Real estate auction and lack of written mandate as bar to proving undisclosed agency simulation

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 26 noiembrie 2015, pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., solicitând, în principal: să se constate caracterul simulat (sub forma mandatului fără reprezentare) al vânzării încheiate conform actului de adjudecare din data de 27.05.2013, emis de BEJ D., dosar nr. x/2012, în favoarea pârâtului B., cu privire la imobilul situat în Hunedoara, str. x, având CF nr. x şi nr. cadastrale x (casă, trei camere, curte şi grădină), în sensul de a constata că acest act juridic a fost încheiat de pârât, în calitate de mandatar, în nume propriu, dar pe seama reclamantei şi în consecinţă în temeiul art. 2041 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate, de la pârât în favoarea reclamantei, asupra imobilului mai sus indicat; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare şi transmitere drept de superficie, autentificat sub nr. x/30.10.2013 de E., F. şi G., în privinţa bunului indicat mai sus, pentru caracterul ilicit al cauzei, potrivit art. 1238 C. civ. să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF, în sensul radierii înscrierilor efectuate în baza documentelor menţionate mai sus, şi totodată întabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate, în cotă de 1/1 parte, în favoarea reclamantei asupra imobilului indicat mai sus.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. să-i restituie suma de 53.103 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la data plăţii efective reprezentând valoarea de achiziţie a imobilului; să se instituie un drept de retenţie asupra imobilului în favoarea reclamantei, până la restituirea sumei solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 2317/2016 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L.

Apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2317/2016 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost respins prin decizia civilă nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă. Prin aceeaşi decizie, a fost obligată apelanta să plătească intimaţilor B. şi S.C. C. S.R.L. suma de 1800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind păstrate în esenţă erorile instanţei de fond, iar soluţia a fost dată fără o cercetare corespunzătoare şi fără administrarea unei probaţiuni esenţiale în cauză.

În contextul motivării chestiunilor legate de mandatul fără reprezentare şi simulaţie, instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, a considerat că sunt incidente dispoziţiile legale privind mandatul fără reprezentare, câtă vreme acesta nu a îmbrăcat forma scrisă, necesară ad validitatem, cu trimitere la art. 2013 alin. (1) şi (2) C. civ.

Recurenta apreciază că s-au aplicat eronat aceste norme, pe de-o parte întrucât art. 2013 alin. (1) permite şi mandatul fără reprezentare verbal, iar pe de alta parte, participarea la licitaţie nu implică încheierea unui act de o anumită formă din partea mandatarului, actul de adjudecare fiind emis de executorul judecătoresc fără a fi necesară semnătura participantului.

Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în condiţiile în care a reţinut că, deşi pentru participare la licitaţie nu este necesar un mandat în forma scrisă, pentru procesul-verbal şi actul de adjudecare, este necesară forma scrisă a unui mandat, raportat la principiul simetriei juridice.

Aplicarea greşită a normelor de drept material constă în aceea că, nici procesul-verbal şi nici actul de adjudecare, nu sunt acte încheiate de participantul la licitaţie şi nici nu necesită un mandat scris. Ambele acte, reglementate explicit în procedura executării silite imobiliare, sunt acte emise şi redactate de executorul judecătoresc.

Instanţa a reţinut că valabilitatea actului de adjudecare şi legalitatea acestuia ar fi fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aspect eronat, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat iar nu autoritatea la lucru judecat, aspectele invocate în prezenta cauză nefiind cercetate.

Cu privire la capătul subsidiar privind restituirea sumei, se susţine că instanţa de apel l-a respins fără motivare şi cu afirmaţii contradictorii, arătând că pentru aceleaşi considerente cererea este inadmisibilă, fără a fi motivată, neexistând vreun temei de drept al inadmisibilităţii unui capăt de cerere patrimonial. La pag. 4 alin. (4) din motivarea deciziei, se reţine că recurenta ar putea avea cel mult motivele constatării unui drept de creanţă, respectiv pretenţii ale celui care a remis suma faţă de cel care a primit-o.

