Electricity debt surety liability and statutory late-payment penalties in recourse

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2015 sub nr. x/2015* pe rolul Tribunalului Suceava, secţia Civilă, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 469.260,94 RON, compusă din 419.444,53 RON, reprezentând contravaloare energie electrică, conform facturilor emise în perioada 13 decembrie 2013-15 iulie 2014 şi suma de 49.816,41 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, calculate la data de 31 ianuarie 2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată la 23 aprilie 2015, pârâta a solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei de plată şi fideiusiune, încheiată între părţi la data de 03.04.2014 şi obligarea reclamantei la plata daunelor cauzate de întreruperile frecvente ale furnizării de energie electrică.

Prin sentinţa nr. 61 din 4 martie 2016, Tribunalul Suceava, secţia a II-Civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.A., împotriva pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 469.260,94 RON, din care: suma de 419.444,53 RON, reprezentând contravaloare energie electrică aferentă perioadei 13.12.2013-15.07.2014 şi suma de 49.816,41 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului, calculate de la scadenţă şi până la data de 31.01.2015; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva reclamantei-pârâte A. S.A.; a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 8.298 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta-pârâtă A. S.A.

Prin decizia nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 61 din 4 martie 2016. A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea principală. A fost obligată pârâta-reclamantă să îi plătească reclamantei-pârâte suma de 294.444,53 RON, reprezentând diferenţa rămasă neachitată din contravaloarea energiei electrice, aferentă perioadei 13 decembrie 2013-15 iulie 2014, datorată conform convenţiei de plată şi fideiusiune încheiate între părţi la 3 aprilie 2014. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 6.549,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din prima instanţă. A fost păstrată dispoziţia de respingere ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 12.503,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

În mod eronat instanţa de apel a diminuat obligaţia de plată a S.C. B. S.R.L. cu suma de 174.816,41 RON şi a reţinut că prin convenţia de plată şi fideiusiune nu sunt prevăzute penalităţi de întârziere.

Conform lit. c) şi d) din preambulul la convenţia de plată şi fideiusiune, fideiusorul (S.C. B. S.R.L.) oferă o garanţie A. S.A. pentru sumele menţionate la art. 1 şi 2, renunţând şi la dreptul de a invoca beneficiul de discuţiune în situaţia neîndeplinirii de către S.C. C. S.R.L. a obligaţiilor faţă de A. S.A.

Art. 1 din convenţie se referă la debitele existente la data încheierii acesteia, respectiv 3 aprilie 2014, iar art. 2 se referă la facturile viitoare, denumite facturi curente, începând cu consumul lunii martie 2014.

Conform art. 2 din convenţie, aceste facturi trebuia achitate, conform prevederilor contractuale, de S.C. C. S.R.L. sau, în cazul în care această societate nu le achita, de pârâta fideiusoare, cum prevede art. 4 din convenţie.

Articolul 1.530 C. civ. prevede:

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei", iar art. 1.535 C. civ. statuează că:

"(l) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.

(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Daunele-interese reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

În speţă, daunele-interese au fost calculate anticipat, sub forma penalităţilor de întârziere, în contractul de furnizare a energiei electrice încheiat cu S.C. C. S.R.L.

În aceste condiţii, ţinând cont de prevederile art. 1.530 C. civ. şi având în vedere că aceste facturi/rate de eşalonare trebuia achitate, conform prevederilor contractuale, de S.C. C. S.R.L. sau, în cazul în care această societate nu le achita, de pârâta fideiusoare S.C. B. S.R.L., aceasta trebuie obligată şi la plata sumei de 49.816,41 RON penalităţi de întârziere, cum corect a reţinut prima instanţă.

În mod eronat instanţa de apel a înlăturat de la plată suma de 125.000 RON, contravaloare energie electrică.

După cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cursul judecării apelului, suma de 125.000 RON a fost achită de pârâta-apelantă anterior primului termen de scadenţă, care era în data de 9 septembrie 2014.

