Shareholder withdrawal and share redemption: cassation inadmissibility due to finality of trade register entries and exclusion of appeals beyond first instance

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.08.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., prin mandatar M., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. N. S.A.: constatarea retragerii reclamanţilor din societatea pârâtă începând cu data de 24.05.2013; obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a contravalorii celor 22.393 acţiuni nominative emise de societatea pârâtă la valoarea nominativă de 0,10 RON/acţiune, pe care reclamanţii le deţin, la valoarea medie ce rezultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2152 din 29 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins capătul II al cererii, constatând prescris dreptul material la acţiune; a admis excepţia lipsei de interes şi a respins capătul I al cererii pentru lipsa interesului; a anulat cererea formulată de reclamanta F. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate de reclamanţii B., D., J., A., C., E., G., H., I., K., L. împotriva sentinţei civile nr. 2152 din 29 mai 2017, ca nefondate.

Reclamanţii B., J., D. şi, respectiv, reclamanţii A., C., E., G., H., I., K., L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Motivele recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B., J., D. sunt, în esenţă, următoarele:

Cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la al doilea capăt de cerere, respectiv cel referitor la obligarea pârâtei N. S.A. la plata către reclamanţi a contravalorii celor 22.393 acţiuni nominative emise de societatea pârâtă, pe care reclamanţii le deţin.

Termenul de prescripţie de trei ani nu a început să curgă, iar prima instanţă şi instanţa de apel în mod greşit au reţinut că acesta ar fi început să curgă; de altfel, instanţa de apel a apreciat eronat că s-ar fi făcut declaraţia de retragere la data de 24.05.2013.

Câtă vreme intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind efectuarea unui raport de evaluare potrivit art. 134 din Legea nr. 31/1990, nu poate să curgă termenul de prescripţie, nici la momentul formulării cererii de apel necunoscându-se cuantumul creanţei, în lipsa unui raport de evaluare.

Momentul de la care se poate considera că a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu poate fi decât acela al refuzului intimatei-pârâte de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Acest refuz apare ca fiind cert pentru reclamanţi la expirarea termenului de 15 zile indicat în notificarea nr. x/22.12.2015, transmisă pârâtei, prin fax, la data de 23.12.2015.

Astfel, în mod greşit au înlăturat prima instanţă şi instanţa de apel această notificare, transmisă intimatei-pârâte, prin fax, la data de 23.12.2015, apreciind, în mod eronat, că această comunicare nu poate fi considerată legală, întrucât, pe de o parte, rezultă cu certitudine atât transmiterea, cât şi primirea notificării de către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, primirea acestui act nu a fost contestată de intimata-pârâtă în faţa primei instanţe.

Câtă vreme actele de procedură se pot transmite, potrivit C. proc. civ., prin fax, iar pentru profesionişti transmiterea de comunicări, notificări, informări, contracte, facturi etc. este o practică curentă, aprecierea instanţei de apel în sensul că notificarea nu poate fi luată în considerare, întrucât a fost transmisă prin fax, constituie nu numai o aplicare greşită a legii, dar nu ţine cont de realităţile activităţii profesioniştilor.

Chiar şi în ipoteza în care raportarea s-ar face la declaraţia de retragere, ipoteză exclusă de către recurenţi, având în vedere că nu acesta este momentul instituit de art. 134 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a intervenit o suspendare a termenului de prescripţie în perioada 24.05.2013-24.08.2013. Dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 impun parcurgerea unei proceduri prealabile (implică publicarea hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României formularea declaraţiei de retragere, efectuarea unui raport de evaluare etc.), iar în situaţia în care se impune parcurgerea unei proceduri prealabile, potrivit art. 2.532 pct. 7 din C. civ., intervine suspendarea termenului de prescripţie pentru o perioadă de trei luni.

Or, dacă s-ar aprecia ca moment de început al prescripţiei data declaraţiei de retragere, acest termen ar fi suspendat până la data de 24.08.2013. Cererea de chemare în judecată a fost depusă în data de 12.08.2016 şi nu în data de 16.08.2016, cum pretinde cu rea-credinţă intimata-pârâtă, deci înăuntrul termenului de prescripţie.

În contradicţie cu dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a reţinut că "nu există vreo prevedere legală care să fixeze momentul de început al prescripţiei de efectuarea unui asemenea raport iar, pe de altă parte, astfel cum s-a arăta anterior, faţă de prevederile art. 2.523 C. civ. termenul de prescripţie a început să curgă de la data formulării declaraţiei de retragere - 24.05.2013".

Potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Legea 31/1990:

"Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României Partea a IV-a în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi de la data adoptării hotărârii adunării generale în carul prevăzut la alin. (1) lit. d)."

Nu poate să înceapă să curgă un termen de prescripţie înainte de a se putea exercita însuşi dreptul de retragere, iar considerentul instanţei de apel potrivit căruia termenul a început să curgă în data de 24.05.2013, adică înainte de momentul în care se putea exercita dreptul de retragere, reprezintă încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 sunt imperative şi interzic exercitarea dreptului de retragere înainte de publicarea hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial. Aceasta prevedere nu leagă momentul exercitării dreptului de retragere de un eventual moment al cunoaşterii pe altă cale (cunoaştere care nu a avut loc, recurenţii neavând cunoştinţă de hotărâre decât ulterior publicării acesteia), ci de momentul publicării hotărârii.

Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi reprezintă o ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 C.E.D.O.

Instanţa de apel, în mod greşit, a respins apărările recurenţilor în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile privind termenul general de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind imprescriptibilă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acţiunea are un capăt de cerere principal, respectiv constatarea retragerii din societate, precum şi un capăt de cerere accesoriu, respectiv obligarea pârâtei S.C. N. S.A. la plata contravalorii acţiunilor emise de aceasta la valoarea nominală de 0,10 RON/acţiune, pe care reclamanţii le deţin, la valoarea medie ce rezultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.502 din C. civ., potrivit cărora acţiunea în constatare este imprescriptibilă, motiv pentru care se impune respingerea ca nefondată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Chiar şi în ipoteza în care ar fi fost incident termenul de prescripţie de 3 ani, au intervenit o serie de împrejurări care, potrivit art. 2.537 C. civ., determină întreruperea cursului prescripţiei.

Astfel, a intervenit recunoaşterea dreptului, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 19.09.2013. Prin acest act, încheiat ulterior declaraţiei de retragere, se recunoaşte dreptul recurenţilor, se reconfirmă calitatea de mandatar a lui M. şi se consemnează restituirea procurilor, în original.

În mod greşit prima instanţă nu a avut în vedere acest proces-verbal, precum şi semnificaţia solicitării procurilor în original.

De asemenea, reclamanţii au adresat şi notificarea nr. x/22.12.2015, prin care solicitau ca, în termen de 15 zile de la primirea acesteia, să achite contravaloarea acţiunilor, la preţul stabilit de către un expert autorizat independent, inclusiv prin acest act intimata-pârâtă fiind pusă în întârziere, intervenind astfel o întrerupere a cursului prescripţiei.

În mod greşit a înlăturat instanţa de apel cererea de retragere din societate purtând numărul 323/14.08.2013 şi comunicată intimatei-pârâte prin B.E.J. O. la data de 23.08.2013, conform procesului-verbal ataşat cererii de apel; cererea privind retragerea din societate a fost recomunicată intimatei pârâte la data de 28.08.2013 prin acelaşi executor judecătoresc, astfel cum rezultă din dovada de înmânare depusă la dosarul cauzei.

Dreptul de retragere poate fi exercitat în 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, iar pentru hotărârile ce privesc fuziunea sau divizarea societăţii, de la data adoptării hotărârii respective - art. 134 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor S.C. N. S.A. din 26.04.2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 4121/08.08.2013 Partea a IV-a, iar în conformitate cu dispoziţiile legale, dreptul de retragere poate fi exercitat în 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod greşit că recurenţii şi-au exercitat dreptul de retragere la data de 24.05.2013, drept care nu se născuse încă, acesta putând fi exercitat abia după data de 08.08.2013 (data publicării în Monitorul Oficial) în termenul legal de 30 de zile.

Recurenţii şi-au exercitat dreptul legal de retragere din societate prin notificarea nr. x/14.08.2013, comunicată intimatei la data de 23.08.2013 prin lăsarea la cutia poştală de către executorul judecătoresc şi recomunicată la data de 28.08.2013, recepţionată sub semnătură de primire, aceasta fiind în fapt data de la care s-a născut dreptul de creanţă al recurenţilor asupra societăţii, respectiv 14.08.2013, termenul de prescripţie împlinindu-se cel mai devreme la data de 14.08.2016.

Momentul care poate fi considerat ca început al termenului de prescripţie este cel din 23.08.2013, or, raportat la data depunerii acţiunii prin poştă (12.08.2016), nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes privitor la capătul întâi al cererii de chemare în judecată, respectiv cel referitor la constatarea retragerii reclamanţilor din societate.