Aşadar, pe de-o parte, se reţine posibilitatea invocării unui drept de creanţă, iar pe de altă parte, se susţine că un astfel de capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil, fiind evident vorba despre motive contradictorii ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Reţinerea, potrivit căreia era necesar un mandat în formă scrisă, este în contradicţie chiar cu ceea ce reţinuse anterior prima instanţă, respectiv faptul că vânzarea la licitaţie nu presupune un acord de voinţă între cumpărător şi vânzător, nefiind un contract propriu-zis, câtă vreme actul de adjudecare se emite independent de conduita părţilor sau de o pretinsă înţelegere între aceştia.

Or, actul de adjudecare nu intră în cuprinsul mandatului fără reprezentare, participantul la licitaţie nu întocmeşte actul de adjudecare, ci actul este emis de executorul judecătoresc, urmare a participării la licitaţie. Aşadar, nu se poate reţine că era necesar un mandat în formă scrisă întrucât acesta ar fi fost dat pentru emiterea actului de adjudecare, mandatul fiind pentru participarea la licitaţie. Urmare a adjudecării, a câştigării licitaţiei, executorul a întocmit actul de adjudecare.

În ceea ce priveşte subsidiarul cererii, instanţa de fond a respins pretenţiile reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că a remis pârâtului suma de bani ce a fost achitată de acesta în contul adjudecării imobilului, instanţa apreciind, în mod greşit, că plata preţului s-a făcut prin virament bancar deşi, în realitate, plata preţului s-a făcut prin depuneri în numerar în contul executorului.

Neîntocmirea de înscrisuri este explicată prin relaţiile apropiate şi, consideră recurenta că, doar în urma administrării probatoriului corespunzător, se putea stabili dacă cele susţinute sunt adevărate sau nu.

Referitor la cererea principală, recurenta arată că raportul juridic dintre părţi este unul specific instituţiei juridice a simulaţiei, îmbrăcând forma simulaţiei relative subiective, mai precis a mandatului fără reprezentare, reglementat, la nivel general, de art. 2039-2042 C. civ.

Practic, este ipoteza în care o persoana contractează cu alta-mandatar fără reprezentare al altui subiect de drept, în persoana căruia urmează să se producă efectele contractului translativ de proprietate. În situaţia mandatului fără reprezentare, părţile acordului simulatoriu sunt mandantul "ocult" (recurenta) şi mandatarul (pârâtul), iar, ceea ce nu este cunoscut terţilor, e tocmai acordul dintre mandatar şi mandant.

În situaţia de faţă, mandatul acordat pârâtului a fost întemeiat pe înţelegerea verbală, în considerarea relaţiei apropiate existente la acel moment, această situaţie explicând imposibilitatea de ordin moral de preconstituire a unui înscris. În sensul art. 2013 alin. (1) teza a II-a C. civ., acceptarea mandatului de către pârât rezultă din însăşi executarea mandatului încredinţat, probată cu înscrisuri.

Referitor la efectele mandatului fără reprezentare, art. 2041 alin. (1) C.Cic. dispune că mandantul poate revendica bunurile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu iar art. 2041 alin. (2) teza I din C. civ. prevede că dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului.

Având în vedere că, în situaţia de faţă, mandatarul a refuzat să procedeze conform dispoziţiilor amintite şi conform înţelegerii avute, C. civ. oferă mandantului (reclamantei) soluţia valorificării drepturilor sale legale respectiv, în caz de refuz al mandatarului de a respecta obligaţia de a transmite bunurile imobile mandantului, conform art. 2041 alin. (2) teza 1, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.

