Insurance damages and abusive clause dispute: appellate decision quashed for insufficient motivation and case remanded

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Sălaj, secţia Civilă la 23 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A. obligarea acestora la plata în solidar a despăgubirii în cuantum de 448.000 RON, echivalentul sumei de 100.000 euro (calculată la curs l euro = 4,48 RON din 22 iunie 2015), reprezentând contravaloarea mărfii furate la 13 ianuarie 2015, la care să se adauge dobânda legală aferentă, calculată de la data înregistrării acţiunii şi până la încasarea efectivă a sumei. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1959 şi art. 1968 din C. civ., art. 2199, art. 2207, art. 2110, art. 2214 C. civ., art. 2 din Legea asigurarilor nr. 136/1995, art. 3 şi art. 17 din Conventia CMR, art. 194-200 C. proc. civ., art. 411 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 decembrie 2015, Tribunalul Sălaj, secţia Civilă a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 413 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 296/2016 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 3 decembrie 2015, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

La termenul din 8 decembrie 2016, Tribunalul Sălaj, secţia Civilă a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cauzei faţă de pârâta B. S.R.L.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepţia conexităţii, cu consecinţa ataşării dosarului nr. x/2016 la dosarul cu nr. mai mic, respectiv la dosarul nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2016 la Tribunalul Sălaj, secţia Civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul forţat B. S.R.L., constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014 între societatea B. S.R.L. şi pârâta C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a învederat că, în speţă, cuantumul indemnizaţiei de asigurare este de 160.000 euro, contravaloarea a 714.032 RON la cursul B.N.R. de la data formulării cererii de chemare în judecată .

În cauzele astfel conexate s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1436 din 29 iunie 2017, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 448.000 RON.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2016 de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul forţat B. S.R.L., având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. şi pârâta C. S.A.

S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins prin decizia civilă nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a invocat pe de o parte caracterul abuziv al unor clauze, iar pe de altă parte a solicitat obligarea la plata contravalorii mărfii.

Astfel, s-a reţinut că în cauză reclamanta a invocat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10 şi art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare, care fac parte integrantă din Contractul de asigurare.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013, potrivit cărora "practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată abuzivă", în raport cu care a constatat că acele clauze exced celor care pot fi apreciate ca abuzive.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că problema intervenită în soluţionarea dosarului de daună şi care a împiedicat-o pe intimată să acorde despăgubiri în baza documentelor iniţiale depuse constă în deschiderea unui dosar penal în România în legătură cu dispariţia mărfii transportate, conform verificărilor efectuate în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău.

Clauza de la art. 12.9 din Condiţiile de asigurare arată că "în orice situaţie, în caz de producere a evenimentului asigurat, asigurătorul poate amâna plata: atâta timp cât există dubii cu privire la dreptul Asiguratului de a obţine despăgubiri; dacă împotriva Asiguratului sau a unuia din reprezentanţii săi s-a intentat o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, din motive care sunt edificatoare din punct de vedere al dreptului la despăgubire, până la încheierea definitiva a acestei proceduri".

Cu privire la ipoteza descrisă în această clauză contractuală, instanţa a constatat că este vorba de o incertitudine, de o nedeterminare clară a producerii riscului asigurat prin contract şi că, în condiţiile în care nu este vorba de producerea unui risc asigurat (circumstanţe, împrejurări clar determinate), nu incumbă asigurătorului obligaţia de plată, iar creanţa nu devine exigibilă, neputând curge termenul de plată.

În accepţiunea înstanţei de apel, termenul de plată poate curge doar după lămurirea tuturor aspectelor privind cauzele şi împrejurările producerii riscului asigurat. În acest sens, în capitolul privind "Obligaţiile Asigurătorului" şi capitolul privind "Constatarea şi Evaluarea Pagubelor. Plata despăgubirilor" se arată în art. 11.2, respectiv în art. 12.2 faptul că "Stabilirea şi plata despăgubirilor se face de către Asigurător, pe baza documentaţiei complete referitoare la cauzele şi împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat".

Prin urmare, instanţa de apel a conchis că, în ipoteza în care cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat nu sunt stabilite cu certitudine, asigurătorul are dreptul să amâne plata până la clarificarea acestor aspecte.

În ceea ce priveşte cealaltă ipoteză în care plata despăgubirii poate fi amânată, anume dacă există o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat împotriva asiguratului sau împuterniciţilor acestuia până la încheierea definitivă a acestei proceduri, instanţa de apel a reţinut că această clauză este menită să ofere protecţie pentru asigurător, în sensul preîntâmpinării unor posibile fraude în asigurări, această prevedere fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 2208 alin. (2) şi (3) C. civ.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, atâta timp cât astfel de proceduri penale sunt în desfăşurare tocmai pentru a se stabili dacă furtul a fost comis cu intenţie de către asigurat, asigurătorul nu poate fi obligat să achite despăgubiri şi este îndreptăţit să amâne orice plată către terţul păgubit până la stabilirea clară a cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs riscul. A reţinut şi că această amânare este justificată şi prin prisma caracterului contractului de asigurare şi al obiectului unui astfel de contract.