Există un interes legitim, născut şi actual pentru formularea acestui capăt de cerere.

De altfel, capătul principal al cererii nu este cel privind obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii acţiunilor, recurenţii-reclamanţi neputând solicita răscumpărarea acţiunilor fără ca instanţa să constate retragerea acestora din societatea pârâtă.

În consecinţă, interesul capătului principal al cererii de chemare în judecată nu poate fi apreciat în funcţie de un capăt accesoriu, un principiu al dreptului civil fiind acela că accesoriul urmează soarta principalului (şi nu invers).

În ipoteza în care s-ar admite că interesul capătului 1 al cererii putea fi analizat prin raportare la capătul 2 al cererii, având în vedere greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii justifică un interes pentru formularea capătului 1 din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care se impune respingerea excepţiei lipsei de interes ca neîntemeiată.

În mod greşit, cu încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil, garantat de art. 6 C.E.D.O., prima instanţă nu a dat curs cererii recurenţilor de unire a excepţiilor cu fondul cauzei, având în vedere că a existat şi există necesitatea administrării de probe cu privire la aceste excepţii, iar instanţa de apel în mod greşit a respins criticile pe acest aspect.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., C., E., G., H., I., K., L., fiind, în esenţă, următoarele:

Argumentele expuse de către recurenţi cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, precum şi cele referitoare la caracterul imprescriptibil al acţiunii sunt identice cu cele exprimate de recurenţii-reclamanţi B., J., D., motiv pentru care acestea nu vor mai fi reluate.

Recurenţii arată că instanţa de apel s-a mulţumit să reia considerentele greşite ale primei instanţe, fără a răspunde în fapt şi drept tuturor pretenţiilor, raportat la întregul probatoriul administrat în cauză, astfel încât hotărârea dată nu conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Depunerea declaraţiei de retragere, conform art. 134 din Legea nr. 31/1990, nu exprimă decât intenţia acţionarului în sensul retragerii acestuia, constituind element esenţial al procedurii retragerii, dar nu este sinonimă cu retragerea efectivă din societate, retragere care nu poate avea loc decât odată cu cumpărarea acţiunilor deţinute de către societate sau de către o terţă persoană, până la acel moment recurenţii păstrându-şi calitatea de acţionari.

Prin aceste dispoziţii s-au avut în vedere situaţiile în care este posibil ca prin voinţa societară să fie afectate interesele acţionarilor De aceea, legea le-a recunoscut dreptul de a se retrage din societate, stipulând drepturile care li se cuvin acţionarilor.

Conceput ca mijloc de conciliere a intereselor generale ale societăţii, dreptul de retragere este, el însuşi, un drept intangibil care nu poate fi limitat de societate.

Indiferent de inexistenţa unor dispoziţii legale clare în această materie, ceea ce trebuie să prevaleze este dreptul fundamental al acţionarului de a se retrage dintr-o societate a cărei activitate nu mai corespunde cu raţiunea pentru care a devenit acţionar, drept de retragere care trebuie să poată fi exercitat în mod efectiv.

În mod greşit instanţa de apel a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere.

Dreptul de retragere este un drept individual al asociatului, drept care este de esenţa libertăţii contractuale. Chiar dacă acest drept trebuie să ţină seama de interesul social, respectiv de stabilitatea societăţilor comerciale, de faptul că societăţile pe acţiuni sunt societăţi în care acţiunile pot fi, în principiu, liber tranzacţionate, tocmai datorită faptului că există libertatea tranzacţionării acţiunilor, legea a instituit un mecanism prin care, în anumite condiţii, societatea este obligată să accepte retragerea unui acţionar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenţii B., J., D., prin mandatar M., au prezentat asemenea punct de vedere.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată că sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Cererile de recursurs sunt formulate împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Capătul principal al cererii de chemare în judecată are ca obiect constatarea retragerii reclamanţilor din societatea pârâtă începând cu data de 24.05.2013, operaţiune care este supusă înregistrării în registrul comerţului, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 29/1990. "orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate".

De asemenea, conform prevederilor art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990 privind registrul comerţului, "Comerciantul are obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute la art. 21, în cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de înregistrare. (2) Înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor interesate, în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării."

Potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data introducerii acţiunii (16 august 2016), orice înregistrări în registrul comerţului sunt executorii şi sunt supuse numai apelului.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) teza a 2-a din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Înalta Curte reţine, de asemenea, incidenţa dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., J., prin mandatar M., D., prin acelaşi mandatar şi de recurenţii-reclamanţi A., C., E., G., H., I., K., L. împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibile.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.