Third-party property buyer fails in undue payment claim against mortgage creditor; restitution rejected for lack of standing.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la data de 13 aprilie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 551.620,74 RON, reprezentând suma achitată de reclamantă către pârâtă sub forma plăţii nedatorate conform art. 1341 C. civ. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă reprezentând taxa de timbru şi onorariu de avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 15, art. 1341-1344, art. 1470, art. 1635, art. 1636, art. 1638 C. civ., art. 72 şi art. 192 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 1515 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prin B. S.A. - Agenţia Craiova Mercur, astfel cum a fost precizată, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 2.053,14 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 543/2018 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1515 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - prin B. S.A. Agenţia Craiova Mercur.

Împotriva deciziei nr. 543/2018 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. susţine că decizia atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, având în vedere că Tribunalul Dolj a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar soluţia pronunţată a fost menţinută şi de către Curtea de Apel Craiova.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că cele două instanţe au apreciat în mod cu totul eronat că reclamanta şi B. S.A. nu au calitate procesuală activă/pasivă în prezenta cauză, având în vedere că, în opinia instanţelor, între cele două societăţi nu exista un raport juridic direct - motiv pentru care au respins acţiunea reclamantei. Aceasta interpretare a situaţiei de drept şi de fapt este total eronată, ceea ce a condus la aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanta "nu a făcut o plată în baza unui act juridic existent între ea şi bancă, ci a efectuat o plată pentru o anumită persoană, respectiv C., care în calitate de debitor ipotecar, conform contractului de credit nr. x/18.02.2011 şi de ipotecă s-a obligat în solidar cu împrumutatul S.C. D. S.R.L. să restituie în întregime debitul şi accesoriile acestuia".

Însă, aşa cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, C. avea faţă de B. S.A. calitatea de garant ipotecar şi nu de debitor sau fidejusor, debitoarea fiind societatea D. S.R.L.. Aşadar, C. avea obligaţia de a garanta creditul acordat de bancă societăţii D. S.R.L. doar cu imobilul - fosta E., judeţ Dolj - şi nu cu întreaga ei avere.

În aceste condiţii, din momentul vânzării imobilului orice obligaţie a d-nei C. rezultată din contractele de garanţie reală imobiliară încheiate cu B. a încetat, deoarece ipoteca instituită asupra fostei E. este un drept real care poartă doar asupra bunului imobil şi nu o fidejusiune care ţine de persoana garantului.

În consecinţă, A. S.R.L. nu mai avea cum să efectueze plata în numele d-nei C., deoarece la acel moment aceasta din urmă nu mai avea nicio obligaţie faţă de bancă.

Astfel, Curtea de Apel Craiova reţine că art. 2345 alin. (1) C. civ. "reglementează drepturile creditorului ipotecar instituind prerogativa urmăririi şi pe cea a preferinţei şi nu conferă calitatea de garant ipotecar terţului dobânditor al bunului dat în garanţie".

Această interpretare a textului de lege este total eronată, având în vedere faptul că garant ipotecar este persoana care deţine în proprietate un bun ipotecat.

În consecinţă, calitatea de garant ipotecar revine întotdeauna proprietarului bunului, indiferent dacă acesta este persoana care a constituit ipoteca sau a dobândit ulterior bunul imobil deja ipotecat.

Dacă s-ar considera valabilă interpretarea dată de către instanţa de apel ar rezulta că persoana care a constituit o ipoteca imobiliară va rămâne obligată faţă de creditor chiar şi în situaţia în care a înstrăinat bunul ipotecat, ceea ce nu este posibil.

Faţă de aceste aspecte, reiese fără dubiu că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunului imobil - în mâinile oricui s-ar afla - şi nu se transmite doar dreptul de urmărire şi de preferinţa al creditorului ipotecar.

Curtea de Apel Craiova reţine că "în cauză nu există un contract de ipotecă, încheiat în forma prevăzută de art. 2378 C. civ., între reclamanta A. S.R.L. şi intimata B. S.A. şi pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că nu există un raport juridic direct între aceste părţi, rezultat din contracte de garanţie reală imobiliară".

În opinia recurentei, şi această susţinere dovedeşte aplicarea greşită a legii, deoarece între A. S.R.L. şi B. S.A. exista un raport juridic direct (deşi nu de natură contractuală), chiar dacă societatea reclamantă nu a fost semnatara contractelor de ipotecă.

