Banking credit assignment: validity of non-performing loan transfer without prior declaration of advance maturity and burden of proving lack of legal cause

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată, iniţial, sub nr. x/2014 pe rolul Judecătoriei Bistriţa, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2011 pentru lipsa cauzei/cauză falsă şi pentru nevalabilitatea consimţământului, acesta fiind surprins prin dol de cealaltă parte contractantă.

A solicitat, de asemenea, constatarea nulităţii absolute, pentru lipsa cauzei, a contractului de cesiune de creanţă intervenit între B. S.A., în calitate de cedent, şi S.C. C. S.R.L., în calitate de cesionar, înregistrat sub nr. x din 2 noiembrie 2009, precum şi obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea sumei de 15.155,56 Euro, suma pretinsă şi încasată de pârâtă în mod nelegal.

Prin aceeaşi acţiune, s-a solicitat obligarea pârâtei la 80.000 Euro, cu titlu de daune morale, constatarea ca fiind în continuare valabil contractul de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, precum şi constatarea nulităţii clauzelor prevăzute în art. 5 din convenţia susarătată şi din art. 2.11 din Condiţiile generale de creditare, Anexă la contract, fiind clauze abuzive.

Prin sentinţa nr. 2773 din 10 aprilie 2015, Judecătoria Bistriţa, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud.

La Tribunalul Bistriţa-Năsăud, cauza a fost înregistrată la data de 27 mai 2015, sub nr. x/2014.

Această din urmă instanţă, prin sentinţa nr. 740 din 9 octombrie 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capetele de cerere în constatare nulitate contract de credit nr. x/2011, pentru cauză falsă/lipsă cauză şi nevalabilitate consimţământ, pentru vicierea acestuia prin dol, nulitate contract de cesiune nr. x din 2 noiembrie 2009, pentru lipsă cauză şi obligare pârâtă la plata de daune morale şi, în consecinţă, a respins, ca prescrise, aceste capete de cerere.

A respins, ca inadmisibile, capetele de cerere referitoare la constatarea valabilităţii contractului de credit nr. x din 23 octombrie 2007 şi în constatarea caracterului abuziv, şi, în consecinţă, în anularea unor clauze din contractul susarătat.

S-a dispus disjungerea capătului de cerere din acţiunea principală, privind obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea unor sume încasate nelegal şi înregistrarea unui dosar separat.

În consecinţă, capătul de cerere disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa - Năsăud sub nr. x/2015. În acest dosar, a fost pronunţată sentinţa nr. 154 din 19 februarie 2016, prin care a fost respinsă acţiunea în restituirea unor sume de bani încasate nelegal de către banca pârâtă, ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 740 din 9 octombrie 2015 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A. Prin decizia nr. 364 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă. A admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa nr. 740 din 9 octombrie 2015 şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

De asemenea, şi împotriva sentinţei nr. 154 din 19 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 au declarat apel ambele părţi. Prin decizia civilă nr. 776 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. A admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

În rejudecare, în faţa instanţei de fond, prin încheierea din 24 noiembrie 2016, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2015 la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Prin sentinţa nr. 340 din 23 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 12810,19 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A., înregistrat la data de 29 noiembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 270 din 15 mai 2018 a fost admis apelul reclamantei şi a fost schimbată în parte sentinţa nr. 340 din 23 iunie 2017, în sensul că:

A fost admisă în parte acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 472ATPE din 23 octombrie 2007 în ceea ce priveşte modul de stabilire a dobânzii variabile.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de dobândă, constând în diferenţa dintre dobânda calculată şi percepută prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 5 din contractul de credit susmenţionat şi dobânda de 6,95% pe an, cu aplicarea corespunzătoare a clauzelor penalizatoare de la pct. 7 şi 8 din contract, în perioada 20 decembrie 2008 - 11 ianuarie 2011.

