Impossibility of cumulating contractual and delictual liability for individual shareholder in service contract damages claim

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contraictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 631.491,32 RON, reprezentând prejudiciu rezultat din neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 441.354,2 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi cu intimatul-pârât C., împotriva încheierii din 12.04.2017, ca nefondat. A fost respins apelul pârâtei B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. şi cu intimatul-pârât C., formulat împotriva sentinţei civile nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, ca nefondat. A fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., ca neîntemeiată. A fost admisă în parte acţiunea împotriva pârâtului C., în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 441.354,20 RON despăgubiri civile în locul pârâtei B. S.R.L. şi în măsura în care suma menţionată mai sus nu este plătită de către pârâta B. S.R.L. A fost menţinută în rest sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, pârâţii au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de pârâtul C. sunt, în esenţă, următoarele:

Decizia pronunţată de către instanţă de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) şi, de asemenea, aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.).

Instanţa de apel a reţinut faptul că, în considerarea dispoziţiilor O.G. nr. 65/1994, având în vedere faptul că pârâtul C. are calitatea de expert contabil şi asociat unic al societăţii pârâte, a devenit, în acest mod, parte a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva dispoziţiilor art. 36 teza I din C. proc. civ.

Potrivit recurentului, O.G. nr. 65/1994 cuprinde doar condiţiile pentru autorizarea unei societăţi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul contabilităţii - actul normativ în discuţie nu extinde răspunderea asociaţilor unei astfel de societăţi, rămânând aplicabile prevederile generale în materia răspunderii asociaţilor şi administratorilor pentru obligaţiile societăţii. Regula este aceea că asociaţii şi administratorii unei societăţi răspund doar în limita aportului lor la capitalul social (conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990), cazurile în care răspunderea acestora este extinsă fiind expres şi limitativ prevăzute de lege. Or, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare astfel încât, în absenţa unui text de lege expres, nu se poate concluziona că asociatul unei societăţi autorizate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 65/1994 răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii.

Conform art. 36 teza I din C. proc. civ., invocat de către instanţa de apel, calitatea procesuală pasivă rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Or, raportul litigios ce face obiectul prezentului dosar este derivat dintr-un raport contractual, raport contractual unde calitatea de părţi o au doar societatea pârâtă B. S.R.L. şi societatea reclamantă A. S.R.L. Simpla calitate a pârâtului, de asociat unic şi administrator al societăţii B. S.R.L. nu este de natură să determine calitatea acestuia de parte în raportul dedus judecăţii, neexistând nicio prevedere legală sau contractuală în acest sens.

Instanţa de apel a reţinut faptul că răspunderea pârâtului faţă de reclamantă este o răspundere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi nu contractuală şi, în măsura în care societatea B. S.R.L. nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa faţă de reclamantă, poate interveni răspunderea subsidiară a pârâtului, în raport cu societatea al cărei asociat unic este acesta.

Soluţia instanţei de apel nu cuprinde sub nicio formă motivele pe care aceasta se întemeiază - nici motivele de fapt şi nici motivele de drept, nu se explică în niciun mod raţiunea pentru care s-a ajuns la concluzia că pârâtul răspunde faţă de reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cu atât mai mult cu cât acţiunea reclamantei este întemeiată exclusiv pe răspunderea contractuală, instanţa de apel creând şi o instituţie juridică nouă: răspunderea delictuală subsidiară.

Conform prevederilor legale, răspunderea delictuală poate fi doar principală sau solidară, neexistând noţiunea de răspundere subsidiară - răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere principală sau, în situaţia în care fapta este săvârşită de mai multe persoane, acestea răspund în solidar faţă de persoana vătămată, neexistând principiul răspunderii subsidiare.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, conform raportului de inspecţie fiscală depus la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a fost sancţionată doar pentru nereguli constatate în contabilitatea aferentă anului 2009, ceea ce înseamnă că, începând cu anul 2010 aceasta a întocmit şi înregistrat în mod corect documentele de evidenţă fiscală. Acest fapt presupune că intimata-reclamantă a sesizat pretinsele nereguli aferente anului 2009 şi, implicit, pretinsa faptă ilicită imputată recurentei-pârâte. Pe cale de consecinţă, intimata-reclamantă ar fi trebuit să procedeze la acel moment la rectificarea erorilor aferente anului 2009, situaţie în care aceasta ar fi fost obligată la un cuantum mai mic al penalităţilor aferente obligaţiilor fiscale stabilite în mod suplimentar în sarcina sa, la acel moment intimata-reclamantă putând să cunoască paguba cauzată.

Ţinând cont de faptul că prima Declaraţia 300 privind T.V.A., aferentă anului 2010, a fost depusă la data de 25.02.2010 (declaraţia aferentă lunii ianuarie 2010), acesta trebuie considerat momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 25.02.2013.