Având în vedere faptul că prin vânzarea imobilului C. şi-a pierdut calitatea de garant ipotecar, reiese că până la rambursarea creditului, B. S.A. a înţeles să îşi menţină calitatea de creditor ipotecar în raport cu A. S.R.L.. Pe cale de consecinţă, prin achiziţionarea bunului imobil asupra căruia a fost instituită ipoteca societatea reclamantă a devenit garant ipotecar, fără ca să devină însă şi parte în contractul de credit nr. x din 18 februarie 2011.

Mai susţine recurenta că, instanţa de apel face confuzie între relaţiile contractuale şi raportul juridic, cu referire la adresele nr. x/24.10.2016 şi nr. y/02.12.2016, întrucât în speţa de faţă, chiar dacă reclamanta nu a fost parte semnatară a contractului de credit nr. x/18.02.2011 şi a contractelor de ipotecă accesorii, între societatea reclamantă şi B. S.A. a existat un raport juridic, aşa cum este acesta definit în dreptul civil român.

Între A. S.R.L. şi bancă a existat o relaţie socială patrimonială, prin achiziţionarea imobilului ipotecat, reclamanta a devenit garant ipotecar - iar această relaţie era reglementată de C. civ. (art. 2343 si următoarele).

Faţă de aceste considerente, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi, pe cale de consecinţă, să admită recursul, casând decizia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Prin întâmpinarea depusă de intimata B. S.A., la 15 octombrie 2018, s-a solicitat pe cale de excepţie nulitatea recursului, întrucât motivele evocate de recurentă nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea intimatei, la 5 noiembrie 2018, recurenta solicită înlăturarea excepţiilor invocate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 17 ianuarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 ianuarie 2019, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 543/2018 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 24 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că cele două instanţe au apreciat în mod cu totul eronat că reclamanta şi B. S.A. nu au calitate procesuală activă/pasivă în prezenta cauză, având în vedere că, în opinia instanţelor, între cele două societăţi nu exista un raport juridic direct - motiv pentru care au respins acţiunea reclamantei. Aceasta interpretare a situaţiei de drept şi de fapt este total eronată, ceea ce a condus la aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 2345 alin. (1) C. civ., apreciind că acest text de lege "reglementează drepturile creditorului ipotecar instituind prerogativa urmăririi şi pe cea a preferinţei şi nu conferă calitatea de garant ipotecar terţului dobânditor al bunului dat în garanţie".

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut confuzie între relaţiile contractuale şi raportul juridic, afirmând că, deşi banca le-a comunicat direct suma ce trebuia achitată în vederea radierii ipotecii, precum şi contul în care urma să fie efectuată plata, acest fapt nu a dat naştere în sarcina reclamantei a obligaţiei de a achita aceste accesorii şi nici nu a creat un raport juridic între părţi, în calitate de cumpărătoare a bunului ipotecat şi bancă, iar acest aspect contravine dispoziţiilor art. 2361 C. civ.

Analizând criticile recurentei, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

În acest context, se reţine că soluţia instanţei de apel este temeinică şi legală fiind pronunţată cu o apreciere corespunzătoare a dispoziţiilor legale, a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate în cauză.

Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor legale evocate rezultă că atunci când cumpărătorul unui imobil asupra căruia a fost constituită o ipotecă şi face plata obligaţiei a cărei executare a fost garantată cu bunul, se subrogă în drepturile creditorului plătit pentru recuperarea creanţei de la vânzătorul imobilului.

Or, având în vedere că între bancă şi reclamantă nu exista nici un raport juridic legal sau convenţional, (reclamanta fiind un cumpărător al unui imobil ipotecat în favoarea băncii de numita C. care, la rândul său, a garantat restituirea unui credit acordat unei societăţi comerciale prin încheierea unui contract de ipotecă), este evidentă intenţia acesteia de a face o plată pentru stingerea obligaţiei garantate de către debitoarea C., şi nu din eroare.

Reclamanta nu a făcut o plată nedatorată, ci o plata efectuată pe seama debitorului ipotecar C. care, prin contractul de vânzare, s-a obligat să radieze sarcina după efectuarea rambursării anticipate totale a creditului.

Astfel, prin cererile formulate, reclamanta, aducând critici privind modalitatea de calcul a creanţei datorate de către debitori în temeiul Contractului de credit nr. x/18.02.2011, intervine în raportul juridic dintre bancă şi debitoarea S.C. D. S.R.L. pe de o parte şi în cel de garantare a creditului, în baza contractului de ipotecă, dintre bancă şi C., pe de altă parte.