Totodată, a reţinut că producerea fără intenţie a riscului asigurat este o condiţie care precede plata oricărei despăgubiri în cazul unui eveniment asigurat, iar riscul trebuie să aibă un caracter licit.

De asemenea, a apreciat că riscul trebuie să aibă un caracter întâmplător, survenirea lui fiind independentă de voinţa părţilor, intervenţia oricăreia dintre părţi conferind riscului un caracter cert.

La 12 aprilie 2018, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Totodată, recurenta a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa admiterii apelului şi a cererilor de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr. x/2015 şi nr. y/2015 şi să se hotărască următoarele:

- obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în RON, cu dobândă legală de la data înregistrării acţiunii până la plata sumei efective, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial;

- constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 5, art. 12.9, art. 12.10, 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014 între Societatea B. S.R.L. şi pârâtă, în temeiul art. 13 din Legea nr. 72/2013;

- ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, recurenta a solicitat anularea lor, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată este insuficient motivată sub cel puţin două aspecte în ce priveşte dosarul conexat, cu nr. x/2015, respectiv, nu cuprinde argumentele legitime pentru care în cauză nu ar fi incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 şi nu cuprinde argumentele pentru care motivele de drept învederate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în apel, privitoare la art. 13 din Legea nr. 72/2013, au fost înlăturate.

În ce priveşte dosarul nr. x/2015, recurenta a subliniat că instanţa de apel, în considerentele deciziei atacate, a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei C. S.A. şi dispoziţiile contractuale de la art. 12.9 din Condiţiile de asigurare, justificând astfel atitudinea culpabilă a intimatei, concretizată în refuzul repetat de a acorda indemnizaţia de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

Recurenta a învederat că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere argumentele reclamantei din cuprinsul apelului formulat, în sensul că, deşi A. S.R.L. a susţinut în apel că nu există nicio suspiciune rezonabilă sau vreo dovadă a faptului că societatea reclamantă ar avea vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanţa de apel s-a rezumat la a arăta că simpla existenţă a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat.

Din această perspectivă, s-a precizat că urmărirea penală s-a declanşat împotriva numitului D., angajat al firmei de transport B. S.R.L., fiind şoferul camionului condus la momentul producerii evenimentului asigurat, cu care reclamanta nu se află în raporturi contractuale sau de prepuşenie. Totodată, s-a mai arătat că A. S.R.L. nu are raporturi comerciale directe cu firma transportatoare B. S.R.L., contractul de transport fiind încheiat între reclamantă şi firma de expediţii E. S.R.L.

În acest sens, în cuprinsul apelului, reclamanta a arătat că are calitatea de terţ faţă de contractul de transport încheiat între casa de expediţii E. S.R.L. şi societatea B. S.R.L., precum şi faptul că are calitatea de terţ faţă de contractul de asigurare încheiat între societatea transportatoare B. S.R.L. şi societatea de asigurare, C. S.A.

În aceste circumstanţe, având în vedere şi prevederile art. 2199 alin. (1) C. civ., coroborate cu prevederile art. 2214 C. civ., reclamanta a susţinut că are calitatea de terţ păgubit, fiind astfel îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare odată cu producerea riscului asigurat.

Prin urmare, recurenta a subliniat că instanţa de apel a realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt şi de drept, hotărârea fiind dată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluţia recurată şi a motivelor pentru care sunt înlăturate apărările reclamantei, sub acest aspect hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a precizat că în mod eronat instanţa de apel a interpretat prevederile legale la care reclamanta a făcut referire prin cererea de chemare în judecată din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succinta doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra fiecăruia dintre petitele solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul conexat, cât şi asupra motivelor de drept invocate, de aici decurgând şi o interpretare eronată a acestora, în sensul în care nu sunt exclusiv dependente de interpretarea art. 12 din Legea nr. 72/2013.

În ceea ce priveşte petitul 1 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a), pct. 2 şi pct. 3 din Condiţiile generale de asigurare, recurenta a învederat că nu mai sunt aplicabile prevederile contractului de asigurare, plata sumei care reprezentă indemnizaţia putând fi refuzată fie în baza prevederilor contractuale, fie în baza prevederilor legale.

În ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii referitor la art. 12.9 din Condiţiile generale de asigurare, reclamanta a subliniat că în mod eronat instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 2199 şi următoarele din C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 13 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 72/2013.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 12.10 şi la art. 12.12 din contractul de asigurare, recurenta a precizat că acestea contravin principiului bunei-credinţe şi reprezintă o abatere vădită de la practicile în materie şi de la natura şi scopul contractului de asigurare.