Aceasta sumă, chiar dacă a fost achitată în avans, a fost o sumă datorată de pârâtă în temeiul convenţiei de plată şi fideiusiune din 3 aprilie 2014 şi a fost scăzută din suma pentru care a solicitat obligarea fideiusorului la plată, aspect confirmat şi de raportul de expertiză efectuat în cauză.

Dacă această sumă ar fi fost nedatorată de fideiusor, sau recurenta nu ar fi scăzut-o din suma ce face obiectul prezentei cauze, atunci exista temei pentru înlăturarea acesteia.

Contravaloarea debitului datorat de S.C. B. S.R.L., în temeiul convenţiei de plată şi fideiusiune, a fost confirmată şi de raportul de expertiza efectuat în cauză, prin care se confirma şi faptul că plăţile efectuate de S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au fost operate conform menţiunilor de pe documentele de plată, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale.

De asemenea, raportul de expertiză confirmă faptul că debitul datorat de fideiusor la data de 31 ianuarie 2015, data întocmirii dosarului, este acelaşi cu debitul existent la data întocmirii raportului de expertiză, confirmând faptul că fideiusorul nu a achitat nici o sumă în cursul judecăţii, aspect care ar fi îndrituit instanţa de apel să diminueze suma la plata căreia a fost obligat fideiusorul.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. sunt următoarele:

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava a închis dezbaterile şi a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise.

Deşi art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, anexat concluziilor scrise, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri care au fost avute în vedere de către Curtea de Apel Suceava în soluţionarea cererii de apel, în considerentele hotărârii făcându-se referire expresă la acestea.

Este adevărat că o parte din înscrisurile depuse de reclamanta-pârâtă după închiderea dezbaterilor se aflau la dosarul cauzei, însă nu în totalitate.

Recurenta precizează că înscrisurile care au fost depuse după închiderea dezbaterilor şi care nu ar fi trebuit să fie luate în seamă la soluţionarea cererii de apel sunt: preavizul de deconectare emis de către S.C. A. S.A. la data de 27.03.2014 către S.C. C. S.R.L. - filele nr. x şi nr. 274, dovada de comunicare prin fax a avizului de deconectare - fila nr. x, corespondenţă electronică - filele nr. x, nr. 279, nr. 280, nr. 281 şi nr. 282, cererea de încheiere a contractului de furnizare a energiei electrice - dosar apel.

Prin luarea în considerare a înscrisurilor depuse de reclamanta-pârâtă după închiderea dezbaterilor, instanţa de apel a încălcat şi dreptul la apărare al pârâtei -reclamante reglementat de art. 13 C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii procesului civil, reglementat de art. 14 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

În acest mod, recurenta nu a avut posibilitatea de a contesta înscrisurile sau de a formula apărări pertinente şi punctuale faţă de acestea.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru anularea convenţiei de plată pe motiv de violenţă.

Este adevărat că S.C. B. S.R.L. avea posibilitatea de a încheia un nou contract de furnizare a energiei conform H.G. nr. 638/2007 cu un alt furnizor, însă, pentru încheierea acestui contract ar fi trebuit să se afle în posesia unui aviz tehnic de racordare eliberat de S.C. D. S.A. Or, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă că reclamanta a condiţionat obţinerea avizului tehnic de racordare de încheierea convenţiei de fidejusiune a cărei nulitate am solicitat-o. Dacă S.C. B. S.R.L. s-ar fi aflat în posesia avizelor tehnice de racordare, nu ar mai fi încheiat convenţia de fideiusiune, deoarece ar fi avut posibilitatea de a încheia un contract de furnizare chiar şi cu reclamanta, dar fără preluarea datoriilor unei alte societăţi.

Data menţionată pe cele două certificate de racordare, respectiv 27.02.2014, demonstrează că S.C. B. S.R.L. a făcut demersuri pentru obţinerea avizelor de racordare cu mult timp înainte de încheierea convenţiei de fideiusiune.