A obligat apelanta să plătească intimatei B. S.A. suma de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa de apel a constatat că reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru cauză falsă (lipsă cauză), constatarea nulităţii contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru nevalabilitatea consimţământului, acesta fiind surprins prin dol (953 C. civ.), precum şi constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă x din 2 noiembrie 2009 pentru lipsă cauză.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că între reclamanta-apelantă şi pârâta-intimată B. S.A. au fost stabilite raporturi juridice, iniţiate prin cererea de credit pentru persoane fizice nr. 472 din 22 octombrie 2007 . Între reclamanta-apelantă şi intimata-pârâtă a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, prin care pârâta a acordat reclamantei un credit pentru nevoi personale, cu ipotecă, în cuantum de 100.000 Euro, cu dobândă fixă pe an, pentru o perioadă de 227 luni.

Conform pct. 8.8.3, din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar mai sus menţionat, la constatarea unui caz de culpă şi în cazul în care deficienţele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de bancă în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil şi să treacă la recuperarea întregii sume datorate. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că potrivit pct. 10 din condiţiile generale, "banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile stabilite prin contract".

În cadrul derulării contractului, prin adresa din 14 octombrie 2009, banca a notificat reclamanta ca în termen de maxim 7 zile lucrătoare să achite integral datoria totală de 666.99 Euro reprezentând sold restant, dobânzi, creanţe ataşate şi comisioane, rezultat din contractul de credit nr. x/x din 23 octombrie 2007, în caz contrar întreaga creanţă considerându-se de drept exigibilă, urmând să se declare tot soldul rămas scadent anticipat, cu consecinţa pierderii dreptului de a rambursa conform graficului încheiat la semnarea contractului de credit. Conform ordinului de încasare numerar din data de 27 octombrie 2009 emis de pârâtă, s-a încasat de la reclamantă suma de 700 Euro, reprezentând plată rată la credit.

Între pârâta intimată şi S.C. C. S.R.L. s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x din 2 noiembrie 2009 (contract în cuprinsul căruia apare, într-adevăr, menţiunea că a fost semnat la data de 23 octombrie 2009), având ca obiect cesionarea portofoliului de creanţă retail din contractele de credit încheiate de cedent cu persoane fizice, în conformitate cu prevederile art. 1391-1398 C. civ., în lista debitorilor cedaţi ce formează anexa 1 la contract reclamanta figurând la poziţia 167 . Contractul de cesiune şi creanţele cedate au fost înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare la data de 6 noiembrie 2009, reclamanta figurând la poziţia 96.

Ulterior, reclamanta apelantă a înregistrat la banca pârâtă, la data de 25 noiembrie 2009, sesizarea nr. 11122 prin care solicita informaţii cu privire la inexistenţa notificării referitoare la întârzierea la plată şi trecerea la o firmă de recuperare a creanţelor, arătând că şi-a plătit toate sumele restante. Prin adresa din 4 decembrie 2009, banca i-a comunicat împrumutatei că, ca urmare a întârzierilor repetate a ratelor de credit şi a dobânzilor, creditul a fost vândut după 125 de zile întârziere împreună cu toate drepturile accesorii către S.C. C. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanţă nr. x din 2 noiembrie 2009.

După notificarea cesiunii de creanţă, reclamanta a formulat o sesizare la Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud, în urma căreia a fost aplicată unităţii bancare B. S.A. sancţiunea amenzii contravenţionale. Procesul-verbal de contravenţie a fost contestat de unitatea bancară, fiind menţinut prin sentinţa civilă nr. x din 12 octombrie 2010, ca urmare a respingerii plângerii contravenţionale. În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că unitatea bancară a fost sancţionată pentru împiedicarea exercitării atribuţiilor organului constatator prin refuzul de a-i pune la dispoziţie toate documentele solicitate, documente necesare în vederea soluţionări sesizării formulate de consumator.

Referitor la criticile aduse soluţiei pronunţate asupra petitului vizând anularea contractului de cesiune, prin prisma modului de interpretare a clauzelor contractului cuprinse în condiţiile generale ale contractului de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, respectiv art. 8.8.3 şi art. 10 din condiţiile generale, instanţa de apel a reţinut legalitatea şi temeinicia acesteia.

