Abusiveness of variable interest rate and credit grant commission clauses in consumer loan agreements under Law No. 193/2000

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată la 01.03.2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Suceava, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.10 lit. a), art. 5 teza finală, art. 8 şi art. 9 lit. b) şi c) din convenţia de credit nr. x, încheiată de părţi la 25.10.2007 şi să dispună eliminarea acestora din contract; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, a dobânzii variabile încasate în plus faţă de dobânda rezultată după înlăturarea noţiunii de "dobândă de referinţă variabilă", precum şi a dobânzii penalizatoare, încasate în plus faţă de dobânda rezultată după înlăturarea noţiunii de "dobândă de referinţă variabilă" din art. 5 teza finală, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

La 21.04.2017 reclamanţii au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzelor inserate la art. 1 şi art. 7 lit. a).) din actul adiţional implementat la 20.09.2010 şi să se dispună eliminarea acestora; totodată, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea dobânzii încasate abuziv, la care se adaugă dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5 teza finală din convenţia de credit nr. x/25.10.2007, cu privire la dobânda de referinţă variabilă, art. 9 lit. b) şi art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale, precum şi la art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional din 20.09.2010;

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda încasată în temeiul art. 5 teza a II-a din contractul de credit bancar şi dobânda rezultată după înlăturarea" din conţinutul art. 5 teza a II-a a noţiunii de "dobândă de referinţă variabilă", suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi sumele încasate în temeiul art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional din 20.09.2010, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii sumelor de către reclamanţi până la data achitării efective a debitului de către pârâtă;

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate;

A obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, aşa cum au fost reduse de la suma de 2.500 RON.

2. Apelul

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile; au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în stadiul procesual al apelului.

II. RECURSURILE

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

A subliniat recurenta că, în speţă, raporturile contractuale dintre părţi au încetat încă din anul 2013, când, urmare a nerespectării de către intimaţi a obligaţiilor asumate, s-a declarat creditul scadent anticipat.

Întrucât intimaţii au optat pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 cu privire la darea în plată şi, cu toate că bunurile imobile aparţinând acestora fuseseră vândute în cadrul procedurii executării silite, au solicitat, prin notificarea nr. x/21.02.2017, să se constate stingerea datoriilor izvorâte din Contractul de credit, adică a capitalului, a dobânzilor şi a penalităţilor aferente, în contul sumei obţinute în urma vânzării imobilelor ipotecate.

Solicită să se constate că pentru stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, a fost încheiat un acord, supus regulilor privind tranzacţia, prin care părţile s-au obligat să nu iniţieze niciun litigiu sau procedură administrativă sau judiciară de orice fel privind pretenţiile şi clauzele contractuale menţionate.

Având în vedere că părţile au agreat ca Acordul să fie supus regulilor privind tranzacţia, prevăzute de art. 2.267 - art. 2.278 din C. civ., solicită luarea în considerare a următoarele aspecte.

În primul rând, tranzacţia este un contract prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi.

Tranzacţia prezintă asemănări cu achiesarea.

Deosebirea dintre cele două instituţii juridice constă în aceea că tranzacţia presupune recunoaşterea şi, totodată, renunţarea reciprocă la drepturile "paralele şi antagoniste formulate de părţi".

Se arată că, în acest sens, este consacrat şi efectul extinctiv al tranzacţiei, conform căruia părţile nu mai pot să formuleze pretenţii legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei.

În virtutea renunţării la orice pretenţii ce ar fi putut izvorî din Contractul de credit, după încetarea acestei convenţii încă din anul 2013, solicită a se lua în considerare că nu exista niciun temei care să le permită instanţelor de fond să aducă modificări unor clauze care nu mai puteau produce vreun efect şi, cu atât mai mult, să stabilească o situaţie de fapt contrară legii şi voinţei părţilor (chiar dacă intimaţii-reclamanţi, în mod vădit ilicit, au revenit asupra acestei manifestări de voinţă, încercând să obţină foloase necuvenite).

Or, faţă de aspectele prezentate mai sus, nu există niciun temei care să permită instanţelor de judecată să aducă modificări unor clauze ce nu mai puteau produce efecte şi să stabilească o stare de fapt contrară legii şi voinţei părţilor.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi a susţinut că legiuitorul a pornit de la premisa existenţei unui contract în derulare, fiind evident că după încetarea contractului acesta nu mai poate fi modificat nici prin voinţa părţilor, nici de instanţa de judecată.