Negocierea prealabilă cu un alt furnizor, despre care face vorbire instanţa de apel, se putea realiza numai în condiţiile în care recurenta se afla în posesia avizelor tehnice de racordare, deoarece o eventuală ofertă pe un loc de consum se poate face numai raportat la detaliile tehnice cuprinse de acestea.

Prin H.G. nr. 638/2007 s-a decis doar că, începând cu data de 1 iulie 2007, piaţa de energie electrică şi piaţa de gaze naturale se deschide integral pentru toţi consumatorii.

Din corespondenţa din 05.02.2014 purtată pe e-mail de către administratorul S.C. B. S.R.L. şi reprezentantul reclamantei-pârâte rezultă şi faptul că acesta din urmă şi-a exprimat disponibilitatea de a ajuta recurenta în obţinerea avizului tehnic de racordare, menţionând şi soldul societăţii C. S.R.L. şi solicitând reprezentantului recurentei să facă toate eforturile pentru ajungerea la zi.

Mai mult decât atât, martorul audiat a recunoscut că a comunicat pârâtei-reclamante faptul că, în măsura în care nu va semna contractul de fideiusiune, nu va obţine certificatul de racordare.

De asemenea, prin e-mailul aflat la dosar apel, acelaşi angajat al recurentei-reclamante comunică recurentei condiţia achitării datoriilor C. S.R.L., din acest înscris reieşind ameninţarea: continuarea activităţii sub condiţia achitării datoriilor C..

În condiţiile în care certificatele de racordare nu s-au aflat în posesia recurentei la momentul semnării convenţiei de fideiusiune, iar reprezentanţii S.C. A. S.A. le-au folosit ca instrument de constrângere, ameninţarea nu a fost justă (legitimă), cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Suceava.

S.C. A. S.A. şi S.C. D. S.A. fac parte din acelaşi grup şi au aceleaşi interese.

Recurenta arată şi faptul că de la momentul emiterii certificatelor tehnice de racordare - 27.02.2014 şi până la emiterea adreselor de comunicare - 01.04.2014, a trecut mai mult de o lună. Între data de 01.04.2014 şi dimineaţa zilei de 03.04.2014, când reprezentantul recurentei/reclamante a venit la sediul S.C. B. S.R.L., există o singură zi intermediară. Acţiunea S.C. A. S.A. a fost dictată de imposibilitatea de a mai ţine ascunse certificatele tehnice de racordare, în condiţiile în care legea prevede 30 zile pentru comunicare.

Apariţia S.C. B. S.R.L. ca pretendent la un contract de furnizare a oferit recurentei-reclamante ocazia pentru forţarea trecerii datoriei C. la această societate.

Dacă s-ar fi încheiat un contract de furnizare la data de 01.04.2014, recurenta-pârâtă nu ar mai fi încheiat contractul de fideiusiune. Dat fiind obiectul de activitate al recurentei-pârâte, pentru continuarea activităţii fără pierderi semnificative şi fără a exista riscul blocării liniei de producţie era vitală o continuitate în furnizarea energiei electrice, de aceea deconectarea intempestivă a fost o ameninţare reală.

Prin concluziile scrise, recurenta a solicitat Curţii de Apel Suceava să nu aibă în vedere la soluţionarea cauzei un eventual preaviz de deconectare, deoarece acesta nu i-a fost comunicat administratorului judiciar al S.C. C. S.R.L. la data de 27.03.2014, situaţie în care nu putea produce nici un efect juridic.

Preavizul din data de 27.03.2014 ar fi trebuit comunicat administratorului judiciar al S.C. C. S.R.L., deoarece această societate se afla sub incidenţa Legii nr. 85/2006 la data emiterii preavizului, iar furnizarea energiei electrice se făcea în baza contractului de furnizare încheiat cu această societate.

