Territorial jurisdiction for employer-initiated labor damage claims: secondary branch seat qualifies as competent "seat" under Labor Code

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 23.10.2018, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri si Poduri Cluj a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând a se dispune obligarea acestora la plata sumelor de 1868,98 RON, respectiv de 1381,73 RON, reprezentând prejudicii produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca pârâţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 587 din 13 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj, reţinând incidenţa art. 269 din Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, care reglementează o competenţă teritorială exclusivă în privinţa litigiilor de muncă, a constatat că acţiunea este formulată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., care are sediul social în Bucureşti, conform extrasului ONRC ataşat dosarului, prin Direcţia Regională de Drumuri si Poduri Cluj.

Prin urmare, instanţa a apreciat că prezentul litigiu de muncă având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor pârâţi se impune a fi soluţionat de instanţa de la sediul reclamantei, Tribunalul Bucureşti, şi nu de către instanţa de la sediul reprezentantei reclamantei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, la data de 24.04.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 3904 din 27 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a indicat, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Cluj Napoca unde, potrivit actelor dosarului şi susţinerilor din cererea de învestire a instanţei, se află sediul Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, care reprezintă o subunitate fără personalitate juridică a companiei, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

Textul legal ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres menţiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziţii în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi ale sale, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a pricinii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că la data introducerii acţiunii reclamanta şi-a indicat sediul din municipiul Cluj Napoca al unei subunităţi ale sale, unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâţii salariaţi, în raza instanţei ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunităţii constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componenţa societăţii reclamante, rezultă că, fiind prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzei, aparţine Tribunalului Cluj competenţa de soluţionare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 9 august 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Cluj şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Litigiul dedus judecăţii, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri si Poduri Cluj, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit prin art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispoziţiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care face referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariaţi a sumelor de 1868,98 RON, respectiv de 1381,73 RON, reprezentând prejudicii produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca acestora şi că, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul secundar al societăţii reclamante Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj se află în Cluj-Napoca, judeţul Cluj.

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj, care are sediul în municipiul Cluj-Napoca, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Cluj-Napoca, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menţionat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se determină numai în funcţie de sediul principal al reclamantului, în condiţiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că municipiul Cluj-Napoca, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Cluj, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.