După redarea conţinutului normativ al art. 13 din Legea nr. 193/2000 a reiterat susţinerea că după încetarea contractului de credit, acesta nu mai poate fi modificat nici prin acordul părţilor, nici pe cale judecătorească.

O altă critică vizează încălcarea art. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale."

În acest sens, a susţinut că, în speţă, având în vedere calitatea intimaţilor de directori generali ai unor societăţi comerciale, dar şi cuantumul semnificativ al sumei solicitate cu titlu de credit, se naşte prezumţia că respectiva sumă a fost întrebuinţată în scopuri comerciale, astfel că, faţă de lipsa calităţii de consumatori a împrumutaţilor, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

De asemenea, a arătat că decizia atacată este nelegală şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform căruia "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Aceasta, întrucât prin clauzele referitoare la dobândă şi comisioane se stabileşte preţul contractului, iar analiza acestora relevă că limbajul utilizat este unul uşor inteligibil şi accesibil oricărui consumator cu aptitudini medii de informare.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară adoptării Actului adiţional de aliniere, nu poate fi pusă sub semnul îndoielii formula dobânzii variabile care depinde exclusiv de EURIBOR 6M.

La toate acestea, a adăugat faptul că, în ceea ce priveşte comisioanele, cuantumul lor este expres prevăzut în Contractul de credit. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte periodicitatea perceperii lor, aspecte detaliate în cuprinsul Condiţiilor generale.

Mai mult, simpla denumire a acestor comisioane este de natură a releva scopul perceperii lor.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În acest context, a arătat că instanţa de apel a analizat formal condiţiile cumulative instituite de textul de lege sus-menţionat, fără a avea în vedere particularităţile cauzei.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că între părţi a existat o negociere efectivă, iar prin clauzele pretins abuzive nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate

În primul rând, a precizat că, în perioada precontractuală, intimatul-reclamant a formulat o cerere prin care a solicitat scăderea nivelului dobânzii şi al comisioanelor prevăzute de Contractul de credit.

Ca urmare a aprobării acestei cereri, Banca a scăzut nivelul dobânzii şi al comisionului de acordare, incluzând în cuprinsul Contractului de credit art. 21, care învederează acest demers.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţele de fond, între părţi a existat o negociere efectivă, fiind îndeplinită condiţia impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În plus, a arătat, că a motivat şi a probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimaţii-reclamanţi au avut şi posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate. Acest aspect rezultă fără niciun dubiu, cel puţin dintr-o reglementare internă, care stabileşte atât procedura de negociere, cât şi responsabilităţile salariaţilor Băncii în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei proceduri.

Lipsa caracterului negociat ar fi putut fi constatată doar în ipoteza în care intimaţii-reclamanţi ar fi încercat negocierea, iar recurenta ar fi refuzat, respectiv dacă ar fi anunţat că nu există posibilitatea negocierii. Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidenţă în speţă.

Art. 1.2.1 din procedura mai sus amintită prevede următoarele, "pot beneficia de un nivel negociat al comisioanelor/marjei produs din structura dobânzilor/dobânzii fixe practicate la credite persoane fizice/persoane fizice autorizate care au cont deschis/nu au cont deschis la C. şi care solicită negocierea dobânzii/comisioanelor pentru produsele tip credit pe care intenţionează să le cumpere". Cu alte cuvinte procedura mai sus menţionată devine aplicabilă de la data la care se solicită negocierea de către un consumator.

Cât priveşte produsele bancare ce pot fi negociate, art. 1.2.2 din procedura de negociere stabileşte că ..produsele pentru care se pot negocia comisioanele, dobânda fixă sau marja de produs din structura dobânzii sunt toate produsele de creditare clienţi retail cu excepţia facilităţii de descoperit de cont acordare prin intermediul cardului de debit.

De asemenea, la art. 1.2.3.1 sunt prevăzute, alternativ şi exemplificativ, criteriile pe care Banca le are în vedere în derularea procedurii de negociere cu consumatorul.

Totodată, în ceea ce priveşte etapele procesului de negociere, la art. 3.1 din procedură se prevede faptul că "iniţierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail [...]".

Susţine recurenta-pârâtă că din prevederile mai sus citate se desprinde cu uşurinţă concluzia potrivit căreia împrumutaţii puteau negocia cu Banca nivelul dobânzii şi al comisioanelor, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu privire la inexistenta dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, susţine că nici această condiţie nu este îndeplinită.