Conform dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, toate notificările adresate unei societăţi împotriva căreia s-a declanşat procedura insolvenţei trebuie comunicate administratorului judiciar sau după caz lichidatorului judiciar, deoarece acesta este reprezentantul legal al societăţii debitoare.

Administratorul/lichidatorul judiciar este cel care menţine sau denunţă contractele încheiate de debitor, indiferent dacă acestea au fost încheiate înainte sau după deschiderea procedurii.

Administratorul judiciar a S.C. C. S.R.L. nu şi-a exprimat voinţa de a denunţa contractul încheiat cu S.C. A. S.A.

Astfel, pentru ca întreruperea furnizării energiei electrice să poată fi făcută în mod legal şi implicit pentru ca ameninţarea recurentei-pârâte să fie justă, ar fi trebuit ca S.C. A. S.A. să negocieze cu administratorul judiciar a S.C. C. S.R.L. denunţarea contractului sau cel puţin să îl notifice pe acesta cu privire la solicitarea de denunţare a contractului de furnizare.

Contractul de furnizare a energiei electrice s-a perfectat între S.C. A. S.A. şi S.C. C. S.R.L. la data de 29.11.2013, cu o societate supusă procedurii insolvenţei, situaţie în care toate notificările trebuia comunicate către administratorul judiciar al acesteia în calitatea sa de reprezentant legal al societăţii C. S.R.L.

Pentru a putea opera pactul comisoriu de gradul IV prevăzut de art. 10.2 din contractul de furnizare a energiei electrice încheiat cu S.C. C. S.R.L., reţinut de către instanţa de fond în motivarea hotărârii apelate, era necesară comunicarea cel puţin a unei notificări către administratorul judiciar şi nu către recurenta-pârâtă sau direct către S.C. C. S.R.L. la sediul social al acesteia.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, dispoziţiile art. 1.552 alin. (1) şi ale art. 1553 C. civ.

Punerea în întârziere a debitorului, chiar în cazul unui pact comisoriu de gradul IV se face numai printr-o notificare scrisă, comunicată reprezentantului legal conform dispoziţiilor art. 1.522 C. civ.

Preavizul din data de 27.03.2014 este lipsit de orice efect juridic şi nu poate fi avut în vedere la soluţionarea prezentei cauze şi din perspectiva art. 38 din Legea nr. 85/2006.

S.C. C. S.R.L. avea calitatea de consumator captiv, deoarece piaţa energiei electrice nu era liberalizată, în sensul că nu putea încheia un contract de furnizare cu alt furnizor fără să fi achitat datoria scadentă. În schimb, S.C. B. S.R.L., presupus deţinător de drept din 27.02.2014 al certificatelor tehnice de racordare putea încheia contract de furnizare pentru prima dată, fără nicio constrângere.

Referitor la dovada de comunicare depusă după închiderea dezbaterilor, pe prima pagină a preavizului este menţionat ca şi nr. de fax al S.C. C. S.R.L. nr. x (care de fapt este un număr ce poate aparţine numai unui telefon mobil), iar din analizarea dovezii de comunicare prin fax rezultă că acesta a fost trimis la nr. 90230 418 599. Astfel, există inadvertenţe între numerele de fax care se presupun că ar fi aparţinut societăţii C. S.R.L. şi la care se presupune că s-ar fi comunicat preavizul de deconectare.

Cele două numere de telefon nu au aparţinut niciodată societăţii C. S.R.L., situaţie în care recurenta-pârâtă înţelege să conteste dovada de comunicare.

Transmiterea preavizului trebuia să se facă prin poştă, cu confirmare de primire, confirmare care să asigure primirea sub semnătură privată a documentului.

Referitor la conţinutul convenţiei de fideiusiune, clauzele nu pot fi reţinute de către instanţa de judecată în condiţiile în care recurenta-pârâtă a solicitat anularea acestei convenţii pentru violenţă, ca şi viciu de consimţământ.