Privitor la dosarul nr. x/2015, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale învederate de reclamantă prin apelul formulat, nefiind reţinut caracterul imperativ al acestora în raport cu dispoziţiile contractuale prevăzute la art. 12.9 din Condiţiile generale de asigurare.

La 7 iunie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs, având în vedere că toate motivele prezentate de recurentă vizează netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia. În acest sens, intimata a apreciat că, prin recursul formulat, reclamanta a criticat de fapt modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel; or, în accepţiunea intimatei, temeinicia deciziei nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, raportat la faptul că instanţa de apel a realizat o analiză temeinică a considerentelor de fapt şi de drept, hotărârea fiind dată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind explicat raţionamentul juridic pe care aceasta s-a fundamentat.

La 20 septembrie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Recursul a fost legal timbrat cu suma de 4135,5 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada aflându-se la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă C. S.A. au depus la dosar puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost califică prin raport, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată nu cuprinde argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 şi nici considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate în apel cu privire la incidenţa art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul, apoi a consemnat clauzele invocate de reclamantă ca fiind abuzive, precum şi conţinutul prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013, iar ulterior a conchis că, în speţă, clauzele invocate de reclamantă exced celor care pot fi apreciate ca abuzive.

În acest context, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs vizând lipsa motivării instanţei de apel cu privire la criticile referitoare la neanalizarea caracterului abuziv al clauzelor din Condiţiile generale de asigurare, din perspectiva examinării coroborate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 72/2013.

Verificând cererea de apel, se constată că recurenta-reclamantă a prezentat raţionamentul pentru care a apreciat că prevederile art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10 şi art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x din 26 noiembrie 2014 sunt abuzive.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat de o manieră superficială motivele invocate de reclamantă cu privire la fiecare clauză contractuală asupra căreia s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, înţelegând să le trateze la un nivel general, fără ca hotărârea să cuprindă analiza tuturor argumentelor pe care se sprijină cererea de apel, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şl cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va analiza clauzele invocate de reclamantă ca fiind abuzive, respectiv cele prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10 şi art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x din 26 noiembrie 2014, prezentând raţionamentul juridic care să susţină concluzia la care va ajunge, prin raportare şi la dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a precizat că, în cadrul dosarului conexat nr. x/2015, instanţa nu a analizat argumentele din cererea de apel referitoare la faptul că în cauză nu există nicio suspiciune rezonabilă sau culpă a societăţii reclamante în producerea riscului asigurat.

În apel, reclamanta a arătat că urmărirea penală s-a declanşat împotriva lui D., angajat al firmei de transport B. S.R.L., fiind şoferul camionului condus la momentul producerii evenimentului asigurat, faţă de care reclamanta nu exercită raporturi contractuale sau de prepuşenie.

Reclamanta a mai susţinut că, în cauză, împrejurarea că nu are raporturi comerciale directe cu firma transportatoare conduce la concluzia că are calitatea de terţ faţă de contractul de transport încheiat între casa de expediţii E. S.R.L. şi societatea B. S.R.L., precum şi calitatea de terţ faţă de contractul de asigurare încheiat între societatea transportatoare B. S.R.L. şi societatea de asigurare, C. S.A.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 2199 alin. (1) C. civ., coroborate cu prevederile art. 2214 C. civ., reclamanta a precizat în apel că are calitatea de terţ păgubit, fiind astfel îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare o dată cu producerea riscului asigurat.

Analizând decizia recurată sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că existenţa procedurilor penale în desfăşurare iniţiate în vederea stabilirii condiţiilor în care s-a produs furtul, duce la concluzia că asigurătorul nu poate fi obligat să achite despăgubiri, fiind îndreptăţit să amâne orice plata către terţul păgubit până la stabilirea clară a cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs riscul.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a argumentat care sunt considerentele pentru care a apreciat că reclamanta nu poate beneficia de indemnizaţia de asigurare şi nici nu a precizat de ce nu a considerat pertinente sub acest aspect toate susţinerile făcute de reclamantă, reţinute de instanţa supremă în precedent, invocarea dosarului penal, în sensul că acesta creează îndoială asupra producerii evenimentului asigurat, nefiind suficientă pentru a răspunde tuturor criticilor formulate în apel cu privire la inexistenţa unei suspiciuni rezonabile sau a unei culpe a societăţii reclamante în producerea riscului asigurat.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară şi precisă, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, deoarece nu a fost motivată, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că nu mai poate analiza criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu există o bază pentru exercitarea controlului de nelegalitate cu privire la decizia recurată.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei A. S.R.L., cu consecinţa casării deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Având în vedere soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.