Franchise royalty claims barred; recourse dismissed, affirming termination and time-bar findings.

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 august 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata redevenţelor anuale neachitate, în cuantum de 30.022,38 RON, acordarea daunelor, în cuantum de 50.000 euro şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa nr. 60/2017 din 23 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale a pasive a pârâtei B., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.281,47 RON, contravaloare redevenţe contractuale neachitate, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro, daune interese contractuale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.449,04 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins ca inadmisibil apelul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a fost admis apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 60/2017 din 23 martie 2017.

A fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

A fost obligată apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.578 RON cheltuieli de judecată - fond şi apel - către apelanta-pârâtă B..

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Respingerea ca inadmisibil a apelului incident declarat de reclamantă în prezenta cauză se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Motivarea instanţei de apel cu privire la acest aspect este neclară, în condiţiile în care raţionamentul juridic expus în susţinerea soluţiei nu conduce la concluzia inadmisibilităţii apelului incident.

Având în vedere că apelul incident declarat de reclamantă viza constatarea faptului că instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la faptul că C. din mall-ul D. aparţine S.C. C. S.R.L. (în realitate, punctul de lucru respectiv aparţine S.C. E. S.R.L.), dar şi că, raportat la probatoriul administrat, această eroare nu trebuie să conducă la schimbarea soluţiei instanţei de fond, instanţa de apel a considerat că apelul incident promovat în cauză nu îndeplineşte exigenţele legale, deoarece nu s-a invocat existenţa unor considerente de natură să producă prejudicii într-un litigiu ulterior pentru S.C. A. S.R.L.. Pe baza acestui raţionament, s-a concluzionat că apelul incident declarat de reclamantă ar fi inadmisibil.

Prin această soluţie, instanţa de apel a încălcat regula de procedură prevăzută de art. 472 alin. (1), raportat la art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., nerespectarea acesteia atrăgând sancţiunea nulităţii.

Din coroborarea textelor de lege menţionate rezultă că apelul incident poate fi formulat, în condiţiile prevăzute de lege, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică şi că acesta poate viza atât soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele acestei hotărâri.

Prin urmare, nu există niciun temei legal în susţinerea opiniei că apelul incident ar fi admisibil exclusiv în ipoteza în care acesta ar viza soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii sau că reclamanta ar fi trebuit să justifice un prejudiciu într-un eventual litigiu ulterior, urmare a considerentelor eronate ale hotărârii instanţei de fond şi că, în lipsa unei astfel de justificări, apelul incident promovat ar fi inadmisibil.

În motivarea apelului incident s-a arătat că, prin considerentele expuse de instanţa de fond în motivarea soluţiei de admitere a capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor în cuantum de 50.000 euro, a fost reţinută o stare de fapt greşită, care ar putea prejudicia reclamanta, în contextul judecării apelului declarat de către pârâtă în prezenta cauză.

Instanţa de apel nu a analizat argumentele prezentate în susţinerea apelului incident, raportându-se exclusiv la motivele apelului declarat de către pârâta B., ceea ce a condus la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii.

Soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect solicitarea obligării pârâtei la plata redevenţelor anuale restante, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Instanţa de apel a constatat că intrarea în vigoare a contractului de franciză nr. x s-a realizat la 02.07.2008 şi că acesta s-a reînnoit pentru încă doi ani, începând cu 02.07.2010, deoarece niciuna dintre părţi nu şi-a manifestat intenţia de a nu mai continua relaţia contractuală. S-a apreciat că notificarea de reziliere a contractului de franciză pe care reclamanta a transmis-o intimatei-pârâte, prin executor judecătoresc, la 07.04.2015 ar fi lipsită de efecte juridice, întrucât contractul ar fi încetat la data de 01.07.2013, ca urmare a radierii din registrul comerţului a francizatului, S.C. F. S.R.L.

Instanţa de apel a apreciat că pretenţiile referitoare la redevenţele datorate pentru anii 2010-2011 sunt prescrise în raport cu data introducerii acţiunii (03.08.2015), având în vedere că redevenţa aferentă anului 2011 trebuia achitată până la 31.01.2012. În ceea ce priveşte redevenţele pentru anul 2012 şi parţial pentru anul 2013 (până la 01.07.2013, când instanţa de apel a considerat că ar fi intervenit încetarea contractului, ca urmare a radierii firmei F.), s-a stabilit că pretenţiile au fost formulate în termenul de prescripţie, însă sunt nedovedite, deoarece nu s-ar fi făcut proba desfăşurării raporturilor contractuale în aceste perioade. În acest context s-a menţionat şi faptul că redevenţele respective nu au fost facturate.