Arată că începând cu data de 22.11.2010, ca urmare a încheierii Actului adiţional de aliniere, modul de calcul al dobânzii s-a modificat, raportându-se exclusiv la variaţiile EURIBOR 6M. Astfel, există două perioade de referinţă:

- cea anterioară încheierii Actului adiţional de aliniere;

- cea ulterioară încheierii Actului adiţional de aliniere, întrucât, începând de la acel moment dobânda a fost calculată exclusiv prin raportare la indicele de referinţă EURIBOR 6M.

Pentru perioada ulterioară Actului adiţional de aliniere indicele EURIBOR 6M este în afara oricărui control al Băncii. Variaţiile acestuia sunt verificabile public şi simpla menţionare a sa este suficientă pentru înlăturarea oricărui echivoc.

În plus, prin aplicarea acestei formule a fost menţinută valoarea dobânzii de la data adoptării Actului adiţional de aliniere (a cărei variaţie nu a fost contestată timp de 2 ani), demers normal pentru păstrarea echilibrului contractual.

Perioada anterioară Actului adiţional de aliniere:

- dobânda de referinţă variabilă are la bază o serie de indici (EURIBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate - indici ce au fost explicaţi pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe, cât şi în cuprinsul unui raport de expertiză extrajudiciară anexat acesteia) a căror variaţie excedează controlului ori posibilităţii de previzionare a Băncii. Mai mult, rata dobânzii a fost raportată şi aprobată chiar de BNR, cu deplina respectare a dispoziţiilor Regulamentului BNR nr. 4/2014;

- dobânda reprezintă preţul folosinţei banilor împrumutaţi, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiţii legale restrictive din perspectiva valorii sale. Aceasta este dată de consimţământul părţilor;

- până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiţi.

În aceste condiţii, se arată că Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, cheltuieli ce exprimau în mod public indicele de dobândă raportat la costurile interne de finanţare. Contrar celor reţinute prin decizia recurată, aceste costuri nu au fost niciodată înăuntrul posibilităţii de previzionare a băncii.

Consideră esenţială pentru constatarea lipsei dezechilibrului contractual menţiunea că intimaţii-reclamanţi au înţeles de la început conţinutul clauzelor şi au făcut tot posibilul pentru a beneficia de acordarea creditului. în forma propusă de Bancă. În acest sens, a depus adresa nr. x/01.10.2007 emisă de D. S.R.L. şi adresa nr. x/01.10.2007, emisă de E. S.R.L.

Prin aceste adrese, emise de către cele două societăţi, prin directorul general, respectiv administratorul lor (în fapt, intimaţii-reclamanţi) ofereau explicaţii pentru majorările salariale de la 598 la RON la 4183 RON pentru fiecare dintre cei doi intimaţi-reclamanţi.

Dacă nu ar fi înţeles conţinutul clauzelor contractuale, împrumutaţii nu ar fi recurs la măriri salariale care implicau şi plata unor taxe suplimentare la bugetul general consolidat al statului şi nu ar fi aşteptat 9 ani de la semnarea Contractului de credit pentru a formula cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult după încheierea Acordului, prin care au renunţat expres la acest drept.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reţinerii caracterului abuziv al art. 5 din Contractul de credit. Banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voinţe, nivelul dobânzii, iar posibilitatea variaţiei acesteia, în sensul creşterii, a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului, modalitatea de variaţie fiind deplin înţeleasă, asumată şi chiar urmărită de către aceştia.

Cu privire la comisionul de acordare credit

Comisionul de acordare cuprinde costurile Băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare.

A precizat că acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului. Aşadar, comisionul de acordare este un cost justificat, pe care l-a adus la cunoştinţa împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea Contractului de credit, acesta fiind reluat si menţionat clar şi inteligibil chiar pe prima pagină a Contractului de credit.

Perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestaţiei, pentru că Banca a suportat aceste costuri.

Totodată, faţă de denumirea lipsită de echivoc, formată din termeni uzuali, reiese cu claritate scopul comisionului.

Prin urmare, susţine că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia nu s-ar fi prevăzut în contract motivele perceperii comisionului. Aceasta cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii convenţiei, nu exista vreo prevedere legală care să instituie obligaţia inserării acestei menţiuni în convenţii.

Solicită a se observa că tocmai aceste argumente au stat la baza respingerii capătului de cerere privind art. 9 lit. c) din Contractul de credit, referitor la comisionul de administrare şi sunt aplicabile întru totul si comisionului de acordare credit.

Cu privire la comisionul de administrare prevăzut de art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere.