Pretinsa etapă de negociere a condiţiilor convenţiei de fidejusiune s-a desfăşurat sub ameninţarea deconectării imediate a furnizării energiei electrice, comportamentul administratorului S.C. B. S.R.L. fiind influenţat de iminenţa întreruperii furnizării energiei electrice, deconectare care ar fi avut drept consecinţă blocarea întregului ansamblu de producţie de pe platforma industrială.

În aceste condiţii, Curtea de Apel Suceava a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.216 C. civ.

De asemenea, în subsidiar, recurenta-pârâtă arată că a înţeles să invoce şi dispoziţiile art. 1.217 C. civ., conform cărora, ameninţarea cu exerciţiul unui drept devine constitutivă de violenţă în situaţia în care este făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste. Aşadar, violenţa are caracter ilicit şi atunci când, deşi se utilizează un mijloc licit prin el însuşi - exerciţiul unui drept - scopul urmărit apare ca ilicit. În accepţiunea textului legal, prin scop ilicit se înţelege obţinerea de avantaje injuste, această precizare fiind criteriul de diferenţiere dintre caracterul nelegitim şi cei legitim al ameninţării cu exerciţiul unui drept.

Recurenta-reclamantă, prin semnarea convenţiei de fideiusiune a urmărit în mod evident obţinerea de foloase necuvenite, deoarece suma de 376.235,01 RON menţionată în convenţia de fideiusiune reprezenta o datorie exclusivă a S.C. C. S.R.L., supusă procedurii insolvenţei, iar recurenta-pârâtă nu avea niciun interes să achite această sumă şi nici nu dispunea de suficiente fonduri în acest sens.

Avantajul injust urmărit de către recurenta-reclamantă este mai mult decât evident şi este reprezentat de debitul pe care S.C. B. S.R.L. a fost nevoită să-l garanteze.

În răspunsul la obiecţiunile formulate de S.C. B. S.R.L., expertul contabil a menţionat că datoria acestei societăţi faţă de S.C. A. S.A., dacă convenţia de plată şi de fidejusiune din 03.04.2014 nu ar fi fost încheiată, ţinând cont de plăţile efectuate de aceasta, ar fi fost în sumă de 66.663,53 RON.

Această sumă reprezintă un debit neachitat, ce rezultă din contractul de furnizare a energiei electrice ce a fost încheiat după semnarea convenţiei de plată şi de fideiusiune, adică o datorie proprie, pentru consumurile proprii şi nu face parte din debitele garantate.

Cererea de chemare în judecată este întemeiată în totalitate pe convenţia de plată şi de fidejusiune şi nu cuprinde datoriile rezultate din contractul de furnizare încheiat ulterior cu reclamanta - pârâtă, aceste datorii făcând obiectul dosarului nr. x/2015, cauză suspendată până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-reclamantă a depus precizări la raport.

Prin încheierea din 18.09.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen astăzi, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenta invocă faptul că în mod eronat instanţa de apel a diminuat obligaţia de plată a pârâtei cu suma de 174.816,41 RON şi a reţinut că în convenţia de plată şi fideiusiune nu sunt prevăzute penalităţi de întârziere, făcând, în acest sens, trimitere la lit. c) şi d) din preambulul convenţiei şi la art. 1 şi 2 din acest act juridic, prin raportare la art. 1.530, art. 1.535 C. civ.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanţa de apel, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Un o altă critică invocată de către recurentă vizează înlăturarea eronată de la plată a sumei de 125.000 RON, contravaloare energie electrică, raportat la raportul de expertiză întocmit în cauză, fiind, de asemenea, o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Recurenta tinde, aşadar, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că reclamanta a depus la dosarul cauzei, ulterior momentului închiderii dezbaterilor, un set de înscrisuri, care au fost avute în vedere de instanţă la soluţionarea apelului, acest fapt generând încălcarea dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ., precum şi a principiului contradictorialităţii, conform art. 14 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod.

