Statute of limitations interrupted by corporate representative’s accounting acknowledgment and scope of commercial mandate to incur corporate debt

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

A.Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată la plata sumei 211.100 RON, reprezentând contravaloare creditare societate din fonduri proprii, compusă din: 42.000 RON, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. x din 28 aprilie 2011; 33.500 RON, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. x din 3 mai 2011; 25.500 RON, reprezentând contravaloare creditare societate conform contractului nr. x din 5 mai 2011; 80.100 RON, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. x din 13 mai 2011; 20.000 RON, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. x din 27 mai 2011 şi 10.000 RON, reprezentând contravaloare creditare societate conform contractului nr. x din 8 iunie 2011.

Totodată, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 229.161 RON, reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere calculate conform art. 5 pct. 5.2 din contractele de creditare, compusă din: 46.116 RON, reprezentând penalităţi conform contractului nr. x din data de 28 aprilie 2011; 36.582 RON, reprezentând penalităţi conform contractului nr. x din data de 3 mai 2011; 27.795 RON, reprezentând penalităţi conform contractului nr. x din data de 5 mai 2011; 86.668 RON, conform contractului nr. x din 13 mai 2011; 21.360 RON, conform contractului nr. x din 27 mai 2011; 10.640 RON, conform contractului nr. x din 8 iunie 2011.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 967 din 30 decembrie 2016 pronunţată de secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B. S.R.L., prin întâmpinare, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente contractelor nr. x din 28 aprilie 2011, nr. 3 din 3 mai 2011 şi nr. 4 din 5 mai 2011.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., relativ la contractele nr. x din 13 mai 2011, nr. 6 din 27 mai 2011 şi nr. 7 din 8 iunie 2011.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de acelaşi reclamant, având ca obiect pretenţiile derivând din contractele nr. x din 28 aprilie 2011, nr. 3 din 3 mai 2011 şi nr. 4 din 5 mai 2011, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul-apelant A. solicitând schimbarea hotărârii, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei şi admiterii pretenţiilor în sumă de 211.100 RON, reprezentând credit acordat B. S.R.L. Săcele, cu penalităţi de întârziere de 229.161 RON şi pe viitor până la data achitării efective a debitului.

D. Hotărârea instanţei de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 571 din 27 aprilie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 967/C din 30 decembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că:

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L. Săcele şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 211.100 RON contravaloare contracte de creditare şi suma de 228.828 RON penalităţi de întârziere calculate până la data introducerii acţiunii şi în continuare până la data plăţii efective a datoriei.

A fost obligată pârâta să plătească către stat suma de 13.905,22 RON.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

5. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă Societatea B. S.R.L., aducându-i următoarele critici:

6. Hotărărea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, faţă de data de pe ştampila poştei aplicate pe plicul de la fila x mai 2015, prima instanţă a apreciat în mod corect că nu se poate considera ca dată de depunere a acţiunii 28 aprilie 2015.

7. În mod greşit, instanţa de apel a considerat că cererea de chemare în judecată a fost depusă în interiorul termenului de prescripţie, în raport cu data scadenţei celor trei contracte de creditare faţă de care s-a pus în discuţie excepţia prescripţiei, deoarece, înscrisurile noi, respectiv factura şi recipisa de depunere au fost depuse direct în instanţa de apel, iar nu la prima instanţă, astfel încât nu poate fi sancţionată prima instanţă prin admiterea acestui motiv de apel, neexistând nicio explicaţie rezonabilă pentru care Oficiul poştal a pus ştampila cu data de 28 mai 2015, pe plic şi ştampila cu 28 aprilie 2015 pe factură/recipisă.

8. S-a mai susţinut că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru contractul nr. x din 28 aprilie 2011, pentru suma de 42.000 RON, faţă de care prima instanţă admisese excepţia prescripţiei, atunci când a reţinut că, deşi scadenţa acestuia era la 27 aprilie 2012, iar termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la acea dată, prin evidenţierea şi asumarea acestor datorii în situaţiile financiare ulterioare ale societăţii, a intervenit o recunoaştere tacită a pretenţiilor, potrivit art. 16 pct. a din acelaşi act normativ.

9. În opinia recurentei această recunoaştere trebuia să emane de la societatea recurentă, iar nu de la creditor (reclamant), care, în calitatea sa de mandatar al asociatului unic şi administrator a evidenţiat personal în contabilitatea recurentei, aceste pretinse creditări, fără a da socoteală pentru aceasta mandantului.

10. Încercarea de radiere din fişa contului respectiv a numelui reclamantului şi înscrierea numelui adevăratului creditor, C., arată, în opinia recurentei, contestarea acestei creanţe şi neasumarea acestei datorii.