Sub acest aspect, a evidenţiat că deşi a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 9 lit. c) din Contractul de credit, instanţa de apel a păstrat soluţia de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere. Or, cele două clauze au un conţinut identic, presupunând aceleaşi costuri pentru împrumutaţi. Prin urmare, considerentele care au stat la baza respingerii cererii privind clauza din Contractul de credit se aplică şi pentru menţinerea art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere.

Acest din urmă act a fost denunţat prin Adresă, astfel încât oricum, art. 9 lit. c) din Contractul de credit a continuat să producă efecte şi ulterior datei denunţării, sumele încasate cu titlu de comision de administrare fiind percepute în baza acestei prevederi contractuale.

A precizat că O.U.G. nr. 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii şi tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este raţiunea acestuia.

Astfel, potrivit art. 36 din actul normativ menţionat, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului."

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a acestui comision, tot O.U.G. nr. 50/2010 stabileşte faptul că el poate fi exprimat fie într-un cuantum fix, fie într-un procent, aplicat la soldul creditului.

Chiar dacă acest act normativ nu este aplicabil Contractului de credit, recurenta consideră că permisiunea acordată de legiuitor în sensul perceperii acestui cost este relevantă.

În cazul de faţă, comisionul de administrare a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. Întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Solicită să se constate că prezumţia de bună-credinţă subzistă, ceea ce înlătură posibilitatea reţinerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimaţii-reclamanţi.

Susţine că reaua-credinţă este evidentă în cazul intimaţilor-reclamanţi din prezenta cauză, motivând că, deşi au încheiat Acordul, prin care au renunţat la dreptul de a formula orice pretenţii privind executarea Contractului de credit, au efectuat astfel de demersuri şi, mai mult, au demarat procedura executării silite, chiar înainte de a obţine un titlu executoriu.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, din perspectiva obligării la restituirea unor sume de bani, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În opinia recurentei, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte pentru viitor.

În acest sens, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că obligarea la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor presupus abuzive este nelegală, atât din perspectiva Legii nr. 193/2000, cât şi a dreptului comun, atât timp cât ipoteza constatării nulităţii unui contract cu executare succesivă se numără printre excepţiile de la principiul restitutio in integrum.

A subliniat recurenta că instanţa trebuia să aplice art. 994 C. civ., potrivit căruia cel care a primit plata cu bună-credinţă este ţinut numai la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.

Mai mult, a arătat că şi în ipoteza în care instanţa de judecată aprecia că a fost de rea-credinţă, legea recunoaşte dreptul creditorului la daune moratorii de la scadenţă până la momentul plăţii; prin urmare, plata dobânzii legale se realizează numai de la data rămânerii definitive a hotărârii, când se naşte în patrimoniul intimaţilor dreptul la restituirea acestor sume, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Suceava, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta nu şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

La 03.08.2018, B. şi F. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de C. S.A., precum şi recurs incident.

Prin recursul incident, reclamanţii B. şi F. au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate criticile privind clauza contractuală care reglementează comisionul de administrare şi a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente.

În acest sens, au arătat că, în contractul de credit, nu apare justificarea încasării comisionului de administrare, astfel încât să se înţeleagă serviciile pe care le plătesc şi, mai mult, nu au avut posibilitatea reală de a negocia acest comision.

Or, intenţia legiuitorului nu este aceea de a indica expres comisioanele care au caracter legal, ci de a obliga băncile să explice consumatorilor ce anume plătesc şi să existe o justificare obiectivă a perceperii acestora, o detaliere a condiţiilor şi modului de calcul, astfel încât să nu se ajungă la obţinerea de venituri suplimentare, care să crească artificial valoarea creditului.

Totodată, au susţinut că este îndeplinită şi condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul lor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care din graficul de rambursare rezultă că valoarea comisionului de administrare pe toată perioada contractuală este de 29.025 euro, sumă exorbitantă în raport cu eventualele contraprestaţii ale băncii.

Autorii recursului incident au subliniat că, deşi aparent comisionul de administrare ar justifica acoperirea costurilor legate de operaţiunile efectuate cu rambursarea ratelor, în realitate, aceste costuri sunt acoperite prin plata comisionului de administrare cont, evidenţiat în cuprinsul extraselor de cont, astfel că perceperea unui alt comision de administrare, în procent de 0,05% din valoarea creditului, este abuzivă, în condiţiile în care acesta este aplicat la valoarea sumei împrumutate, în sumă fixă pe lună, iar nu la operaţiunile de administrare.

