Defendant's withdrawal of appeal leaves unpaid-debt judgment for principal and costs in force

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 09.02.2016 sub nr. x/2016, reclamanta-pârâtă SOCIETATEA A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat obligarea debitoarei la plata sumei de:

- 1.364.352,11 RON reprezentând debit principal, contravaloarea parţială a facturilor nr. x/03.12.2015 şi y/11.12.2015;

1. - 82.156,99 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate în temeiul Cap. VII art. 6 din contractul de subantrepriză nr. x/25.03.2013.

La data de 07.02.2017 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea societăţii la plata sumei de 1.364.532,11 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate potrivit art. 3 din Actul adiţional nr. x la Contractul de Subantrepriză nr. x/25.03.2013 coroborat cu art. 5.1 din Contractul de Subantrepriză raportate la art. 1270 şi 1516 C. civ. şi obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.11.2017 s-a formulat cerere de disjungere a cererii reconvenţionale şi judecarea acesteia separat, întrucât societatea reclamanta a intrat în insolvenţă la data de 14.11.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 112/PI/31 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta pârâtă Societatea A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâta reclamantă SOCIETATEA C.. iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.364.532,11 RON, reprezentând contravaloare parţială lucrări conform facturilor fiscale nr. x/03.12.2015 şi nr. y/11.12.2015.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere; s-a admis cererea de disjungere a cererii reconvenţionale şi s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, urmând a se forma un nou dosar cu termen de judecată la data de 21.03.2018.

Totodată, urmare a admiterii în parte a acţiunii, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 18.071,89 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel pârâta-apelantă C., solicitând în principal, anularea hotărârii apelate pentru încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 CEDO şi a prevederilor art. 210 C. proc. civ., iar în raport de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. În subsidiar, pârâta-apelantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, ca urmare a intervenirii compensaţiei legale, conform art. 1617 alin. (1) C. civ. şi obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii avocaţiale, achitate atât la fond, cât şi în apel.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 520 din 25 septembrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-apelantă C. în contradictoriu reclamanta-intimată A. S.A., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 112/PI/31 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016, având ca obiect pretenţii.

Împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă pârâta C. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă solicită în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală sau respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte compensaţia legală între cele două creanţe reciproce. În subsidiar a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate arată că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 75 din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 210 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1617 alin. (1) C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă invocă cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că demersul procedural întreprins de reclamantă în procedura insolvenţei este eronat şi contrar dispoziţiilor contractuale.

Astfel, din cuprinsul facturii nr. x/2015 rezultă că aceasta a fost emisă pentru lucrările efectuate conform Proiect MMCL 07. Conform prevederilor din subclauza 1 din cuprinsul Secţiunii B reclamanta şi-a asumat obligaţia de a executa lucrările prevăzute în contract şi în anexele acestuia.

Corespunzător acestor obligaţii preţul datorat pentru lucrările efectuate urma să fie plătit direct de beneficiar în contul reclamantei, fapt confirmat prin demersul efectuat de administratorul judiciar B. SPRL.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă arată că prin sentinţa civilă nr. 1006/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a reţinut caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, judecătorul sindic admiţând contestaţia formulată de pârâtă şi a dispus înscrierea contestatoarei-creditoare la masa credală a debitoarei S.C. IMI S.A..

Solicită ca aceste dezlegări ale judecătorului sindic să fie coroborate cu constatările Curţii de Apel Timişoara prin care s-a reţinut că pârâta nu a contestat datoria sa faţă de reclamantă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ., pârâta invocă autoritatea de lucru judecat cu privire la incidenţa compensaţiei legale, cu consecinţa că urmare a definitivării pretenţiilor reclamantei în insolvenţă izvorâte din facturile nr. x/2015 şi nr. y/2015 creanţa solicitată prin cererea principală a fost stinsă prin intermediul compensaţiei legale cu creanţa pârâtei rezultată din factura fiscală nr. x/2016.

În concluzie, cele două creanţe reciproce au fost stinse de drept, înainte de data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva reclamantei, motiv pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.