Conform art. 8.8.3 din contract, care se regăseşte în cap. 8 intitulat "Cazuri de culpă", "Banca va notifica împrumutatul şi, după caz, terţele persoane obligate în baza prezentului contract sau a contractelor accesorii acestuia, în scris, în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă şi, în cazul în care deficienţele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de bancă în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil şi să treacă la recuperarea întregii sume datorate". De asemenea, potrivit art. 10 din aceleaşi condiţii generale, situat în cap. 10 sub titulatura "Cesiune", "Banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din prezentul contract."

Instanţa de apel nu a validat susţinerile apelantei prin care tinde la interpretarea corelată a celor două prevederi contractuale. Conduita pe care o poate adopta banca în situaţia în care intervine un caz de culpă, astfel cum e definit de art. 8.1, iar deficienţele nu sunt remediate în termenul acordat, constă în posibilitatea acesteia (conţinută în formularea "banca are dreptul") de a considera creditul exigibil şi să treacă la recuperarea întregii sume datorate. Considerarea creditului ca exigibil presupune declararea scadenţei anticipate, cu posibilitatea de a recupera, pe calea executării silite sau în alt mod, a tuturor sumelor datorate în baza contractului în condiţiile art. 7.4 lit. f) din condiţiile generale. Clauza prevăzută în art. 8.8.3 din condiţiile generale conferă un drept unităţii bancare, fără însă a institui o obligaţie în sarcina sa, împrumutătorul putând decide în funcţie de context şi de raţiunile politicii bancare de la acel moment dacă va considera sau nu exigibil creditul şi va trece la recuperarea întregii sume datorate. Contrar interpretării pe care apelanta reclamantă a încercat să o acrediteze, recuperarea întregii sume datorate în contextul art. 8.8.3 nu presupune neapărat cesionarea contractului (dar nici nu o exclude), ci mai curând demararea unei executări silite, deoarece art. 7.4 lit. f) şi g) din condiţiile generale fac referire la conduita pe care banca o poate adopta în ipoteza în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte oricare dintre obligaţiile asumate prin contract.

Observând modalitatea de redactare a celor două clauze supuse analizei de către apelanta reclamantă, respectiv art. 8.8.3 şi art. 10 din condiţiile generale, a constatat în mod indubitabil faptul că posibilitatea unităţii bancare de a cesiona drepturile şi obligaţiile sale rezultate din contracte nu este condiţionată de constatarea unui caz de culpă sau de survenienţa unei anume împrejurări. Pe de o parte nu există o astfel de menţiune expresă în cuprinsul clauzei 10 care să facă trimitere la capitolul 8 sau la alte prevederi contractuale, iar pe de altă parte niciun alt element din cuprinsul său nu este apt să conducă la concluzia că posibilitatea de cesionare a drepturilor şi obligaţiilor băncii rezultate din contract este condiţionată de o anumită împrejurare.

A reţinut faptul că la data încheierii contractului de credit în discuţie, respectiv 23 octombrie 2007, nu exista nicio prevedere legală care să condiţioneze/să limiteze posibilitatea de cesiune a contractelor de credit încheiate de unităţile bancare cu consumatorii. În consecinţă, instanţa de apel a reţinut independenţa clauzei 10 din condiţiile generale în raport cu celelalte clauze, dreptul de a cesiona rezervat de bancă nefiind aşadar condiţionat de declararea scadenţei anticipate sau de conduita împrumutatului, însă nu este exclusă cesionarea pentru motive care ţin de modalitatea de derulare a contractului. Desigur, validitatea actului prin care s-a realizat cesiunea a fost evaluată prin prisma îndeplinirii condiţiilor de fond în materia actelor juridice referitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, în raport de motivele invocate de reclamanta-apelantă.