Faţă de toate aceste aspecte, dar şi raportat la împrejurarea că aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar si inteligibil, au susţinut că se impune intervenţia instanţei în restabilirea echilibrului contractual, în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceste clauze sunt abuzive, iar ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute se impune eliminarea lor din contract şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală, reprezentând echivalentul îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei.

La data de 23.08.2018, C. S.A. a depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la recursul incident solicitând respingerea recursului incident şi admiterea recursului principal.

Analizând recursul principal prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici de nelegalitate care, în ordinea redată de recurentă prin cererea de recurs, vizează încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei CJUE în privinţa interpretărilor date noţiunii de consumator, aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva obligării recurentei-pârâte la restituirea unor sume de bani şi a dobânzilor legale aferente.

Instanţa supremă apreciază necesar a analiza cu prioritate critica privind încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, sub aspectul includerii greşite a reclamanţilor în sfera noţiunii de consumator, în sensul reglementat de legislaţia de protecţie a consumatorilor.

Analiza motivelor de recurs întemeiate, în principal, pe dispoziţiile legale adoptate în domeniul protecţiei consumatorilor, ar deveni lipsită de necesitate dacă s-ar constata că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori, în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Definiţia noţiunilor de consumator şi de comerciant se regăseşte în art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, dispoziţie legală care prevede, la alin. (1) şi (2), următoarele:

"(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia."

Articolul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este formulat după cum urmează:

"În sensul prezentei directive:

[…] (b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale;

(c) «vânzător sau furnizor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."

Articolul 6 alin. (1) din aceeaşi directivă prevede:

"Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive."

Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus redate se constată că directiva defineşte contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională.

În jurisprudenţa CJUE s-a relevat că acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin aceeaşi directivă, şi anume aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum şi Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).

Definiţia dată noţiunii de "consumator", potrivit art. 2 litera (b) din Directiva 93/13, evidenţiază un caracterul obiectiv al acestei calităţi, în strânsă corelaţie doar cu contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unei persoane.

Ţinând seama de cerinţele legale stabilite de lege pentru includerea persoanelor fizice reclamante sub incidenţa noţiunii de consumator, instanţa supremă reţine, raportat la cauza dedusă spre judecată, că atât denumirea contractului încheiat între părţi, aceea de "contract de credit bancar pentru persoane fizice" cât şi prevederea art. 1 din contract, prin care s-a convenit că banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 193500,00 EUR, reprezentând maxicredit cu ipotecă pentru nevoi personale, sunt elemente care relevă faptul că reclamanţii au contractat creditul pentru satisfacerea unor nevoi personale şi au acţionat în scopuri care nu au legătură cu activitatea profesională.

Împrejurarea că reclamantul A. îndeplinea, calitatea de director general sau director în cadrul unor societăţi cu răspundere limitată, iar reclamanta B. îndeplinea funcţia de administrator al unei alte societăţi, ca şi referirea la cuantumul sumei acordate, sunt argumente de fapt insuficiente pentru excluderea reclamanţilor din categoria consumatorilor, în absenţa unor dovezi concludente care să ateste că destinaţia sumei împrumutate a fost folosită în scopul finanţării sau derulării unor activităţi comerciale.

În orice caz, argumentaţia prezentată de recurenta-pârâtă se referă la circumstanţe de fapt care nu pot sprijini, în mod întemeiat, critica de nelegalitate referitoarea la excluderea reclamanţilor din sfera noţiunii de consumator.

În raport de cele ce preced, instanţa supremă reţine că intimaţii-reclamanţi, în cadrul contractului de credit analizat, au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale şi se înscriu în sfera noţiunii de consumator în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi de art. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Pentru considerentele arătate motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 este neîntemeiat.

Critica subsumată aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 C. proc. civ., formulată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, este inadmisibilă.

Instanţa supremă reţine că încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 C. proc. civ. se raportează la circumstanţe factuale şi la motive invocate pentru prima dată prin cererea de recurs, care nu au făcut obiectul criticilor din apel sau apărărilor din primă instanţă.

În acest sens, recurenta a invocat faptul că, ipotezele prescrise de art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, vizează ca situaţie premisă obligatorie existenţa unui contract în derulare, neputându-se modifica/desfiinţa un contract de credit care nu mai este în fiinţă.

A precizat că, în cauză, contractul de credit a încetat din anul 2013, ca urmare a faptului că banca a declarat creditul scadent anticipat, banca a executat silit bunurile imobile aparţinând intimaţilor-reclamanţi, fără a se fi recuperat în totalitate costurile împrumutului.

