Electricity producer's contract damages claim fails as belated tort recharacterization rejected; dismissal upheld

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: 1. obligarea pârâtei la plata către Hidroelectrica a sumei de 36.046.252 RON, reprezentând pierderea suferita prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh; 2. obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantităţii totale de 2.069.629,54 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor A.N.R.E. şi totodată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 3916 din 23 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., având ca obiect pretenţii aferente perioadei 01.01.2011- 09.04.2012 şi ca neîntemeiată în ceea ce priveşte restul pretenţiilor.

Prin decizia civilă nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3916 din 23 iunie 2016.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii de la termenul din data de 17.12.2015, instanţa de apel a respins criticile sale cu privire la greşita soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011.

În cauză, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., termenul de prescripţie cu privire la dreptul subiectiv la despăgubire în contra intimatei nu începuse să curgă. Prin urmare, sunt incidente în privinţa acţiunii de faţă prevederile noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

În materia începutului prescripţiei extinctive, prevederile art. 2.523 din noul C. civ. dispun în sensul că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În cazul particular al acţiunii în răspundere, potrivit art. 2.528 din noul C. civ.:

"(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Or, în speţă, numai în urma raportului Curţii de Conturi, înregistrat la Hidroelectrica sub nr. x/17.12.2014 recurenta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de pârâta S.C. B. S.R.L. prin derularea contractului de furnizare. Astfel, acesta este momentul în care recurenta a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât şi cel ce răspunde de el.

Analiza contractului încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. a fost dispusă şi de către administratorul judiciar, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 11723 din data de 27.08.2012, fiind publicat Raportul privind cauzele ajungerii în insolvenţă a societăţii.

Pentru aceste considerente, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie nu poate fi apreciat în speţă, a fi anterior datei de 27.08.2012 - data publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă a raportului anterior menţionat.

Având în vedere şi prevederile art. 2.517 din noul C. civ., soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2011 - 09.04.2012 este nelegală, fiind nelegală şi decizia curţii de apel cu privire la această critică.

Recurenta arată, totodată, că la data de 26.06.2013, sub nr. x/2013, a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă o primă acţiune în pretenţii împotriva intimatei, prin care a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului pentru perioada 25.10.2010 - 01.08.2012 (perioadă în care este inclusă şi perioada vizată prin cererea de faţă).

Deşi această primă acţiune a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2981, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.06.2014, formularea şi introducerea acestui demers judiciar împotriva intimatei are relevanţă în privinţa termenului de prescripţie cu privire la pretenţiile ce fac obiectul celui de-al doilea demers judiciar (acţiunea de faţă), în sensul întreruperii acestui termen.

În acest sens, recurenta invocă dispoziţiile art. 2.537 pct. 2 din noul C. civ., coroborat cu art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din acelaşi cod, prevederi legale aplicabile, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, şi în cazul cererii de chemare în judecată introduse după intrarea în vigoare a C. civ., fără a fi necesară îndeplinirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Raportat la soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii de la termenul din data de 12.05.2016, recurenta invocă încălcarea normelor procesuale referitoare la administrarea probelor, respectiv a art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ., precum şi neexaminarea criticilor invocate în cuprinsul apelului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 476 - 479 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a învederat că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în termenul şi conform art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. şi este utilă, concludentă şi pertinentă în cauză.

Aceste critici nu au fost examinate de către instanţa de apel, instanţa de control judiciar reţinând în mod nelegal că prima instanţă este suverană în aprecierea utilităţii probelor, iar o astfel de apreciere nu ar fi supusă controlului în apel.

Astfel, instanţa a nesocotit efectul devolutiv al apelului, ce implica o nouă judecată asupra fondului.

Aprecierea pe care instanţa o face în privinţa utilităţii unei probe solicitate de reclamant pentru a-şi dovedi pretenţiile (sau de pârât pentru a se apăra) trebuie, în toate cazurile, să se circumscrie dispoziţiile art. 258, coroborat cu art. 255 din C. proc. civ.

Recurenta precizează că aceste critici le susţine şi cu privire la cele dispuse prin încheierea de la termenul din data de 07.12.2017.

În ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3916/07.07.2016, recurenta invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat în integralitate cauza acţiunii formulate, cu încălcarea principiului disponibilităţii, fiind reţinută o cauză incompletă a acţiunii şi fără a se analiza toate motivele expuse în cuprinsul apelului.

Au fost, astfel, încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 476 alin. (1), art. 477 din C. proc. civ.

Prin apelul declarat, reclamanta a solicitat rejudecarea fondului, conform tuturor motivelor de fapt şi de drept invocate la prima instanţă şi, întrucât a invocat dezechilibrul contractual în executarea contractului, se impunea administrarea în cauză a probei cu expertiza contabilă.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ori cuprinde motive contradictorii - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu motivează de ce în privinţa calificării conduitei intimatei - ca fiind abuzivă sau nu - prezintă relevanţă numai analizarea ofertelor acesteia, formulate cu depăşirea procentului de 3,5% anual şi, de ce aceasta nu trebuia să depună nicio minimă diligentă pentru echilibrarea contractului în condiţiile în care acesta a devenit unul disproporţionat, în dezavantajul subscrisei, păgubitor pentru recurentă, dat fiind faptul că procentul de 3,5% nu era nici pe departe suficient pentru alinierea acestuia la preţul de cost. În acest fel, a fost reţinută o cauză incompletă a cererii de chemare în judecată pentru ca, mai apoi, cererea astfel calificată să fie respinsă.

Pentru a dispune respingerea ca nefondat a apelului declarat, instanţa de apel, reţinând natura exclusiv contractuală a cererii de chemare în judecată, a analizat practic doar respectarea de către intimată a dispoziţiilor art. 8 din contract. În acest fel, nici dezechilibrul pretins ca urmarea creşterii costurilor de producţie şi, nici executarea abuzivă a contractului de către intimată, nu au format obiect de analiză pentru instanţa de apel.

Recurenta invocă şi contradictorialitatea motivelor prezentate de instanţa de apel, în ceea ce priveşte administrarea în cauză a probei cu expertiză contabilă.

Recurenta susţine că astfel, cu încălcarea art. 249 şi urm. din C. proc. civ., instanţa de apel a pus-o în imposibilitatea de a dovedi cererea dedusă judecăţii, respectiv toate motivele de fapt invocate în cuprinsul acesteia.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că este lămurită în ce priveşte prejudiciul pretins de către reclamantă, pentru ca, prin decizia recurată să reţină că prejudiciul nu se impune a fi analizat în lipsa faptei ilicite (nedovedite) şi a culpei, motiv pentru care analiza celorlalte condiţii necesare pentru atragerea răspunderii civile (prejudiciul şi legătura de cauzalitate) nu se mai impune.

Aşa cum reiese din argumentele expuse mai sus, considerentele instanţei de apel cu privire la administrarea în prezenta cauză a probei cu expertiză contabilă, sunt contradictorii, instanţa de apel procedând în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 255 din C. proc. civ., la respingerea cererii de administrare a acestei probe.

Recurenta invocă, de asemenea, şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă greşita calificare - în răspundere civilă contractuală - a cererii deduse judecăţii, curtea de apel reţinând o cauză incompletă a cererii deduse judecăţii şi aplicând greşit normele de drept material.

Contrar celor reţinute de ambele instanţe de fond, răspunderea solicitată a fi antrenată în speţă - urmarea săvârşirii de către intimată a unei fapte ilicite constând în abuzul de drept contractual - are natură delictuală.

Prezenta acţiune este întemeiată pe abuzul de drept (contractual) al intimatei.

Chiar dacă executarea cu bună credinţă a contractului nu este anume reglementată în cuprinsului unui contract - cum este cazul contractului în speţă - această obligaţie este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. de la 1864 (art. 1.170 din noul C. civ.), precum şi în art. 14 şi art. 15 din noul C. civ., iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă - cu încălcarea bunei credinţe - a drepturilor este prevăzută cu titlu general în cuprinsul art. 1.353 din noul C. civ.

Cu privire la interpretarea contractului şi aplicarea principiului pacta sunt servanda, recurenta arată că, fără a proceda la cercetarea existenţei dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, instanţa de apel a dispus respingerea apelului, analizând exercitarea drepturilor - decurgând din contract, raportat la art. 8 şi la actul adiţional nr. x/21.12.2009.

