiciar la data sesizării Tribunalului Dâmboviţa cu cererea de chemare în judecată (11.02.2019 data plicului de expediere a acţiunii şi a actelor ataşate), şi, în consecinţă, nu se află în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ.

Astfel, din dispoziţiile acestui text de lege, reiese că doar atunci când partea reclamantă îşi desfăşoară activitatea efectiv la o instanţă ce ar fi competentă în soluţionarea cererii sale, există obligaţia sesizării uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, având în vedere că reclamanţii nu mai au în prezent calitatea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Vâlcea astfel: B. - 02.09.2008-02.09.2018, F. 01.07.2008-01.07.2018 şi G. - 05.08.2013-05.08.2018.

S-a mai arătat că nu se poate reţine competenţa nici în considerarea interpretării date prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 16 mai 2016 (Complet RIL) având în vedere că prin aceasta s-a reţinut că prevederile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. au în vedere parchetele de pe lângă acele instanţe judecătoreşti, indicate de textele de lege menţionate, la care lucrează efectiv reclamanţii.

În fundamentarea acestei sentinţe s-a reţinut, totodată, faptul că în cauză locul de muncă al reclamanţilor a fost Tribunalul Vâlcea în perioadele solicitate şi, în raport de art. 210 din Legea nr. 62/2010 şi art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenţa teritorială fiind exclusivă, se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019.

La primul termen de judecată, din data de 16 septembrie 2019, Tribunalul, în raport de calitatea reclamantei B. (calitatea de grefier studii superioare la Tribunalul Vâlcea) a dispus disjungerea cauzei cu privire la această reclamantă şi formarea unui dosar separat, cu aceeaşi dată - 16 septembrie 2019.

Dosarul nou format în urma disjungerii a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2019, iar instanţa, din oficiu, la primul termen de judecată, din data de 16 septembrie 2019, prin raportare la calitatea reclamantei B. (calitatea de grefier studii superioare la Tribunalul Vâlcea) din oficiu, a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a prezentei instanţe şi a reţinut cauza spre soluţionare în raport de această excepţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1050/2019 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vîlcea, secţia I civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 septembrie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dâmboviţa privind pe reclamanta B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea; a constatat ivit conflictul de competenţă; în baza art. 134 C. proc. civ. a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că, potrivit adeverinţei Deciziei nr. 137/31.08.2018, depusă de reclamantă la dosar, aceasta, la momentul sesizării instanţei - dată în raport de care se verifică competenţa - îşi desfăşura activitatea în cadrul Tribunalului Vâlcea, având calitatea de grefier cu studii superioare. În materia conflictelor de muncă, regula în funcţie de care este stabilită competenţa este reglementată de art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform căreia competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliului sau locul de muncă reclamantul. De la această regulă este instituită şi o excepţie, prin art. 127 C. proc. civ., în sensul că, în cazul în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenta instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, competenţa teritorială revine oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Sub aspectul competenţei, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. îşi găsesc aplicarea în prezenta cauză, în condiţiile în care reclamanta, deşi nu mai avea calitatea de asistent judiciar, la momentul formulării cererii de chemare în judecat, avea calitatea de grefier la Tribunalul Vâlcea, calitate prevăzută de textul de lege menţionat.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior expuse, reţinând că reclamanta, sesizând cu cererea de chemare în judecată Tribunalul Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia curţii de apel învecinată instanţei unde îşi desfăşoară activitatea în calitate de grefier, Tribunalul a constatat că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa, instanţă în raport de care a fost manifestată opţiunea reclamantei atât înainte de prima declinare, cât şi cu prilejul soluţionării cererii de Tribunalul Vâlcea, raportat la care se invocă excepţia de necompetenţă teritorială.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 127 C. proc. civ.: (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către reclamanta B. ce are calitatea de grefier cu studii superioare în cadrul Tribunalului Vâlcea.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 127 din C. proc. civ. este norma aplicabilă în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze acţiunea reclamantei, incidenţa acestui text de lege fiind atrasă de calitatea acesteia de grefier ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Vâlcea.

Art. 127 din C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Scopul edictării art. 127 C. proc. civ. este acela de a asigura imparţialitatea instanţei. Prin acest text legal sunt nominalizaţi, fără nicio distincţie, subiecţii pe care legiuitorul a înţeles să îi plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice, făcând referire la judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri, indiferent de tipul instanţelor la care aceştia funcţionează, instanţe judecătoreşti ori parchete, instanţe/parchete civile ori militare.

Având în vedere calitatea de grefier a reclamantei, sesizarea Tribunalului Dâmboviţa de către aceasta s-a făcut cu respectarea art. 127 C. proc. civ.

De vreme ce Curtea de Apel Ploieşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Dâmboviţa, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Vâlcea, rezultă că Tribunalul Dâmboviţa este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. raportat la art. 135 alin. (4), Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2019.