În considerarea acestor prevederi legale, datorită faptului că mandatarul nu înţelege să îşi execute obligaţiile asumate faţă de mandant, acesta din urmă este îndreptăţit să formuleze acţiunea în declararea simulaţiei reglementată de art. 2278 alin. (1) teza a II-a C. civ. în materia tranzacţiei.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, recurenta arată faptul că acesta este nul absolut pentru motivul cauzei ilicite, şi anume, acela al punerii bunului la adăpost de un potenţial demers, prin constituirea unei aparenţe de transfer al dreptului de proprietate.

Referitor la cererea subsidiară, recurenta consideră că pretenţiile sale sunt întemeiate, conform dispoziţiilor art. 1345 şi următoarele din C. civ.., potrivit cărora, persoana care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul alteia este obligată la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Prin urmare, în considerarea situaţiei de fapt expuse mai sus si a incidenţei prevederilor legale evocate, recurenta susţine că a avut loc majorarea patrimoniului pârătului, coroborată cu diminuarea corelativă a patrimoniului acesteia, situaţie care derivă dintr-o cauză, lipsind, în acelaşi timp, un temei legitim, justificat, al măririi patrimoniului pârâtului.

Recurenta arată că nu i s-a permis să dovedească dreptul de creanţă, în condiţiile în care, din acte rezultă explicit că sumele de bani au existat în materialitatea lor, că au fost depuse în numerar în contul executorului, însă nu i s-a permis să probeze de unde au provenit acei bani, fiind invocată inadmisibilitatea, deşi evident că o acţiune în pretenţii poate fi eventual neîntemeiată, nedovedită da nu inadmisibilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin actul de adjudecare încheiat la data de 27.05.2013 de BEJ D., pârâtul B. a devenit proprietar al imobilului situat în Hunedoara str. x înscris în CF xa şi nr. cad. x,y, z, pentru suma de 53.103 euro, care a fost plătită eşalonat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că pârâtul B. a cumpărat la licitaţie imobilul menţionat, în calitatea de mandatar în nume propriu, dar pe seama reclamantei, şi, ca urmare, a intervenit nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului menţionat, pentru caracterul ilicit al cauzei.

Înalta Curte mai reţine că, prin sentinţa civilă nr. 853/2015 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă în dosar nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 1058/28.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din data de 27.05.2013 încheiat între executorul judecătoresc D. şi pârât. S-a reţinut în considerentele deciziei că actul de adjudecare a imobilului îndeplineşte toate condiţiile de validitate şi că prin invocarea unei înţelegeri frauduloase între reclamantă, pârât şi executorul judecătoresc, reclamanta îşi invocă propria culpă, ca temei al nulităţii contractului. Chiar dacă o asemenea înţelegere ar fi existat, nu constituie motiv de anulare a procedurilor de vânzare a imobilului la licitaţie publică finalizată prin emiterea actului de adjudecare, ci poate constitui cel mult temei al constatării unui drept de creanţă al celui care a remis suma faţă de acela care a primit-o.

Aceste considerente cu putere de lucru judecat au fost avute în vedere de instanţele de fond.

Obiectul prezentului dosar este reprezentat de constatarea caracterului simulat (sub forma mandatului fără reprezentare) al vânzării încheiate conform actului de adjudecare din data de 27.05.2013, în favoarea pârâtului B., cu privire la imobilul situat în Hunedoara, str. x, în sensul că acest act juridic a fost încheiat de pârât, în calitate de mandatar, în nume propriu, dar pe seama reclamantei şi, în consecinţă în temeiul art. 2041 alin. (2) teza a II-a C. civ., se solicită să fie pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate, de la pârât în favoarea reclamantei, asupra imobilului mai sus indicat şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare şi transmitere drept de superficie, autentificat sub nr. x/30.10.2013 în privinţa bunului indicat mai sus, pentru caracterul ilicit al cauzei, potrivit art. 1238 C. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind mandatul fără reprezentare, reţinând că forma scrisă este cerută ad validitatem. În opinia recurentei, art. 2013 alin. (1) C. civ. permite şi mandatul fără reprezentare verbal iar participarea la licitaţie nu implică încheierea unui act de o anumită formă din partea mandatarului, actul de adjudecare fiind emis de executorul judecătoresc, fără a fi necesară semnătura participantului.

