Abusiveness of standard-form mortgage credit clauses: management commission and unilateral interest modification

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 01.11.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 2 pct. 1 prima liniuţă, art. 5 pct. 1 lit. a) şi b), art. 6 pct. 1 teza finală şi pct. 3, art. 8 pct. 1 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit ipotecar nr. x/17.12.2007, prin care pârâta le-a acordat un credit în valoare de 139.350 franci elveţieni; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de diferenţă de dobândă rezultată din denominare şi comisioane de administrare cont (1% din creditul acordat) şi de analiză dosar, în cuantum de 1.393,50 franci elveţieni, calculate de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective a acesteia, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian-leu la cursul de 2,1454 RON, afişat de B.N.R. la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani, reprezentând diferenţa dintre sumele încasate cu titlu de credit, dobânzi şi comisioane şi sumele datorate acesteia în condiţiile unui curs al francului elveţian de 1,8894 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective a acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 24.03.2017, reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 5 pct. 1 lit. b) şi c), art. 6 pct. 1 teza finală şi pct. 3, art. 8 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/17.12.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 1143/31.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/17.12.2007: art. 2 pct. 1 prima liniuţă, prin care a fost prevăzută obligaţia reclamanţilor de "plată a comisioanelor Băncii aferente creditului acordat de 1.393,5 CHF'; art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare şi art. 6 pct. 1 teza finală, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii, mai exact, cu privire la sintagma "dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii"; prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei achitate cu titlu de comision de administrare, respectiv a sumei de 1.393,5 franci elveţieni, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data plăţii până la data restituirii efective; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, a fost redus onorariul de avocat la plata căruia a fost obligată pârâta de la suma de 2.000 RON la suma de 1.000 RON şi a fost obligată pârâta la plata acestei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 302/08.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului său.

În motivare, a arătat ca decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpune în legislaţia naţională Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, a susţinut că dobânzile şi comisioanele sunt elemente ce formează preţul contractului, astfel că, potrivit dispoziţiilor legale sus­menţionate, clauzele care le prevăd nu pot face obiectul evaluării caracterului abuziv.

A mai arătat recurenta că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, iar un consumator mediu şi normal informat nu avea nevoie de cunoştinţe juridice sau economice pentru înţelegerea acestora şi a consecinţelor economice asupra obligaţiei sale de plată.

În acest context, a evocat practica instanţei supreme şi a susţinut că, potrivit acesteia, ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.

În opinia recurentei, clauzele privind comisionul de administrare au fost formulate într-un limbaj clar şi inteligibil şi au fost negociate cu consumatorul şi, mai mult, au corespondent în dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că nu se poate susţine că a acţionat contrar cerinţelor bunei-credinţe şi că intimatul nu a cunoscut costurile creditului, inclusiv existenţa şi cuantumul comisionului de administrare, dar şi că obligarea la restituirea sumelor încasate cu acest titlu echivalează cu modificarea preţului contractului.

În acest context, a arătat că potrivit art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, sancţiunea impusă de legiuitor constă în lipsirea de efecte faţă de consumator a clauzelor abuzive, iar nu nulitatea absolută a acestora.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile contractuale privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda în anumite condiţii au fost negociate cu consumatorul şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că nu au caracter abuziv.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, s-a dispus comunicarea raportului şi a completării la raport către părţi.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţele devolutive ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele referitoare la dobândă şi la comisioane, deoarece fac parte din preţul contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Înalta Curte constată că sunt supuse criticii clauzele contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 17.12.2007, la art. 2 pct. 1 prima liniuţă, precum şi solicitarea subsidiară de obligare la restituirea către reclamanţi a sumei achitate cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă şi a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 teza finală în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, clauzele menţionate referitoare la comisioane pot face obiectul evaluării acestora prin prisma caracterului abuziv, nefiind excluse de la aplicare în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 invocate de recurenta-pârâtă, nu sunt incidente în privinţa contractului dedus judecăţii. Astfel, contractul a fost încheiat la data de 17.12.2007, iar dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 au fost introduse prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor în relatia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2007.

