Territorial jurisdiction for labor claims filed by a branch office without legal personality

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 842/PI din 13 iunie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, cererea dedusă judecăţii se încadrează în materia conflictelor de munca, competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri fiind exclusivă şi revine instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, precum şi locul de muncă, aşa după cum obligă dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competenţă determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de muncă.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă. În speţă, necompetenţa este de ordine publică, aşa cum prevede art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A., care este angajatorul pârâtului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., are sediul în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, iar Sucursala Timisoara, care a formulat actiunea, are doar drept de reprezentare, conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 4678 din 09 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Analizând aceste dispoziţii legale, rezultă că în vederea determinării competenţei teritoriale, legiuitorul a prevăzut două criterii alternative de stabilire a competenţei, în sensul că reclamantul, are alegerea de competenţă între instanţa de la domiciliul sau de la locul de muncă.

În raport de dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, instanţa a apreciat că nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul competenţei teritoriale faptul că reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara este o sucursală, adică un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, chiar raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă fiind încheiate şi derulate cu aceasta, care are sediul în municipiul Timişoara.

În acest sens este şi decizia nr. 778/04.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială.

Conform dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

c) sindicatele şi patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din acelaşi cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Totodată, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Înalta Curte are în vedere, totodată, dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii."

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu S.N.T.F. C. civ..F.R. CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timişoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timişoara, în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.

Având în vedere că municipiul Timişoara, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Timiş, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.