De asemenea, este nefondată şi susţinerea recurentei că până la rambursarea integrală a creditului ea a dobândit calitatea de garant ipotecar în raport cu intimata B. S.A. motivat de faptul că în contractul de vânzare nr. x/2016, prin care a devenit proprietara imobilului, este precizat expres că ipoteca şi toate interdicţiile instituite în favoarea pârâtei prin contractele de garanţie imobiliară se vor menţine până la efectuarea rambursării anticipate totale a creditului.

În acest context, se observă interpretarea eronată a recurentei a textului de lege care reglementează drepturile creditorului ipotecar, în sensul că art. 2345 alin. (1) C. civ., instituie prerogativa urmăririi si pe cea a preferinţei, si nu conferă calitatea de garant ipotecar terţului dobânditor al bunului dat în garanţie, cum în mod greşit apreciază recurenta.

Astfel, dispoziţia legală reglementează valabilitatea şi opozabilitatea ipotecii recunoscute creditorului asupra bunului grevat, indiferent de şirul sau felul transmisiunilor succesive ale bunului dat în garanţie, ipoteca putând fi valorificată de creditor dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia la scadenţă oricare ar fi situaţia juridică a bunului ipotecat.

Or, în cauză nu există un contract de ipotecă, încheiat în forma prevăzută de art. 2378 C. civ., între recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă, iar pe cale de consecinţă, astfel cum a apreciat în mod corect şi instanţa de apel, în cauză nu există un raport juridic direct între aceste părţi, rezultat din contracte de garanţie reală imobiliară, cum greşit susţine recurenta.

Prin faptul că banca a comunicat direct recurentei suma ce trebuia achitată în vederea radierii ipotecii, precum şi contul în care urma să efectueze plata, nu a dat naştere în sarcina recurentei a obligaţiei de a achita ea aceste accesorii şi nici nu a creat un raport juridic între recurentă, în calitate de cumpărătoare a bunului ipotecat şi bancă.

Iar în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a creanţei datorate în temeiul contractului de credit nr. x/18.02.2011, acest aspect reprezintă strict o relaţie între bancă şi debitoarea D. S.R.L., respectiv garantul ipotecar C., banca neavând un raport juridic direct sau indirect cu recurenta-reclamantă, întrucât părţi în contractul de credit în baza căruia pârâta a procedat la calculul sumelor datorate în temeiul obligaţiilor asumate prin acest contract, sunt pârâta şi D. S.R.L., în calitate de debitoare şi C., este evident că doar aceste părţi pot duce critici privind executarea/neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.

Recurenta, fiind terţ fată de contractul de credit nu are calitate procesuală activă în vederea invocării unor aspecte legate de modul de calcul al creanţei datorate de către debitori, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Practic banca a calculat sumele datorate în temeiul clauzelor din contractul de credit, mai sus menţionat, astfel că doar părţile contractante ar fi putut contesta accesoriile în sumă de 551.620,74 RON pe care recurenta susţine că le-a plătit nedatorat.

Astfel, raportul juridic dedus judecăţii în baza căruia se apreciază că plata făcută este nedatorată este reprezentat de Contractul de credit nr. x/18.02.2011 încheiat între pârâtă şi debitorii C., D. S.R.L. şi nu Contractul de vânzare-cumpărare intervenit între recurentă şi C..

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că pârâta nu are calitate procesuală pasivă, iar recurenta nu are calitate procesuală activă în prezenta acţiune prin care se solicită restituirea sumelor achitate cu intenţia de stinge datoria debitoarei garante C. şi radierea ipotecii constituite asupra bunului imobil dobândit, recurenta fiind nevoită să se îndrepte împotriva celei în favoarea căreia s-a făcut plata, iar în acest context, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea aprecia faptul că, în cauză, plata făcută de recurenta-reclamantă, este nedatorată.

Astfel, dispoziţiile art. 1596 lit. b) C. civ. ce prevăd în cazul subrogaţiei legale că aceasta se produce de drept "în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv" asigură nelegalitatea criticilor formulate pe acest aspect de către recurentă.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 543/2018 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata sumei de 2766.45 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte B. S.A. prin B. S.A. Agenţia Craiova Mercur, potrivit facturii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 543/2018 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. prin B. S.A. Agenţia Craiova Mercur.

Obligă recurenta la plata sumei de 2766.45 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte B. S.A. prin B. S.A. Agenţia Craiova Mercur.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2019.