11. În perioada de referinţă, intimatul-reclamant a avut calitatea de mandatar al asociatului unic al societăţii B. S.R.L., D., în baza procurii speciale nr. 588 din 4 aprilie 2011, revocată prin actul nr. 1668 din 7 octombrie 2013.

12. Raportul juridic dedus judecăţii a fost analizat corect de prima instanţă, în baza normelor juridice aplicabile lui, respectiv dispoziţiile art. 1532 - 1551 din vechiul C. civ., referitoare la contractul de mandat, cu indicarea expresă a dispoziţiilor art. 1536, art. 1537 şi art. 1546 din vechiul C. civ., pe când instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor mandatului comercial, prevăzut de art. 375 alin. (3) Codul comercial, susţinându-se că mandatul dat de D. este unul dat de o persoană fizică unei alte persoane fizice, iar nu de persoana juridică B. S.R.L..

13. S-a mai susţinut că mandatul dat intimatului-reclamant A. nu poate fi comercial, deoarece, pe lângă faptul că este dat de o persoană fizică este un mandat cu titlu gratuit, or, potrivit art. 374 Codul comercial, mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit.

14. De asemenea, s-a mai susţinut că mandatul dat reclamantului-intimat, nu este unul special ci unul general, de administrare al societăţii.

15. În altă ordine de idei s-a mai susţinut că şi dacă ar fi un mandat comercial, în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 382 Codul comercial, deoarece mandatarul nu l-a încunoştinţat, fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului.

16. S-a mai susţinut că în sprijinul susţinerilor recurentei, vin şi dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, din care ar rezulta că actele de dispoziţie asupra bunurilor unor societăţi comerciale pot fi încheiate doar de reprezentanţii legali ai societăţii, iar nu de reprezentanţii convenţionali, susţinându-se că activitatea de creditare a societăţii cu scadenţă la 1 an şi penalităţi de întârziere în caz de neplată, reprezintă acte de dispoziţie care nu puteau fi făcute de reclamantul-intimat decât în temeiul unui mandat special, mandatul de 4 aprilie 2011, autorizând numai acte de administrare, nu şi de dispoziţie.

17. În calitate de mandatar, reclamantul-intimat a fost singurul care, începând cu luna aprilie 2011, a gestionat activitatea societăţii, a condus contabilitatea şi a dispus de toate fondurile acesteia, iar pentru modul de folosire a sumelor, reclamantul dădea socoteală mandantului D. prin explicaţiile întocmite în cadrul unui fişier.

18. Pentru sumele primite se emiteau chitanţe de mână, iar pe unele dintre acestea s-a menţionat scopul predării sumei. Cu aceste sume, reclamantul a creditat societatea dar, consideră recurenta, numai în numele lui D. sau C., niciodată în nume propriu, deoarece, nu i-a solicitat nimeni acest lucru, nici măcar până în martie 2011, când reclamantul a avut şi calitatea de asociat în societate.

19. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 82/1991, republicată, şi a celor din OMEF nr. 3512/2008, deoarece nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate de recurentă şi de expertul său consilier, mai ales că aceste obiecţiuni aveau menirea de a clarifica provenienţa sumelor cu care reclamantul a pretins că ar fi creditat societatea.

20. Adevărata provenienţă a sumei totale de 306.225,28 RON, cu care reclamantul a susţinut că ar fi creditat societatea, este aceea din suma de 311.237,94 RON, pretins ridicată de C. în 20 aprilie 2011, în numerar din caseria societăţii.

21. Explicaţiile date de reclamant, nu pot constitui un răspuns suficient la obiecţiunile formulate, reclamantul substituindu-se expertului desemnat în cauză şi care ar fi trebuit să răspundă la obiecţiuni.

22. S-a mai susţinut că, numai depunerea acestei sume, de 311.237,94 RON, a fost curmată de o operaţiune de ridicare a aceleiaşi sume în aceleiaşi zi, ridicare ce ar fi fost făcută de apelant, iar nu de C..

23. Dacă s-ar primi explicaţia reclamantului-intimat ar însemna că întreaga contabilitate condusă de acesta a fost fictivă, astfel încât acesta şi-ar invoca propria culpă în conducerea contabilităţii.