Prin urmare, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, introduse ulterior încheierii contractului de credit, nu pot fi invocate retroactiv, astfel că, clauzele contestate de către reclamanţi au fost analizate din perspectiva art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, se impune a constata că, la data încheierii contractului de credit în litigiu, legislaţia naţională română nu transpusese, în ordinea sa juridică, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

Ca atare, legislaţia naţională în vigoare la data perfectării contractului şi, prin urmare, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, supunea întregul contract aprecierii caracterului abuziv (inclusiv a clauzelor ce definesc obiectul său principal sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei).

Jurispudenţa relevantă a C.J.U.E. a statuat că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva sus-arătată nu se opun unei reglementări naţionale care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor astfel de clauze contractuale (Hotărârea C.J.U.E. din 3 iunie 2010 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că hotărârea recurată este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Instanţa de apel a reţinut criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, verificând dacă clauzele contestate au fost negociate cu reclamanţii, dacă au fost exprimate într-un limbaj clar şi accesibil şi dacă au creat în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, au avut un caracter preformulat, astfel încât recurentei-pârâte îi revenea obligaţia de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără însă ca o asemenea probă să fie făcută.

Astfel, împrejurarea că părţile au negociat şi stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezentul recurs ar fi fost negociate.

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În cazul contractului de credit încheiat între părţi, instanţa supremă constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele contestate nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către recurenta-pârâtă, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000. Împrejurarea că debitorii reclamanţi au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluţia contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianţii.

Stabilirea existenţei sau inexistenţei negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situaţia de fapt, a cărei evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a o reaprecia.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, întrucât banca a perceput un cost pentru o prestaţie care nu a fost explicată în mod neechivoc în cuprinsul contractului şi nici nu se poate deduce din noţiunile uzitate care ar fi contraprestaţia băncii pentru comisionul perceput.

Aşa cum reiese din cauza CJUE C-621/17, Gyula Kiss, în ceea ce priveşte aspectul dacă clauzele în discuţie în litigiul principal creează, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, trebuie să se considere, astfel cum reiese din decizia de trimitere, că perceperea unor costuri de administrare şi a unui comision de acordare este prevăzută în dreptul intern. Cu excepţia cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestaţiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menţionate şi comisionului menţionat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanţa de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziţia juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul naţional. Revine instanţei de trimitere sarcina de a ţine seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menţionate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului.

În speţă, conform art. 5 lit. a) din contract, s-a prevăzut că banca percepe un comision de administrare a creditului de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat. Pârâta a precizat că acest comision de administrare nu este perceput pentru monitorizarea derulării şi rambursării creditului şi este perceput pentru operaţiunile efectuate în scopul acordării creditului, în condiţiile în care conform art. 5 lit. a) din contract, comisionul de analiză perceput este 0.

Astfel, clauza contestată nu respectă cerinţa prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia contractul trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, din moment ce în contract nu s-a menţionat că în fapt comisionul de administrare ar fi fost perceput pentru operaţiunile efectuate în scopul acordării creditului sau analizării dosarului de credit, având în vedere că noţiunea de administrare presupune efectuarea de operaţiuni pentru monitorizarea derulării şi rambursării creditului, operaţiuni pentru care chiar recurenta-pârâtă a precizat că nu a perceput nici un cost.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe că, în cauză, s-a prevăzut obligaţia plăţii unui comision de administrare pentru operaţiuni care nu au legătură cu administrarea creditului, ci cu acordarea/analizarea condiţiilor de credit, în condiţiile în care contractul nu prevede obligaţia achitării unui comision de acordare/analiză.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Curtea de apel a reţinut în mod corect că banca a perceput un cost pentru o prestaţie care nu a fost explicată în mod neechivoc în cuprinsul contractului şi nici nu se poate deduce din noţiunile uzitate care ar fi contraprestaţia băncii pentru comisionul perceput. Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază însă în funcţie de forma acesteia la momentul încheierii contractului, iar nu în funcţie de intenţia avută în vedere de una dintre părţi, în cazul de faţă banca, dar care nu a fost adusă la cunoştinţa părţii cocontractante.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision şi trebuie să aibă reprezentarea contraprestaţiei băncii pentru acel comision.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în speţă, se pune problema existenţei unei prestaţii a consumatorului, care este certă atât în ceea ce priveşte existenţa cât şi întinderea sa şi a unei prestaţii a bancii care nu este definită nici în mod expres şi nici nu rezultă din cuprinsul noţiunilor uzitate, ceea ce face practic ca aceasta să nu existe, echilibrul contractual fiind astfel rupt.

