Prescription interruption by payment notification in refund action for erroneously applied contractual discount

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14.07.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 301.320,62 RON, reprezentând discount acordat necuvenit, calculat conform contractului nr. x/29.04.2011, a sumei de 24.225,88 RON, reprezentând diferenţa de discount acordat necuvenit, calculat conform aceluiaşi contract, a sumei de 16.813,69 RON, cu titlu de penalităţi, calculate conform facturii nr. x/30.06.2016, pentru neplata facturii nr. x din 29.01.2016, precum şi la plata penalităţilor calculate în continuare, până la data achitării debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 06.12.2016, reclamanta şi-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţă de discount refacturat, la plata penalităţilor de întârziere aferente acestei sume, calculate de la data scadenţei facturii până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de penalităţi, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 şi nr. y/31.05.2016, de la data scadenţei până la data achitării-08.11.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7867/13.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca prescris capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,06% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal în sumă de 229.017,46 RON, pentru perioada 28.02.2016-08.11.2016, precum şi asupra debitului principal în sumă de 24.225,88 RON, pentru perioada 30.06.2016-08.11.2016 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.060 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 576/20.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că dreptul reclamantei de a solicita pârâtei restituirea sumei acordate eronat cu titlu de discount s-a născut la data scadenţei fiecărei facturi fiscale în parte, fără a avea în vedere pct. 4.5 din contractul nr. x/29.04.2011, conform căruia "facilitatea prevăzută la pct. 4.4 este acordată şi menţinută numai în condiţiile în care Beneficiarul îşi onorează obligaţiile de plată a contravalorii serviciilor furnizate de Prestator în termenele şi condiţiile stipulate în contract. În cazul în care Beneficiarul nu achită la scadenţă în mod consecutiv contravaloarea a cel mult două facturi emise de Prestator, facilitatea prevăzută la pct. 4.4 încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenţei ultimei facturi fiscale neachitate, fără a fi necesară o informare prealabilă a Beneficiarului în acest sens."

Or, în speţă, pârâta nu a efectuat în termen plata facturilor, astfel că în mod corect a fost recalculat discount-ul acordat şi a fost emisă factura nr. x/29.01.2016.

A mai susţinut recurenta că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că notificarea de plată nr. x/29.01.2016 nu a întrerupt cursul prescripţiei, iar data de 29.01.2016 nu reprezintă momentul de la care a început sa curgă termenul de prescripţie şi a apreciat că în mod corect a fost respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect suma de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţa de discount refacturat pentru anul contractual 2012-2013.

Astfel, a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 2.540 C. civ., prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Prin urmare, cum pârâta a fost notificată la data de 29.01.2016, iar ulterior, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2.540 C. civ., a fost chemată în judecată, cursul prescripţiei a fost întrerupt, astfel că dreptul său la acţiune nu este prescris.

Totodată, a arătat că potrivit art. 2.537 alin. (4), coroborat cu art. 2.541 alin. (1) şi (2) C. civ., întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

În acest context, a susţinut că în speţă nu a intervenit prescripţia pentru suma de 72.303.16 RON (calculată pentru anul contractual 2012-2013), atât timp cât a fost emisă o notificare de plată la data de 29.01.2016, urmată de cererea de chemare în judecată formulată în termen de 6 luni, respectiv la 14.07.2016.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Intimata -pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii curţii de apel.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost completat ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit, susţinând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune a se semnala că, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 2.537, 2.540 şi 2.541 C. civ., context în care critica evocată va fi analizată din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod, cum eronat s-a invocat prin cererea de recurs.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Obiectul litigiului îl reprezintă acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.A., prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 72.303,16 RON reprezentând diferenţa de discount refacturat de reclamantă, conform facturii nr. x, pentru anul contractual 2012-2013.

Situaţia de fapt reţinută în cauză nu a fost contestată de părţi, statuându-se faptul că în anul contractual 2012-2013 au fost achitate cu întârziere facturile fiscale nr. x/17.10.2012 şi nr. y/17.10.2012, fiind depăşit termenul de plată stipulat la pct. 4.6 din contractul încheiat de părţi. Următoarele facturi fiscale, emise după scadenţa ultimei facturi, au fost emise eronat cu acordarea discount-ului în cuantum de 10%.

Prin urmare, reclamanta a pus în aplicare prevederile de la pct. 4.5 din contractul nr. x/29.04.2011, conform cărora "facilitatea prevăzută la pct. 4.4 este acordată şi menţinută numai în condiţiile în care Beneficiarul îşi onorează obligaţiile de plată a contravalorii serviciilor furnizate de Prestator în termenele şi condiţiile stipulate în contract. În cazul în care Beneficiarul nu achită la scadenţă în mod consecutiv contravaloarea a cel mult două facturi emise de Prestator, facilitatea prevăzută la pct. 4.4 încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenţei ultimei facturi fiscale neachitate, fără a fi necesară o informare prealabilă a Beneficiarului în acest sens."

Întrucât pârâta nu a efectuat în termen plata facturilor a fost recalculat discount-ul acordat şi a fost emisă factura nr. x/29.01.2016.

În acest context, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantei de a solicita pârâtei restituirea sumei acordate eronat cu titlu de discount pentru facturile emise în perioada 06.12.2012-19.07.2013 s-a născut la data scadenţei fiecărei facturi fiscale în parte.

Concret, pentru facturile emise în perioada ianuarie 2013-19.07.2013, ce fac obiectul prezentului litigiu, termenul de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ., s-ar fi împlinit în intervalul ianuarie- iulie 2016, însă numai în condiţiile în care nu ar fi intervenit un caz de întrerupere a prescripţiei, prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia.

Prin urmare, la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor articolelor 2537 pct. 4 şi 2540 C. civ.

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., "Prescripţia se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere".

Notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016 este un asemenea act, însă acest text de lege trebuie coroborat cu cel al art. 2540 C. civ., care arată că "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Totodată, cursul prescripţiei era susceptibil de întrerupere doar în situaţia în care termenul de prescripţie nu era deja împlinit la momentul la care a intervenit actul întreruptiv de prescripţie. Pentru ca punerea în întârziere a debitorului să determine întreruperea termenului de prescripţie este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii termenului de prescripţie.

Aşadar, în speţă, notificarea adresată pârâtei produce efectul întrerupător al prescripţiei extinctive, în sensul reglementat de art. 2541 C. civ., având în vedere că reclamanta a formulat acţiunea împotriva pârâtei la data de 14 iulie 2016, cu respectarea termenului de 6 luni sus-indicat.

Prin urmare, critica circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ., pentru cazul punerii în întârziere a debitoarei prin notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016, este întemeiată.

Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa, urmând a trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

Instanţa de apel va rejudeca cauza pe fond având în vedere dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., în condiţiile în care partea nu a solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.