24. S-a mai invocat greşita aplicare a legislaţiei contabile şi cu privire la alte înscrisuri, susţinându-se că, suma de 311.237,94 RON, a fost depusă de apelant pe numele lui D., tocmai pentru ca societatea să aibă resurse financiare pentru a plăti preţul contractului de vânzare-cumpărare, dar reclamantul a ridicat această sumă în aceeaşi zi, pretinzând că ridicarea s-a făcut de C., această sumă fiind depusă ulterior, în diverse tranşe în caserie şi apoi în bancă, cu acest prilej redactându-se contractele de creditare semnate de el atât la creditor cât şi la debitor.

25. Recurenta-pârâtă a mai prezentat o serie de consideraţii proprii cu privire la fişierul explicativ al sumelor cheltuite, susţinând totodată că respectivele contrate de creditare nu au dată certă, existenţa lor certă rezultând numai din procesul-verbal prin care reclamantul le-a predat societăţii pârâte la 11 aprilie 2014.

26. S-au mai formulat susţineri cu privire la faptul pentru care explicaţia apelantului în legătură cu operaţiunile fictive din data de 20 aprilie 2011, aceea de reglare conturi între creditori nu poate fi primită.

27. În ce priveşte dispoziţiile art. 1 - 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, acestea nu sunt aplicabile în cauză, dar cu toate acestea instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere prevăzute în contractele de creditare, tocmai în baza acestor dispoziţii, contrar dispoziţiilor art. 1584 şi art. 1586 din vechiul C. civ.

28. S-a mai susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinzând şi motive contradictorii.

Sub acest aspect s-a arătat că, nu au fost redate motivele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei întemeiate pe aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1532 - 1551 din vechiul C. civ. şi de ce ar fi aplicabile dispoziţiile art. 374 şi urm. Codul comercial.

29. Totodată s-a mai arătat faptul că deşi au fost apreciate ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile Codului comercial, referitoare la mandatul comercial, instanţa de apel a dispus plata către reclamant a sumelor solicitate şi a penalităţilor de întârziere, în baza dispoziţiilor vechiul C. civ. şi ale O.G. nr. 9/2000.

30. S-a mai susţinut că, nici măcar dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale nu au fost aplicate corect, cu referire la datele de la care încep să se aplice aceste dobânzi, respectiv la datele până la care se aplică aceste dobânzi.

31. De asemenea, s-a criticat faptul că instanţa de apel a admis suma de 228.828 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere fără a se învedera nimic cu privire la modul de calcul al acesteia.

F. Apărările formulate de recurentul-intimat A..

32. La data de 16 august 2018, intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

G. Considerentele instanţei de recurs.

33. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că data poştei de pe plicul aflat la dosarul primei instanţe, ar fi aceea de 28 mai 2015, cât timp instanţa de apel a reţinut că este valabilă data înscrisă în factura nr. x din 28 aprilie 2015, care atestă prezentarea corespondenţei interne cu nr. x, ce corespunde cu nr. AR de pe plicul existent la dosarul cauzei, mai ales că această dată este ulterioară datei de 6 mai 2015, care este data înregistrării acţiunii, fiind evident că avem de-a face cu o eroare materială, data corectă fiind aceea de 28 aprilie 2015.

34. În plus, această critică nici măcar nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, astfel încât nici nu mai putea fi analizată în calea de atac, extraordinară a recursului.

35. Nici critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru contractul nr. x din 28 aprilie 2011 pentru suma de 42.000 RON, pe motiv că recunoaşterea pretenţiilor nu a emanat de la societatea recurentă, ci de la creditor, nu poate fi reţinută, deoarece, aşa după cum chiar recurenta a arătat, creditorul reclamant a acţionat în calitate de mandatar al asociatului unic şi administrator al societăţii pârâte, deci a reprezentat în mod legal societatea pârâtă, iar actele sale sunt chiar actele societăţii.

36. Încercarea de radiere din fişa contului în care reclamantul a creditat societatea, a numelui reclamantului, nu poate reprezenta contestarea creanţei şi neasumarea datoriei, cât timp reclamantul reprezenta, la data creditării, în mod legal, societatea, acesta având calitatea de mandatar al asociatului unic şi administrator al Societăţii B. S.R.L., în baza procurii speciale nr. 588 din 4 aprilie 2011.

37. Nici critica referitoare la faptul că mandatul dat reclamantului A. de mandantul D. ar fi unul de natură civilă, iar nu unul de natură comercială, nu poate fi reţinut.

38. Astfel, prin procura specială nr. 588 din 4 aprilie 2011, administratorul D. l-a împuternicit pe reclamantul A., "să-l reprezinte cu drepturi depline în toate problemele legate de controlul, gestiunea şi administrarea societăţii…inclusiv să procure acte, să ia deciziile necesare pentru buna desfăşurare a societăţii comerciale… în faţă oricărei persoane fizice sau juridice, semnând oriunde va fi necesar, semnătura fiindu-i opozabilă". Ca atare, mandatul dat a vizat întreaga activitate comercială a societăţii pârâte, acest contract de mandat întrunind condiţiile cerute de art. 375 alin. (3) Codul comercial.