Cu toate acestea, a încheiat cu intimaţii-pârâţi un acord prin care părţile au agreat să preîntâmpine orice posibil conflict sau litigiu în legătură cu Contractul de credit, prin concesii şi renunţări reciproce la drepturi, pretenţii şi acţiuni. Susţine că prin concesiile agreate de împrumutaţi, aceştia au renunţat inclusiv la dreptul de a formula pretenţii, cum ar fi cele care fac obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză şi că şi-au asumat obligaţia de a nu iniţia niciun litigiu sau procedură administrativă sau judiciară de orice fel privind pretenţiile şi clauzele contractuale menţionate.

Procedând la examinarea acordului invocat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă remarcă faptul că acesta a fost încheiat la data de 07 aprilie 2017, anterior pronunţării hotărârii în primă instanţă de către Tribunalul Suceava, la data de 20 iunie 2017.

Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, pârâta C. S.A. a declarat apel care a fost respins prin decizia care face obiectul recursului, confirmându-se astfel hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Cuprinsul motivelor de fapt şi de drept pe care pârâta şi-a întemeiat apelul, nu conţine critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, din perspectiva aspectelor invocate în recurs, mai sus reliefate, deşi acestea, aşa cum sunt prezentate de recurentă, puteau fi invocate chiar în cadrul judecăţii în primă instanţă, până la pronunţarea hotărârii.

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 7 C. proc. civ. şi de art. 129 din Constituţie.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să fie subsumată unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei de prim control judiciar şi, care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, cum este cazul în cauza dedusă spre soluţionare.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima dată de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

În contextul dat, instanţa supremă reţine că, prin referirea la existenţa unui acord încheiat între părţi, ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite a debitorilor reclamanţi, recurenta-pârâtă relevă, în susţinerea criticii referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, o altă situaţie de fapt decât aceea prezentată în fazele procesuale anterioare şi stabilită de instanţele devolutive, pe baza probatoriului administrat, precum şi motive care nu au fost invocate prin cererea de apel.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel, rezultă că această critică excede controlului de legalitate, deoarece nu a fost prezentată în calea de atac a apelului şi din această cauză nu a fost analizată prin decizia supusă recursului, fiind prezentată omisso medio.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţele devolutive ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele referitoare la dobândă şi la comisioane, deoarece fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În mod judicios recurenta susţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că situaţia de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speţă, în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 399/25.10.2007 şi art. 2.10 a) din Condiţiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referinţă variabilă şi art. 1 din actul adiţional din data de 20.09.2010.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real, cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speţă, întrucât clauza respectivă nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza prin care se stabileşte dobânda variabilă se constată că această dobândă conţine o componentă variabilă, denumită simplu dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile C. şi un element fix, sigur reprezentat de 1,5 puncte procentuale, care se adaugă la dobânda de referinţă variabilă.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabile, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte componenta variabilă aceasta nu este clară ci, dimpotrivă este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Din această perspectivă motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat, deoarece clauza din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia nu poate fi pusă sub semnul îndoielii formula variabilă a dobânzii în perioada ulterioară adoptării actului adiţional de aliniere nu poate fi primită deoarece prima instanţă, Tribunalul Suceava a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru implementarea acestui act în mod tacit. În acest sens, prima instanţă a reţinut că nu s-au prezentat dovezi pe baza cărora să se stabilească faptul că banca ar fi comunicat reclamanţilor notificările în vederea aplicării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât este exclusă posibilitatea implementării tacite a actului adiţional.

Notează prima instanţă că şi în ipoteza în care s-ar fi făcut dovada comunicării acestei notificări, întrucât modificările aduse de pârâtă prin act adiţional nu sunt prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, acestea nu pot fi considerate acceptate tacit de reclamanţi. S-a reţinut că potrivit art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, este interzisă, sub sancţiunea nulităţii de drept, introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din ordonanţa de urgenţă menţionată.

Tribunalul a concluzionat că lipseşte consimţământul reclamanţilor la încheierea actului adiţional, motiv pentru care actul adiţional este lovit de nulitatea absolută, în temeiul art. 948 pct. 2 din C. civ. 1864.

Prin apelul declarat, pârâta nu a criticat considerentele reţinute de prima instanţă, în privinţa constatării nulităţii actului adiţional, deci şi a clauzelor cuprinse în art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional din data de 20.09.2010.