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 2039 alin. (1) C. civ., mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat. Dacă bunurile dobândite de mandant sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite. Alin. 2 al art. 2039 menţionează că dispoziţiile acestei secţiuni se completează cu regulile mandatului cu reprezentare.

Contractul de mandat fără reprezentare are natura juridică a unui mandat simulat prin interpunere de persoane, însă în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile constatării simulaţiei, cum corect au reţinut instanţele de fond.

Mecanismul simulaţiei presupune existenţa a două acte juridice încheiate în formă scrisă: un act juridic secret, dar real, şi un act public, care nu corespunde realităţii, în cazul de faţă reclamanta susţinând că are calitatea de cumpărător real al bunului, iar nu pârâtul deşi el este cel menţionat în actul de adjudecare al imobilului.

Potrivit art. 1289 C. civ. contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi, dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Art. 2013 alin. (2) C. civ. stipulează în mod expres că mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.

Din coroborarea acestor texte de lege, rezultă că, pentru dovedirea existenţei mandatului fără reprezentare sub forma interpunerii de persoane, este obligatorie forma scrisă, însă nu pentru participarea la licitaţie şi emiterea actului de adjudecare de către executor, după cum greşit a înţeles recurenta din considerentele deciziei recurate, ci pentru ca reclamanta să răstoarne prezumţia de proprietate dobândită de pârât prin actul de adjudecare. Cu alte cuvinte, susţinându-se de către reclamantă că între părţi s-a încheiat un mandat fără reprezentare sub forma interpunerii de persoane, toată procedura de vânzare la licitaţie, începând cu participarea la licitaţie şi terminând cu emiterea actului de adjudecare, nu a presupus prezentarea mandatului fără reprezentare însă acesta trebuia să existe în anonimat, înainte de emiterea actului de adjudecare.

Recurenta susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, soluţia fiind dată fără o cercetare corespunzătoare şi fără administrarea unei probaţiuni esenţiale în cauză.

Astfel, cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, reclamanta nu a dovedit condiţiile existenţei simulaţiei în sensul depunerii la dosar a înscrisurilor cerute de lege pentru dovedirea existenţei simulaţiei, respectiv actul secret în virtutea căruia pârâtul să fi acţionat în numele reclamantei.

Susţinerile recurentei că instanţele de fond nu i-au dat posibilitatea să-şi dovedească pretenţiile prin administrarea probei cu martori întrucât a fost în imposibilitatea morală de a încheia un act scris cu pârâtul, nu pot fi primite atâta timp cât legea prevede în mod expres că înţelegerea părţilor în materie de mandat se dovedeşte cu înscrisuri.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material întrucât, deşi a reţinut că pentru participare la licitaţie nu este necesar un mandat în forma scrisă, pentru procesul-verbal şi actul de adjudecare, este necesară forma scrisă a unui mandat, raportat la principiul simetriei juridice.

Pentru participare la licitaţie în numele altei persoane nu este necesară prezentarea unui mandat în formă scrisă dacă părţile au avut în vedere un mandat fără reprezentare, însă, contrar susţinerilor recurentei, pentru încheierea procesului-verbal de adjudecare şi a actului de adjudecare, dacă este vorba de simulaţie prin interpunere de persoane, este necesară forma scrisă a mandatului, însă nu pentru valabilitatea procedurii de vânzare la licitaţie ci pentru dovedirea existenţei mandatului fără reprezentare, pretins a exista de către recurentă.

În raport de faptul că vânzarea la licitaţie a avut în vedere un imobil pentru care legea prevede încheierea în formă autentică, actul de adjudecare fiind un act autentic, rezultă că şi mandatul de reprezentare trebuie să fie dat tot în formă autentică, potrivit principiului simetriei actelor.

