Jurisdictional declination for appeals on patrimonial claims under 200,000 RON against bank loan clauses

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 1 iulie 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5-teza a doua, art. 7 - referitoare la dobândă, art. 9 lit. a) şi b) referitor la comisioane din contractul de credit nr. x/27.07.2007 şi, pe cale de consecinţă, anularea acestora; obligarea pârâtei la aplicarea dobânzii fixe de 7,4 % pe an, aşa cum a fost prevăzută în art. 5 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 şi cum a fost prezentată reclamantului la semnarea convenţiei.

În subsidiar, în situaţia în care dobânda aplicabilă este variabilă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit, raportat la evoluţia indicelui EURIBOR şi la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului; restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, respectiv 9300 Euro, adică 42036 RON, conform cursului Euro la 29 iunie 2016 (4,52 RON), la care să se adăuge dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale a comisionului de acordare credit, respectiv 2500 Euro, adică 11.300 RON, conform cursului Euro la 29 iunie 2016 (4,52 RON), precum şi a dobânzilor calculate şi sumelor încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit; exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept au fost invocate prevederile art. 1 lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 276 T.F.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 15011 din 15 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 teza a-II-a, art. 9 lit. a) şi b) din contractul de credit bancar nr. 438V/27.07.2007 şi a constatat nulitatea absolută a acestora.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele percepute în temeiul clauzelor constatate ca abuzive, începând cu 27 iulie 2007.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 15011 din 15 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta B. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18 decembrie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în care s-a menţionat că recursul este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, soluţia preconizată fiind aceea de declinare a competenţei materiale în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi (3), raportat la art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 19.09.2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi şi s-a acordat termen la data de 22.10.2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor pentru a pune în discuţie excepţia necompetenţei materiale a instanţei supreme.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea formulată este una patrimonială, evaluabilă în bani, în sensul art. 3 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, valoarea pretenţiilor atrăgând competenţa de primă instanţă a judecătoriei, astfel cum în mod necontestat s-a reţinut în încheierea de şedinţă de la 1 noiembrie 2016 .

Prin urmare, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., "curţile de apel judecă: ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege", iar potrivit art. 97 pct. 1 din acelaşi act normativ, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 965 din 14 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Având în vedere că deciziile pronunţate în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, se impune şi în prezenta cauză.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fiind atacată o hotărâre pronunţată în apel de tribunal rezultă că recursul declarat împotriva acestei hotărâri este de competenţa materială a curţii de apel, ca instanţă imediat superioară tribunalului.

Având în vedere că instanţa imediat superioară Tribunalului Bucureşti este Curtea de Apel Bucureşti rezultă că soluţionarea recursului declarat în prezenta cauză este de competenţa materială a acestei din urmă instanţe.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) raportat la art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 3350/2017 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.