Faptul că pârâta intimată a justificat cesionarea drepturilor şi obligaţiilor sale rezultate din contract prin caracterul neperformant al creditului, motivat de existenţa unor întârzieri mai mari de 125 de zile la plata ratelor contractuale, nu implică în mod necesar şi automat examinarea modalităţii de exercitare a dreptului conferit de clauza 10, prin prisma condiţiilor stabilite în clauza nr. 8.8.3, astfel cum pretinde apelanta. Aceasta deoarece în speţă nu s-a făcut dovada că unitatea bancară ar fi făcut aplicarea prevederilor art. 8.8.3 din contract, respectiv că ar fi declarat scadenţa anticipată a creditului şi ar fi procedat la declanşarea executării silite pentru recuperarea tuturor sumelor. Dimpotrivă, constatând caracterul neperformant al contractului, explicat prin întârzierile repetate la plata ratelor lunare, unitatea bancară a uzat de dreptul său de a ce cesiona drepturile şi obligaţiile sale rezultate din contract, potrivit motivelor expuse de bancă în răspunsul adresat reclamantei apelante la cererea sa din 10 februarie 2010. Totodată, nu a fost reţinut argumentul apelantei referitor la inexistenţa unor întârzieri de 125 de zile la plata ratelor de credit, justificată prin faptul că sumele datorate nu au depăşit valoarea ratelor pentru o astfel de perioadă, întrucât nu s-a susţinut de către intimata pârâtă faptul că ar fi vorba despre întârzieri de 125 zile consecutiv, putând fi vorba despre întârzieri repetate care, cumulate, să atingă sau să depăşească această durată. Instanţa de apel a reamintit că, atât timp cât nu s-a făcut dovada că unitatea bancară a făcut aplicarea prevederilor art. 8.8.3 din condiţiile generale ale contractului, legalitatea măsurilor nu poate fi supusă condiţiilor prevăzute de această clauză.

Cât priveşte validitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x din 2 noiembrie 2009 încheiat între pârâta intimată şi S.C. C. S.R.L. prin prisma lipsei cauzei/cauzei false, în deplin acord cu prima instanţă, Curtea a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 966 şi următoarele C. civ. de la 1864, prevederi aplicabile în raport de momentul stabiliri raporturilor juridice, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: trebuie să existe, să fie reală; să fie licită şi morală.

Apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru cauză falsă/lipsă cauză.

Analizând cererea sa sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în acord cu doctrina în materie, faptul că pe de o parte trebuie deosebit scopul imediat de scopul mediat, iar pe de altă parte trebuie deosebite motivele pentru care lipseşte cauza actului juridic. Când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (spre exemplu, lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsa predării bunului în actele juridice reale, etc.), se constată lipsa unui element esenţial al actului juridic civil, astfel încât lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, golindu-l de conţinut juridic, fapt care atrage nulitatea absolută.

Cât priveşte cerinţa realităţii cauzei, a reţinut că este falsă cauza în măsura în care există eroare asupra motivului determinant, a scopului mediat, ipoteză în care este incidentă sancţiunea nulităţii relative doar dacă sunt îndeplinite condiţiile erorii viciu de consimţământ, precum şi atunci când într-un act juridic atipic ar exista o eroare asupra scopului imediat.

În speţă reclamanta apelantă a invocat nulitatea absolută susţinând că în cazul contractului de cesiune încheiat între unitatea bancară pârâtă şi cesionarul S.C. C. S.R.L. ar lipsi scopul mediat, deoarece explicaţia privind scopul urmărit oferită de pârâta intimată nu este sustenabilă, în condiţiile în care, a susţinut apelanta, nu ar fi existat motive pentru a se considera că este neperformant creditul acordat acesteia şi că nu ar fi avut întârzieri la plată pe o perioadă mai mare de 125 de zile. Acest argument nu a fost primit, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a reţinut motivat anterior, clauza nr. 10 din condiţiile generale are un caracter autonom, iar pe de altă parte scopul imediat urmărit de pârâta cedentă la încheierea contractului de cesiune există şi transpare cu puterea evidenţei din probaţiunea administrată - recuperarea sumei indisponibilizate prin acordarea creditului către reclamantă, reprezentând preţul cesiunii.

