Retirees’ pension claims assigned to Tribunal Dâmbovița under Article 127 choice upheld; Tribunal Argeș declination rejected

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 22 martie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi Tribunalul Dâmboviţa au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Tribunalului Dâmboviţa la întocmirea adeverinţelor - tip privind actualizarea pensiilor de serviciu ale judecătorilor, pentru fiecare reclamant, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, cât şi cu procentul de 10% potrivit Legii nr. 293/2015, până la data de 1 octombrie 2016, urmând ca procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 să se aplice şi în continuarea datei de 1 octombrie 2016. De asemenea, s-a solicitat să se dispună comunicarea adeverinţei către reclamanţi şi Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa la actualizarea pensiilor de serviciu ale judecătorilor reclamanţi, începând cu data de 9 aprilie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, potrivit venitului brut lunar, menţionat în adeverinţele - tip emise de Tribunalul Dâmboviţa pentru aceeaşi perioadă, conform referinţei sectoriale menţionate şi la emiterea deciziilor de pensionare pentru fiecare reclamant în parte pentru aceeaşi perioadă 9 aprilie 2015 - 1 octombrie 2016, cu menţionarea cuantumului pensiei rezultate în urma actualizării, potrivit referinţei sectoriale menţionate şi obligarea Casei Judeţene de Pensii Dâmboviţa la plata diferenţei dintre cuantumul pensiei calculat potrivit referinţei sectoriale menţionată anterior şi cuantumul pensiei efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit lunar, până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 293/2015, O.U.G. nr. 10/2007, O.U.G. nr. 13/2008, O.U.G. nr. 83/13.12.2014, O.U.G. nr. 20/2016, art. 154 - 151, art. 192, art. 194 - 195 C. proc. civ.

Prin Sentinţa nr. 1183 din 27 iunie 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că Tribunalul Argeş este competent să soluţioneze litigiul în raport cu dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale.

Astfel, s-a constatat că stabilirea competenţei facultative numai în privinţa judecării cererilor formulate de judecători, a căror competenţă de soluţionare revenea instanţelor de judecată la care judecătorii respectivi îţi desfăşoară activitatea, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2).

Instanţa a mai reţinut că, în cuprinsul deciziei, Curtea Constituţională a constatat că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

De asemenea, s-a mai statuat că permiterea cumulului competenţei jurisdicţionale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României.

Prin Încheierea din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă ivit.

În considerentele acestei încheieri, cea de-a doua instanţă a reţinut că art. 127 C. proc. civ. reglementează expres doar situaţia în care cererea este formulată de un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, chestiune care nu a fost modificată prin Decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale.

S-a subliniat că reclamanţii nu au calitatea de judecător, fiind pensionaţi, astfel încât, în cauză, nu este incident cazul de prorogare a competenţei prevăzută de art. 127 C. proc. civ.

Totodată, instanţa a reţinut că declararea ca neconstituţională a sintagmei "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. şi încetarea efectelor juridice ale acesteia, în condiţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, nu respectă prevederile art. 122 C. proc. civ. în ceea ce priveşte foştii judecători eliberaţi din funcţie.

Sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi Tribunalul Dâmboviţa au învestit această din urmă instanţă cu un litigiu de muncă - pretenţii băneşti.

Reclamanţii au avut calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, fiind, la momentul învestirii instanţei, pensionari, aşa cum reiese din cererea de chemare în judecată.

Conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."

Prin Decizia nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituţională a statuat că "46. Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii sintagmei "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se impune constatarea neconstituţionalităţii şi a sintagmei "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, pentru aceleaşi considerente, şi aceasta din urmă este de natură a aduce atingere principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

47. În continuare, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia."

Prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale. De asemenea, a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Raportat la Decizia nr. x din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională, Înalta Curte reţine că reclamanţii au înţeles să învestească Tribunalul Dâmboviţa cu cererea de chemare în judecată, instanţă care are şi calitatea de pârât în cauză.

Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 290/2018, mai sus enunţată, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.

În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, raportat la dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ.

Odată făcută această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra acesteia, iar pârâtul nu poate cere declinarea competenţei şi nici instanţa nu poate să dispună în acest sens din oficiu.

Cu urmare a alegerii făcute de către reclamanţi prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, această instanţă este competentă să soluţioneze cauza.

Prin urmare, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2019.

GGC - CL