Prin cererea de apel şi, ulterior, la termenul de judecată ce a avut loc la data de 09.02.2018, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat administrarea suplimentară a unor probe, instanţa de apel apreciind însă, cu nerespectarea principiului aflării adevărului, că nu este necesară administrarea unor probe suplimentare. Practic, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel şi-au întemeiat soluţia exclusiv pe raportul de inspecţie fiscală prezentat de către intimata-reclamantă, în condiţiile în care acest raport conţinea mai multe neconcordanţe şi neclarităţi, nefiind concludent nici în ceea ce priveşte cauzele ce au determinat obligaţiile fiscale suplimentare în sarcina intimatei-reclamante, nici în ceea ce priveşte persoanele vinovate.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, intimata-reclamantă nu a făcut dovada culpei recurentei-pârâte în îndeplinirea obligaţiilor derivate din contractul de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2005, această culpă nerezultând din raportul de inspecţie fiscală şi nici din celelalte documente depuse de către intimata-reclamantă.

Instanţa de apel nu a motivat de unde rezultă concluzia că obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite urmare a întocmirii eronate a declaraţiilor de T.V.A., în condiţiile în care raportul de inspecţie fiscală nu cuprinde menţiuni în acest sens, fiind posibil ca sumele de plată suplimentare să fie generate şi de alte cauze.

Neregulile financiar-contabile existente în contabilitatea intimatei-reclamante, raportat la anul 2009, puteau fi stabilite numai prin intermediul unei expertize contabile judiciare.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod greşit faptul că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta nu a întocmit în mod corespunzător facturile fiscale, întrucât este vorba de acte ce emană de la intimata-reclamantă, acte care nu sunt în posesia pârâtei. Astfel, pârâta s-a aflat în imposibilitate de a face o astfel de probă, neavând acces la documentele aferente, documente pe care intimata-reclamantă ar fi trebuit să le depună la dosarul cauzei. Deşi a solicitat administrarea acestei probe, instanţa de apel a apreciat că prezentarea lor nu este necesară, dar, în acelaşi timp, în considerentele deciziei contestate a reţinut faptul că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a făcut dovada întocmirii eronate a acestor facturi.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut, cu aplicarea greşită a legii, că pârâta, dacă a considerat că raportul de inspecţie fiscală conţine date nereale, ar fi trebuit să conteste acest raport. Or, singura în măsură să conteste raportul era intimata-reclamantă, din punct de vedere procedural pârâta neavând calitate procesuală activă într-un astfel de litigiu.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei în ceea ce priveşte culpa comună pentru obligaţiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante, fără indicarea motivelor pe care se sprijină această soluţie, răspunderea revenind, în egală măsură, administratorului statutar al reclamantei de la acea dată (cel care răspunde de organizarea evidenţei contabile, conform prevederilor Legii nr. 31/1990 şi conform prevederilor Legii nr. 82/1991).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 5 decembrie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentul C. a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2019, s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., invocată de intimată prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursurile de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 6 noiembrie 2019.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentul-pârât C. este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reţine că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 631.491,32 RON, reprezentând prejudiciu rezultat din neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2008, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 962, art. 969, art. 970, art. 1073 şi următoarele din C. civ. de la 1864 şi art. 42 Codul comercial, precum şi pe dispoziţiile art. 148 şi urm. şi art. 194 C. proc. civ.

De asemenea, prin concluziile exprimate în faţa instanţei de recurs, intimata-reclamantă D. S.R.L., prin avocat, a aprecizat că răspunderea este una de natură contractuală, la care se adaugă dispoziţiile O.G. nr. 65/1994.

Prin decizia recurată, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât C., reţinând că răspunderea acestuia faţă de reclamantă este o răspundere civilă delictuală şi nu contractuală şi că aceasta are caracter subsidiar în raport cu pârâta B. S.R.L.

Se impune a se preciza că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfinţit de prevederile art. 969 C. civ., iar din moment ce contractul are forţa unei legi în raporturile dintre părţi, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Prin urmare, răspunderea contractuală impune obligaţia debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Mai mult decât atât, nu se poate crea confuzie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, întrucât în situaţia în care obligaţia încălcată nu îşi are izvorul în contract se angajează răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea obligaţiei să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită. Mai mult decât atât, cele două tipuri de răspundere civilă nu pot fi cumulate.

Prin urmare, instanţa are obligaţia de a statua numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a putea depăşi, cu excepţiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea, motiv pentru care instanţa de apel va soluţiona calea de atac cu care a fost învestită, în limitele fixate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Având în vedere că sunt fondate criticile recurentului-pârât, care atrag incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa casării integrale a hotărârii, în cauză, nu se mai impune analizarea celorlalte argumente şi critici invocate de către recurentul-pârât C. şi, pe cale de consecinţă, nici motivele de recurs invocate de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia civilă nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.