Fiind în speţă invocată nulitatea absolută, şi având în vedere că doar lipsa scopului imediat atrage această sancţiune (sancţiunea pentru cauză falsă fiind nulitatea relativă), nu se mai impune analizarea situaţiei şi prin prisma caracterului pretins fals al cauzei. În fine, chiar acceptând necesitatea unei astfel de analize, s-a reţinut că probaţiunea administrată nu a relevat existenţa vreunui element care să indice existenţa unei erori viciu de consimţământ cu ocazia încheierii contractului de cesiune. Dimpotrivă, a rezultat că până la data cesiunii reclamanta apelantă a înregistrat întârzieri repetate la plata ratelor lunare, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, reclamanta însăşi a admis că a întâmpinat dificultăţi în achitarea acesteia, culminând cu notificarea din luna octombrie 2009, aspecte care susţin apărările unităţii bancare în sensul că a considerat contractul de credit ca fiind neperformant, ceea ce a determinat încheierea contractului de cesiune. Faptul că apelanta s-a conformat notificării şi a achitat la data de 23 octombrie 2009 sumele restante în cuantum de aproximativ 700 de euro nu este în măsură să conducă la concluzia că aceasta nu a avut abateri în executarea contractului şi că unitatea bancară cedentă nu ar fi avut nici un motiv să urmărească cu celeritate recuperarea sumei indisponibilizate.

Referitor la motivele invocate în cuprinsul memoriului de apel (paginile 5-6) care antamează caracterul licit, legal, moral al cauzei, respectiv validitatea contractului de cesiune de creanţă încheiat între unitatea bancară şi terţ prin prisma datei la care a fost încheiat şi semnat, Curtea a constatat că acestea reprezintă motive noi în apel, ce nu pot fi analizate omissio medio în această etapă procesuală, raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Apelanta a criticat soluţia şi considerentele primei instanţe asupra petitului care viza constatarea nulităţii absolute a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru cauză falsă (lipsă cauză), constatarea nulităţii contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru nevalabilitatea consimţământului, acesta fiind surprins prin dol (art. 953 C. civ.), susţinând că nu îi poate fi imputată necunoaşterea modului real în care a fost soluţionată plângerea sa adresată Oficiului Protecţiei Consumatorului, şi că în baza informaţiilor deţinute în mod obiectiv la data de 22 octombrie 2010, data când i sa prezentat posibilitatea transferului creditului de la S.C. C. S.R.L. la B. S.A., aceasta a avut convingerea fermă că banca fusese sancţionată pentru comportamentul său abuziv de cesionare a creditului fără declararea scadenţei anticipate a acestuia. A mai susţinut că prima instanţă a ignorat contribuţia la procesul mintal intern al acesteia la nivelul anului 2011 a faptului că a plătit ratele în acelaşi cont bancar, aspect de natură a-i întări convingerea că nu s-a pus problema încheierii unui nou contract de credit ci a unui act adiţional de transfer.

Examinând aceste motive prin prisma modalităţii în care au fost detaliate, s-a constatat că în realitate apelanta reclamantă a invocat o eroare viciu de consimţământ, susţinând că s-a aflat în eroare chiar cu privire la natura actului juridic (noul contract de credit din anul 2011), deci error in negotium, în sensul că aceasta a crezut că a încheiat un contract de transfer credit de la cesionarul S.C. C. S.R.L. înapoi la B. S.A., iar nu un nou contract de credit. A susţinut aceasta că eroarea cu privire la natura actului încheiat o fost cauzată şi întreţinută de pârâta intimată prin dol.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că eroarea gravă, distructivă de voinţă, este cea mai gravă formă a erorii, care împiedică însăşi formarea actului juridic, fiind astfel mai mult decât un viciu de consimţământ întrucât, în realitate, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză. Aceasta trebuie însă dovedită în condiţiile dreptului comun, neexistând vreo prezumţie legală. În cauză însă probaţiunea administrată nu a relevat existenţa unei astfel de situaţii.