Recurenta arată în acest sens că, deşi o parte a acestor înscrisuri se afla la dosarul cauzei, altele au fost depuse ulterior închiderii dezbaterilor, respectiv: preavizul de deconectare aflat la filele nr. x şi nr. 274, dovada de comunicare prin fax a acestui preaviz: fila nr. x, corespondenţa electronică aflată la filele nr. x, nr. 279, nr. 280, nr. 281, nr. 282 şi cererea de încheiere a contractului de furnizare a energiei electrice dosar apel.

Argumentele mai sus precizate vor fi înlăturate, motivat de următoarele considerente:

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Conform prevederilor art. 224 C. proc. civ., instanţa este ţinută să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de acestea sau invocate din oficiu, în acest mod asigurându-se posibilitatea părţilor ce se află în litigiu de a-şi susţine pretenţiile, şi respectiv de a se apăra împotriva celor sunt opuse de adversarul procesual.

Dreptul părţilor de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului pe care instanţa este chemată să îl soluţioneze constituie un element al exercitării dreptului la apărare, drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituţie, pentru că numai în acest mod ele pot cunoaşte pretenţiile şi apărările care li se opun, şi limitele în care instanţa urmează a se pronunţa, având astfel posibilitatea de a susţine propriile apărări în aceleaşi limite.

Principiul contradictorialităţi şi principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime, precum şi dreptul lor de a participa la dezbateri şi de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac etc.

Între principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil există o relaţie indisolubilă, primul constituind garanţia respectării celorlalte două principii.

Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a unui proces echitabil, prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunţate, Înalta Curte constatând că preavizul de deconectare se află şi la dosar apel, fiind depus înainte de închiderea dezbaterilor.

De asemenea, corespondenţa electronică depusă ulterior momentului închiderii dezbaterilor, aflată la dosar apel se află şi la filele nr. x, respectiv 322 dosar tribunal. Înscrisul depus la dosar apel este depus şi la filele nr. x şi respectiv 323 dosar tribunal, acest înscris fiind, de altfel, invocat chiar de către recurenta-pârâtă în susţinerea recursului declarat - fila nr. x. Înscrisul de la dosar apel se regăseşte la dosar apel şi la dosar tribunal.

Totodată, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la filele nr. x, 278 din dosarul de apel, emană chiar de la recurenta-pârâtă.

Înscrisurile depuse de către reclamantă şi aflate la filele nr. x şi 276 dosar apel nu sunt de natură a schimba hotărârea instanţei, în condiţiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, raportat la toate probele administrate în cauză.

Nici motivul de recurs ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinut.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta arată că din întregul probatoriu administrat reiese că reclamanta a condiţionat obţinerea avizului tehnic de racordare de încheierea convenţiei de fideiusiune, că din datele celor două certificate de racordare reiese că recurenta-pârâtă a făcut demersuri pentru obţinerea acestor avize înainte de încheierea convenţiei de fideiusiune, menţionează corespondenţa purtată pe e-mail, depoziţia martorului aflată la dosar fond, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, răspunsul la obiecţiuni depuse de expertul contabil cu privire la debitul neachitat în sumă de 66.663,53 RON.

Acestea sunt, însă, aspecte de netemeinicie, care excedează căii de atac a recursului, ca de altfel şi argumentele recurentei referitoare la numărul de fax la conţinut în dovada de comunicare a preavizului din 27.03.2014.

Totodată, susţinerile prezentate de recurenta-pârâtă referitoare la: preavizul din 27.03.2014, incidenţa Legii nr. 85/2006, denunţarea contractului de furnizare a energiei electrice încheiat între S.C.A. S.A. şi S.C. C. S.R.L., incidenţa art. 1.552 alin. (1), art. 1.553, art. 1522 C. civ., art. 1.217 C. civ. nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile identice ale aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.