Recurenta invocă, de asemenea, şi încălcarea de către instanţa de apel normele legale incidente în materie de interpretare a dispoziţiilor contractului - art. 977 şi urm. din C. civ. de la 1864, raportat la dispoziţiile art. 4, art. 5, art. 6 din contract.

În susţinerea acestei critici, recurenta face trimitere la modul de derulare al raporturilor contractuale.

O altă critică invocată constă în încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credinţă a contractului, sens în care recurenta arată că această obligaţie este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. de la 1864 - menţionat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 1.170 din noul C. civ.). De asemenea, buna-credinţă este reglementată cu titlu general şi în cuprinsul art. 14 şi art. 15 din noul C. civ., iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă - cu încălcarea bunei-credinţe - a drepturilor este prevăzută cu titlu general în cuprinsul art. 1.353 din acelaşi cod.

În susţinerea acestei critici, recurenta expune istoricul relaţiei contractuale cu intimata şi modul de derulare a negocierii dintre părţi.

O altă critică de nelegalitate vizează întrunirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, recurenta invocând încălcarea obligaţiei de bună-credinţă, reglementată de art. 970 din C. civ. de la 1864 şi de art. art. 1.170 şi 1.272 din noul C. civ.. Fapta ilicită săvârşită de intimată constă în abuzul de drept contractual, fapt ce i-a cauza recurentei un prejudiciu, care se impune a fi reparat, în condiţiile în care reau-credinţă a intimatei este dovedită şi constă în refuzul de a negocia şi de a stabili un mecanism contractual care să îi asigure recurentei un preţ care să acopere cel puţin costurile de producţie cu energie ce îi era livrată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 6 noiembrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Critica privind încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia nu poate fi reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De altfel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nici motivul de nelegalitate ce vizează încălcarea normelor de procedură referitoare la administrarea probelor nu este întemeiat.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat criticile aduse de reclamantă soluţiei primei instanţe de respingere a probei cu expertiza contabilă, raportându-se inclusiv la analiza făcută de prima instanţă, dar şi la obiectul apelului, context în care ambele instanţe au ajuns la aceeaşi concluzie, potrivit căreia, nu există o fapta ilicită care să conducă la naşterea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantei şi, prin urmare instanţa de apel a respins în mod corect proba cu expertiza contabilă reţinând că o asemenea probă nu este utilă în raport cu aspectele evocate.

Criticile recurentei în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, iar pretenţiile sale au fost respinse fără a se fi analizat cauza acţiunii, nefiind examinate toate argumentele de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod corect toate temeiurile indicate în cererea sa, reţinând că, pentru prima dată în apel, reclamanta a arătat că acţiunea în pretenţii se întemeiază pe o răspundere civilă delictuală.

Argumentele expuse de către recurentă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii cererii de administrarea în cauză a expertizei contabile vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, fapt ce excedează căii de atac a recursului.

Nici motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează calificarea greşită a cererii deduse judecăţii în răspundere civilă contractuală, întrucât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speţă are natură delictuală.

Înalta Curte constată că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost indicat de către recurenta-reclamantă este reprezentat de dispoziţiile art. 33, art. 43, art. 64 din Legea nr. 94/1992, art. 970 şi art. 1084 din C. civ., precum şi pe dispoziţiile contractuale. Prin precizarea depusă de către reclamantă, temeiul de drept al acţiunii nu a fost modificat.

De asemenea, întreaga argumentaţie în fapt a cererii vizează angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, iar nu a celei delictuale. Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale constituie o schimbare a cauzei acţiunii, iar în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere criticile şi susţinerile recurentei în această privinţă.

Aspectele de nelegalitate din perspectiva interpretării contractului nu pot fi reţinute. Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanţa de apel, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele ce vizează încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credinţă a contractului, ca de altfel şi cele ce privesc existenţa faptei ilicite reprezintă o reluarea identică a argumentelor expuse de către reclamantă în cererea de apel, astfel încât, pentru argumentele expuse mai sus, nu mai pot face obiectul analizei în recurs.

Aspectele invocate de recurentă cu privire la obligaţia de negociere vizează netemeinicia hotărârii recurate, fapt ce excedează limitelor căii de atac a recursului, ce vizează în exclusivitate aspect de nelegalitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.