39. Mandatul dat de D., nu a fost dat ca persoană fizică, ci în calitate de asociat unic şi administrator al societăţii pârâte, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1546 din vechiul C. civ.. Referirea instanţei de apel la legea aplicabilă contractului de mandat avut în vedere faptul că acesta a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi că, în temeiul art. 5 alin. (1) şi art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractului de mandat îi erau aplicabile dispoziţiile legale dinainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., menţionându-se în mod expres, Codul comercial.

40. De asemenea, nu pot fi reţinute criticile referitoare la gratuitatea sau negratuitatea mandatului comercial, şi nici la faptul neîncunoştiinţării mandantului de mandatar, deoarece, aceste chestiuni îi privesc doar pe cei doi, mandant şi mandatar, iar nu pe o persoană terţă, cum este societatea pârâtă.

41. În mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 375 alin. (3) Codul comercial permit mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi independenţă, libertate reclamată de exigenţele activităţii comerciale, astfel încât acesta putea să încheie acte de creditare a societăţii, din starea de fapt reţinută de instanţa de apel rezultând că operaţiunile de creditare au constituit o sursă importantă de finanţare a activităţii curente a societăţii, astfel încât mandatul acordat reclamantului a permis şi efectuarea acestor operaţiuni, din ansamblul prerogativelor acordate mandatarului rezultând că acesta a desfăşurat activităţi de administrare a societăţii pârâte, neefectuând acte de dispoziţie, care să implice formalităţile cerute de art. 701 din Legea nr. 31/1990, modificată şi republicată.

42. De altfel, chiar recurenta-pârâtă recunoaşte că, începând cu luna aprilie 2011, reclamantul a gestionat activitatea societăţii, a condus contabilitatea şi a dispus de toate fondurile acesteia, informându-l pe mandant despre modul de folosire a sumelor atrase în societate.

43. Susţinerile recurentei-pârâte cu privire la emiterea chitanţelor de mână şi la faptul că reclamantul ar fi creditat societatea în numele lui D. sau C., nu pot fi reţinute, deoarece aceste aspecte au fost analizate de instanţa de apel, ele vizând netemeinicia deciziei recurate iar nu nelegalitatea acesteia.

44. Susţinerile privind răspunsul greşit la obiecţiunile formulate în legătură cu expertiza efectuată, nu pot fi primite în calea de atac a recursului, precum şi susţinerile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991, republicată privind ţinerea contabilităţii şi a celor din OMEF nr. 3512/2008, cu referire la sumele de 306.225,28 RON şi 311.237,94 RON, deoarece vizează starea de fapt, care a fost analizată de instanţa de apel, aceste critici vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acestuia, astfel încât, după cum s-a arătat şi mai sus, acestea nu pot fi analizate în calea de atac, extraordinară, a recursului.

45. În ce priveşte susţinerile privind incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 1-3 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 1584 şi 1586 din vechiul C. civ., nici acestea nu pot fi reţinute, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a acestora, cât timp art. 1586 C. civ. - 1864, prevede că dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoare alor, trebuie să plătească şi dobânzi de la ziua cererii prin judecată a împrumutatului, instanţa de apel, văzând şi dispoziţiile art. 1079 pct. 2 C. civ. şi ale art. 5 din contract, reţinându-se că părţile nu au prevăzut dobânzi în contractele de creditare, ci doar penalităţi de întârziere, a făcut aplicarea art. 1 - 3 din O.G. nr. 9/2000, privind admisibilitatea dobânzii convenţionale sub forma penalităţilor de întârziere în raporturile în care debitoarea e comerciant.

46. Nu pot fi reţinute nici criticile privitoare la contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel arătând la filele x din decizia recurată, de ce sunt aplicabile dispoziţiile din Codul comercial şi nu cele din vechiul C. civ., cu privire la caracterul comercial al mandatului, cât şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, prin raportare la dispoziţiile vechiul C. civ., cu privire la dobânda convenţională sub forma penalităţilor de întârziere.

47. Criticile privind nivelul dobânzii legale prin raportare la datele de la care încep să se aplice aceste dobânzi şi, respectiv, datele până la care se aplică, precum şi la calculul penalităţilor de întârziere în sumă de 228.828 RON, nu pot fi reţinute, acestea vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.

48. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 571/Ap din 27 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 noiembrie 2019.