Faptul că, nici procesul-verbal şi nici actul de adjudecare, nu sunt acte încheiate de participantul la licitaţie ci sunt acte emise şi redactate de executorul judecătoresc nu validează teoria recurentei că nu este necesar mandatul scris deoarece mandatul scris este un act între părţi şi reprezintă dovada convenţiei acestora privind existenţa simulaţiei. În lipsa mandatului de reprezentare în formă scrisă, lipseşte o condiţie esenţială pentru constatarea simulaţiei, aspect pe care instanţele de fond l-au reţinut în mod corect.

Cu toate că instanţa de apel a făcut referire la autoritate de lucru judecat, deşi instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a actului de adjudecare a imobilului, această reţinere nu a condus la schimbarea situaţiei de fapt şi de drept stabilite de prima instanţă, concluziile instanţei de apel fiind aceleaşi în ceea ce priveşte valabilitatea actului de adjudecare.

Faţă de soluţia reţinută cu privire la capătul principal de cerere sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor simulaţiei, instanţa de apel a constatat, pentru aceleaşi considerente, că nici capătul subsidiar privind restituirea sumei nu poate fi reţinut, or menţionând pentru aceleaşi considerente, instanţa a procedat corect, respectând tehnica de motivare a unei hotărâri judecătoreşti şi anume, evitarea repetării unor argumente deja relevate.

Nu este fondată critica recurentei prin care invocă existenţa unor motive contradictorii deoarece a reţinut că reclamanta are posibilitatea invocării unui drept de creanţă dar şi că un astfel de capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat deja, capătul susbsidiar prin care reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 53.103 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la data plăţii efective reprezentând valoarea de achiziţie a imobilului, s-a respins pentru nedovedirea, prin probele expres prevăzute de lege, a raporturilor juridice de mandat afirmate prin acţiune.

Chiar dacă finalitatea celor două capete de cerere, principal şi subsidiar, este distincă, ea a vizat aceleaşi raporturi juridice între părţi, ca atare, consecinţele atrase de motivele respingerii capătului principal de cerere asupra capătului de cerere subsidiar, nu se constituie în motive contradictorii în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ca, de altfel, nici distincţia făcută de instanţă cu privire între necesitatea unui mandat în formă scrisă şi faptul că vânzarea la licitaţie nu presupune un acord de voinţă între cumpărător şi vânzător.

Recurenta-reclamantă a dedus judecăţii o situaţie juridică complexă construită în jurul instituţiei mandatului fără reprezentare susţinând că mandatul acordat pârâtului a fost întemeiat pe o înţelegere verbală, în considerarea relaţiei apropiate existente la acel moment iar această situaţie explică imposibilitatea de ordin moral de a preconstitui un înscris.

În ceea ce priveşte proba raporturilor juridice deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că art. 309 alin. (2) C. proc. civ. prevede că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.

Potrivit alin. (4) C. proc. civ. este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care, partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic sau există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310.

În cauză, faţă de lipsa dovezii mandatului de reprezentare în formă scrisă, a inexistenţei unui început de dovadă scrisă dar şi a faptului că susţinerile privind imposibilitatea materială sau morală de întocmire a unui înscris nu au fost convingătoare, în mod corect instanţele au respins proba cu martori, ca nefiind utilă cauzei.

Deşi recurenta invocă incidenţa art. 2041 alin. (1) C. civ.. care dispune că mandantul poate revendica bunurile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu iar art. 2041 alin. (2) teza I din C. civ. prevede că dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză atâta timp cât nu s-a făcut dovada existenţei mandatului fără reprezentare în formă scrisă, ca atare, situaţia premisă a incidenţei acestui text de lege, nu există.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, recurenta arată faptul că acesta este nul absolut pentru cauză ilicită.

Această critică, dar şi cea referitoare la cererea subsidiară întemeiată pe art. 1345, precum şi cea referitoare la admisibilitatea probei cu martori, nu pot fi primite, în condiţiile în care, reclamanta nu a dovedit existenţa raporturilor juridice deduse judecăţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2019.