Prin cererea de apel pârâta a criticat pronunţarea de către prima instanţă a unei soluţii extra petita, susţinând că tribunalul a constatat nulitatea clauzelor prevăzute la art. 1 şi 7 din actul adiţional şi a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate în baza acestora, fără să fi fost învestit în acest sens, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi a dreptului la apărare.

Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a constatat că, prin precizările depuse la termenul din 24 aprilie 2017, reclamanţii au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional implementat în 20 septembrie 2010 conţine clauze abuzive, să constate nulitatea absolută a clauzei şi să oblige pârâta la înlăturarea acestora din actul adiţional, precum şi la restituirea dobânzii încasate abuziv, actualizată cu dobânda legală.

Ca urmare, s-a motivat că sunt lipsite de temei criticile formulate cu privire la pronunţarea unei soluţii extra petita, neputând fi reţinută încălcarea invocată.

În contextul dat, instanţa supremă reţine, că pârâta nu a invocat în apel critici referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci doar critici ce ţin de încălcarea unor reguli de procedură în legătură cu soluţia de constatare a nulităţii clauzelor prevăzute la art. 1 şi 7 din actul adiţional. Cum instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al criticii invocate, rezultă că soluţia de constatare a nulităţii clauzelor prevăzute la art. 1 şi 7 din actul adiţional a intrat în puterea de lucru judecat, în absenţa oricăror motive de recurs care să supună controlului de legalitate statuările instanţei de apel în privinţa chestiunilor analizate, în limitele a ceea ce s-a criticat.

De aceea, distincţia făcută de recurenta-pârâtă cu privire la existenţa unei perioade de referinţă după încheierea actului adiţional de aliniere este lipsită de temei, dat fiind că prima instanţă a constatat, pe cale incidentală, nulitatea actului adiţional, deci inclusiv a clauzelor pe care le conţine, iar pârâta nu a criticat prin cererea de apel soluţia primei instanţe sub acest aspect.

În ceea ce priveşte celelalte critici subsumate motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă a subliniat că această clauză prevăzută de art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 399/25.10.2007 şi art. 2.10 a) din Condiţiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referinţă variabilă a fost negociată, a fost introdusă în contract cu bună-credinţă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva clauză să fi fost negociată direct cu consumatorul recurenta a invocat că legea prezumă relativ că o clauză dintr-un contrat de adeziune este negociată şi, nefiind vorba de o prezumţie absolută, concluzia este aceea că se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract este negociată şi nu că ea este abuzivă.

Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 deoarece împrumutatul a negociat efectiv conţinutul clauzelor referitoare la preţul contractului. În acest sens, recurenta-pârâta a făcut referire la o cerere pe care intimatul-reclamant a formulat-o în faza precontractuală, solicitând scăderea dobânzilor şi a comisioanelor prevăzute în contractul de credit şi la o reglementare internă care stabileşte procedura de negociere, cât şi la responsabilităţile salariaţilor băncii în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei proceduri. Nu s-a arătat, însă, în ce mod consumatorii au fost informaţi în legătură cu reglementarea internă a băncii privind procedura de negociere şi nu s-a dovedit că intimaţii-reclamanţi au accesat cu succes această procedură internă de negociere. A susţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia, situaţie în care protecţia conferită acestuia, în calitatea sa de consumator, a fost asigurată.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă în acest sens nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privinţa căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

În cauză, recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce priveşte conţinutul clauzei privind dobânda variabilă şi că acesta ar fi putut să îi influenţeze conţinutul.

O atare situaţie nu a existat, devreme ce pârâta nu a prezentat dovezi concludente în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că banca nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul.

Condiţia referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei de bună-credinţă presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda variabilă.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, dobânda variabilă, care se aplică sumei împrumutate de către reclamant după primele 12 luni de la încheierea contractului, este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care să nu îl poată controla şi pe care consumatorul să îl cunoască.

Situaţia creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurenta-pârâtă şi-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv şi conform propriilor interese acest cost al creditului pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte care este mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că această condiţie nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabileşte dobânda, precum şi a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator şi îl plasează într-o situaţie de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Practic, reclamanţii nu au posibilitatea de a cunoaşte şi a verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situaţie care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinţei privind buna-credinţă.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabileşte dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată şi sub aspectul încălcării prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 în privinţa obligării sale la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul clauzelor constatate nule şi la plata dobânzilor legale aferente, începând cu data achitării acestora.