În măsura în care instanţa va trece peste aceste excepţii, recurenta-pârâtă solicită instanţei să aibă în vedere motivele de nelegalitate următoare:

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se reproşează instanţei de apel că nu a răspuns în fapt şi în drept la toate motivele de apel invocate de pârâtă. În cadrul hotărârii recurate se regăsesc doar aprecieri formale şi eronate referitoare la criticile recurentei, fără a se regăsi o analiză pertinentă sau cel puţin implicită a celorlalte motive de apel invocate de pârâtă, referitoare la ignorarea apărărilor esenţiale de către prima instanţă.

Având în vedere că instanţa de apel s-a rezumat la aserţiuni generale şi eronate privind legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe din perspectiva disjungerii şi suspendării cererii reconvenţionale, se apreciază că nu poate fi realizat controlul de legalitate în aeastă etapă procesuală, motiv pentru care solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 210 coroborat cu art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Instanţa de apel a dat o calificare greşită obiectului cererii reconvenţionale, pentru a confirma măsura disjungerii cererii reconvenţionale.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, compensaţia nu constituie o acţiune în realizarea creanţelor, ci conform art. 1615 C. civ. aceasta reprezintă la fel ca şi plata un mod de stingere a creanţei reciproce, care poate fi invocată inclusiv pe calea dreptului comun, fie prin întâmpinare, fie prin cererea reconvenţională, compensarea fiind calificată ca o veritabilă excepţie de la regula consacrată de art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Având în vedere dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 recurenta-pârâtă susţine că, compensaţia legală nu trebuia invocată exclusiv în cadrul procedurii de insolvenţă şi constatată doar de judecătorul sindic, deoarece prin invocarea compensaţiei nu se tinde la valorificarea unei creanţe proprii faţă de debitorul în insolvenţă, ci se urmăreşte exonerarea de la obligaţia pretinsă de debitor, opunându-i acestuia creanţele până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Subliniază aspectul esenţial legat de faptul că au fost îndeplinite condiţiile compensaţiei legale înaintea datei deschiderii procedurii de insolvenţă, astfel încât efectele extinctive de datorie ale compensaţiei de plin drept se produc automat, prin efectul legii, respectiv la data deschiderii procedurii de insolvenţă.

Instanţele aveau obligaţia soluţionării unitare a procesului, în limitele şi cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, astfel încât disjungerea cererii reconvenţionale contravine dispoziţiilor art. 210 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1617 alin. (1) C. civ.

Sub acest aspect arată că dezlegările Curţii de Apel Timişoara în sensul că apărările întemeiate pe instituţia compensaţiei nu ar putea fi soluţionate de instanţele de drept comun, ci numai de judecătorul sindic sunt eronate şi nelegale, textul de lege neinstituind o competenţă materială exclusivă, în sensul avut în vedere de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În continuare recurenta-pârâtă face trimitere la elemente de fapt relevante în scopul determinării modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2019, recurenta-pârâtă C. a formulat cerere prin care a solicitat ca instanţa să ia act de declaraţia de renunţare la judecată exprimată în cuprinsul declaraţiei însuşită de reprezentanţii legali ai societăţii.

Înalta Curte, a luat în examinare cererea formulată de către recurenta-pârâtă, în temeiul art. 464 alin. (2) C. proc. civ. şi a reţinut:

Potrivit art. 406 C. proc. civ., renunţarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecăţii, în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel ori a celei de recurs, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.

Conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ. achiesarea expresă se face prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.

Prin declaraţia din 21 iunie 2019, existentă la dosar, pârâta a arătat că achiesează în totalitate la decizia civilă nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dos nr. 8994/30/2016.

Cererea de retragere a căii de atac a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 463, raportat la art. 9 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a pârâtei în sensul de a renunţa la judecata prezentei căi de atac, reprezintă un act de dispoziţie al acesteia, care nu este supus cenzurii instanţei.

În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere cererea analizată, apreciază îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 406 coroborat cu art. 464 C. proc. civ., privind renunţarea la judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţare la judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. SPRL ŞI PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2019.