În ceea ce priveşte redevenţa pentru restul anului 2013 (ulterior datei de 01.07.2013) şi cea aferentă anului 2014, s-a considerat că acestea ar fi lipsite de temei contractual, având în vedere încetarea acestuia ca urmare a încetării personalităţii juridice a francizatului, la 01.07.2013.

Prin interpretarea dată aspectelor referitoare la plata redevenţelor, instanţa de apel nu a ţinut cont de clauzele contractului de franciză nr. x din 02.07.2008, astfel cum acestea au fost convenite şi acceptate de părţile convenţiei, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în raport cu data încheierii contractului), conform cărora "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", iar această situaţie se circumscrie motivului de casare menţionat.

Astfel, obligaţia de plată a redevenţei rezultă din concesionarea către pârâtă a francizei "G.", care avea dreptul să o utilizeze până la exprimarea, de către oricare dintre părţi, a intenţiei de a nu mai continua relaţia contractuală, astfel cum rezultă din clauza stipulată în contract la Cap. A pct. III raportat la Cap. P. Cum reclamanta a fost cea care a notificat rezilierea contractului la 07.04.2015, rezultă că până la această dată intimata - pârâtă datorează redevenţa de 1.200 euro + TVA prevăzută la Cap. I pct. I din contractul de franciză, nefiind necesară o dovadă suplimentară a desfăşurării raporturilor contractuale, acestea constând în dreptul intimatei-pârâte de a utiliza franciză "G." până la încetarea contractului.

Pe de altă parte, obligaţia de plată a redevenţei rezultă din contract, neexistând nicio clauză care să condiţioneze îndeplinirea acesteia de emiterea facturilor (reclamanta nu a mai emis facturi deoarece a constatat refuzul pârâtei de a achita ultima factură, din data de 25.01.2011).

De asemenea, este în contradicţie cu clauzele contractului şi opinia instanţei de apel conform căreia contractul ar fi încetat la 01.07.2013, urmare radierii din registrul comerţului a firmei S.C. F. S.R.L., în condiţiile în care intimata - pârâtă B. şi-a asumat obligaţiile contractuale, în principal, în nume şi interes proprii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 13 noiembrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată la data de 6 noiembrie 2019, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Din textul de lege mai sus enunţat, reiese că apelul incident are următoarele caracteristici: poate fi formulat numai de către intimat, împotriva apelantului; se exercită după împlinirea termenului de apel şi se depune odată cu întâmpinarea la apelul principal; trebuie să îmbrace forma scrisă şi să îndeplinească cerinţele impuse de legiuitor pentru apelul principal; prin apelul incident, intimatul trebuie să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Aşadar, una dintre condiţiile impuse de legiuitor este aceea ca, prin apelul incident declarat, apelantul să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Această condiţie nu este îndeplinită în cauza dedusă judecăţii, cât timp, astfel cum reiese din apelul incident declarat de reclamantă, aceasta a solicitat admiterea apelului şi menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanţa de apel a analizat admisibilitatea apelului incident şi prin raportare la 461 alin. (2) C. proc. civ., reţinând, în mod legal, că nu este îndeplinită cerinţa impusă de legiuitor, în sensul existenţei unor constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Se poate concluziona, aşadar, că în cazul în care intimatul nu a căzut în pretenţii în faţa primei instanţe, în apelul principal, apărarea o va face prin întâmpinare şi nu pe calea apelului incident.

De altfel, astfel cum reiese din hotărârea recurată, susţinerile reclamantei au fost analizate ca apărări faţă de apelul declarat de pârâtă, astfel încât nu se poate reţine, astfel cum a afirmat recurenta, că a fost prejudiciată de către instanţa de apel prin faptul că a analizat exclusiv apelul părţii adverse.

Nici motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Recurenta tinde, prin expunerea criticilor referitoare la obligaţia de plată a redevenţei, la data încetării contractului de franciză, la motivele pentru care nu a procedat la emiterea facturilor, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanţa de apel, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. nu întruneşte exigenţele impuse de legiuitor, în condiţiile în care recurenta, în susţinerea acestui motiv de recurs invocă, de fapt, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.