Recurenta-pârâtă consideră că sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze constă în lipsirea ei de efecte numai pentru viitor. De la principiul restitutio in integrum există mai multe excepţii printre care se numără şi menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, cum este contractul de credit bancar.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii şi s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanţele naţionale realizată de CJUE în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Español, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudenţe naţionale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reţinut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Recurentă-pârâta a mai susţinut că instanţa de judecată ar fi trebuit să aplice art. 994 C. civ. 1864 potrivit cu care cel care a primit plata cu bună-credinţă este ţinut numai la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.

Această susţinere nu poate fi primită, câtă vreme reclamanţii şi-au întemeiat cererea de restituire pe principiul restabilirii situaţiei anterioare ca efect al nulităţii clauzei contractuale sub aspectul dobânzii variabile.

Aşa fiind, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale prevăzute de art. 994 C. civ. 1864 referitoare la obligaţiile accipiensului de bună-credinţă.

Susţinerea că plata dobânzii legale este datorată numai de la data rămânerii definitive a hotărârii, contravine prevederilor art. 1088 C. civ. 1864.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa supremă reţine că nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda de referinţă variabilă, în limitele prezentate de recurentă.

Recurenta-pârâtă a criticat pentru aceleaşi motive, circumscrise reţinerii greşite a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă şi constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, conţinută de art. 9 lit. b) din contract şi al clauzei privind comisionul de administrare prevăzut de art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţele devolutive ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare deoarece sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În privinţa comisionului de administrare, recurenta-pârâtă a relevat că, deşi a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei conţinute la art. 9 lit. c) din Contractul de credit, instanţa de apel a păstrat soluţia de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere, care are conţinut identic cu clauza pe care o conţine art. 9 lit. c) din Contractul de credit.

Criticile subsumate aspectelor de nelegalitate, relative la decizia instanţei de apel de a păstra soluţia de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 7 alin. (1) din Actul adiţional de aliniere, sunt nefondate pentru aceleaşi considerente reţinute în analiza criticilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzei pe care o conţine art. 1 din Actul adiţional de aliniere.

Critica privind nelegalitatea deciziei instanţei de apel de a păstra hotărârea primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, inclusă la art. 9 lit. b) din contractul de credit se referă la greşita reţinere de către instanţele de fond a caracterului neclar şi echivoc al acestei clauze, în absenţa descrierii contraprestaţiilor care cad în sarcina băncii.

Instanţa supremă reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de acordare, că instanţele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţele devolutive au restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe cale de consecinţă, este nelegală aplicarea prevederilor art. 4 alin. (6) teza finală şi art. 4 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 193/2000 la o situaţie de fapt insuficient lămurită.

Pentru aceste considerente, sunt întemeiate doar criticile formulate în legătură cu nelegalitatea deciziei de păstrare a hotărârii primei instanţe sub aspectul constatării abuzive a clauzei privind comisionul de acordare credit. În temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a admite recursul principal, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel sub aspectul clauzei privind comisionul de acordare credit.

Recursul incident.

Prin recursul incident, reclamanţii au criticat decizia instanţei de apel, care a păstrat soluţia primei instanţe în privinţa respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 9 lit. c) din contract privind comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii legale aferente.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţii au susţinut caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare nu numai fundamentat pe argumente referitoare la o lipsă a serviciilor prestate pentru încasarea acestui comision, ci şi fundamentat pe argumente ce pun în discuţie caracterul exagerat al sumei percepute lunar pe întreaga perioadă de creditare, cu consecinţa creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Totodată, reclamanţii consumatori au susţinut şi că modalitatea de plată a acestui comision deteriorează echilibrul contractual prin aceea că suma percepută cu acest titlu s-ar suprapune peste suma plătită cu titlu de comision de administrare cont, aspecte invocate prin cererea de apel şi neanalizate în cuprinsul hotărârii adoptate.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel a făcut aprecieri formale sub aspectul caracterului clar şi inteligibil, în privinţa comisionului de administrare şi nu s-a raportat la conţinutul concret al clauzei contestate, dar şi la ansamblul întregii reglementări contractuale, prin prisma criticilor expuse în apelul incident.

Astfel, referitor la comisionul de administrare, instanţa de apel a motivat că:

"Tribunalul a reţinut corect exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil a clauzei vizând comisionul de administrare, aspect ce face inutilă analiza celorlalte critici invocate de către reclamanţi".

În cauză devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului incident, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi a casării deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisioanelor de acordare credit şi de administrare.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. şi recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 404 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 29 octombrie 2019.