În consecinţă, în ce priveşte comisionul de administrare, Înalta Curte constată că dezechilibrul creat de acesta este evident, deoarece în schimbul perceperii acestei sume, banca nu a explicat clar şi fără echivoc care este contraprestaţia sa pentru comisionul perceput.

În acest context, instanţa de apel a constatat în mod corect că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe a băncii, care rezultă din faptul că aceasta a perceput şi încasat sume importante de bani cu titlu de comision de acordare, fără a informa în mod corespunzător împrumutaţii cu privire la prestaţiile şi motivele care justifică perceperea acestui comision.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat cu justeţe că respectiva clauză prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare are caracter abuziv, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, în mod legal curtea de apel a constatat şi caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2 pct. 1 prima liniuţă, care prevede obligaţia reclamanţilor de plată a comisioanelor aferente creditului acordat de 1.393,5 CHF, din moment ce singurul comision perceput în baza acestei clauze a fost comisionul de administrare, instituit prin clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a), în) privinţa căruia s-a constatat caracterul abuziv.

În acest context, curtea a apreciat ca fiind nefondată şi critica referitoare la obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.393,5 CHF, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, dat fiind caracterul accesoriu al acestui petit faţă de cel având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) şi art. 2 pct. 1 prima liniuţă din contractul de credit.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată şi cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, susţinând că restituirea sumelor încasate cu acest titlu echivalează cu modificarea preţului contractului, în condiţiile în care sancţiunea impusă de legiuitor constă în lipsirea de efecte faţă de consumator a clauzelor abuzive, iar nu nulitatea absolută a acestora.

Critica este nefondată, întrucât în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea absolută.

Înalta Curte reţine interpretarea conformă, obligatorie pentru instanţele naţionale, realizată de CJUE în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Español, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudenţe naţionale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reţinut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Astfel, prin restituirea sumelor percepute în baza clauzelor nule absolut se realizează repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect principal al constatării nulităţii absolute. Repunerea părţilor în situaţia anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligaţii pentru consumator, astfel că soluţia instanţei de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este legală.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că efectul constatării nulităţii absolute a unei clauze ca urmare a caracterului abuziv al acesteia impune obligaţia restituirii sumelor de bani percepute în baza acestor clauze, fără ca soluţia de restituire să poată fi interpretată drept o intervenţie a instanţei de judecată în contractul încheiat între părţi.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 teza finală în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

În speţă, în urma analizei acestei clauze, curtea de apel a constatat cu justeţe că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a putea fi calificată ca fiind abuzivă.

Aşa cum s-a reţinut în precedent, contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privinţa căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Totodată, în mod corect instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinită şi condiţia privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât se instituie dreptul unilateral al băncii de-a modifica dobânda în funcţie de indici care nu au fost prevăzuţi în contract şi care nu pot fi consideraţi ca fiind unii obiectivi, fără a exista un motiv întemeiat care să fie prevăzut în contract.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

Astfel, în ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că banca nu a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumatori, neputându-se prezuma faptul că, în mod rezonabil, în ipoteza negocierii individuale, aceştia ar fi acceptat o astfel de clauză, prin care banca poate modifica unilateral dobânda, în lipsa unui motiv întemeiat prevăzut în contract.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte care vizează modul în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra legalităţii clauzelor din contract analizate, sunt neîntemeiate.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. Membră a D. împotriva deciziei civile nr. 302 din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. Membră a D. împotriva deciziei civile nr. 302 din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.