Astfel, la data de 22 decembrie 2010 reclamanta a formulat o nouă cerere scrisă de acordare credit pentru persoane fizice solicitând acordarea unui împrumut în cuantum de 94.578,66 Euro pe o perioadă de 189 luni, pentru transfer credit maxicredit de la C. la B. (destinaţia creditului). În urma acestei solicitări, la data de 11 ianuarie 2011, s-a semnat între părţi contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x. În cuprinsul preambulului sunt expuse motivele care au condus la încheierea acestui nou contract de credit în 5 puncte, respectiv:

"Între Bancă şi Împrumutat s-a semnat la data de 23 octombrie 2007 contractul de credit bancar nr. 472 x având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în valoare de 100.000,00 EUR Împrumutatului, reprezentând "Maxicredit cu ipoteca cu dobânda fixă pe 1 an pentru nevoi personale" [tipul creditului iniţial] (denumit, în continuare, "Creditul Iniţial");

Urmare a neîndeplinirii de către Împrumutat a anumitor obligaţii din contractul de credit anterior menţionat, acesta a fost transferat către S.C. C. S.R.L., S.C. persoană juridică română, având sediul social în Bucureşti - Str. x, în clădirea D., înmatriculată în Registrul Comerţului sub nr. x/2009, Cod unic de înregistrare 25692675;

Transferul creanţei deţinute de Bancă în baza Creditului Iniţial (denumită, în continuare "Creanţa") s-a efectuat în baza contractului nr. x data de 2 noiembrie 2009 între Bancă şi S.C. C. S.R.L.;

Împrumutatul a manifestat un comportament de plată bun faţă de C. S.R.L., în vederea rambursării sumelor restante;

Banca doreşte să finanţeze Împrumutatul în vederea achitării Creanţei pe care C. S.R.L. are asupra Împrumutatului, aşa cum aceasta a rezultat din Creditul Iniţial şi a fost ulterior transferată la S.C. C. S.R.L."

S-a constatat astfel că noul contract nr. x/2011 poartă denumirea "Contract de credit bancar pentru persoane fizice", prevede în art. 1 că banca acordă Împrumutatului un credit în sumă de 94.578,66 Euro pentru plata de către împrumutat a creanţei pe care S.C. C. S.R.L. o are asupra acestuia. Deşi reclamanta apelantă a susţinut că acest contract i-a fost prezentat ca un contract de transfer a creditului de la C. S.R.L. la B. S.A., iar nu un nou contract de credit, aceasta nu a probat aceste susţineri în condiţiile art. 249 C. proc. civ.

Totodată, conţinutul contractului nu susţine ipoteza avansată de apelantă. Astfel, era suficient ca aceasta să citească contractul pentru a-şi ridica semne de întrebare cu privire la natura acestuia, în sensul de a clarifica dacă reprezintă într-adevăr un contract de transfer sau un contract de refinanţare, respectiv un nou contract de credit bancar. De altfel, lecturarea actului anterior însuşirii sale prin aplicarea semnăturii nu reprezintă o cerinţă disproporţionată în sarcina consumatorului, ci denotă un comportament diligent, adecvat contextului în care partea încheie acte care angajează patrimoniul său pentru sume precum cea în discuţie, de aproximativ 100.000 Euro. Simplele afirmaţii conform cărora angajaţii unităţii bancare i-ar fi expus faptul că încheie un contract de transfer a vechiul contract înapoi la B. nu sunt astfel susţinute de probaţiunea administrată, iar lipsa de diligenţă a părţii care pretinde că a acordat credit celor prezentate de angajaţii băncii (care implică o culpa a acesteia) nu poate fi invocată pentru a obţine protecţie juridică, întrucât contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans potest.

Tot astfel, pretinsul dol care ar fi viciat consimţământul reclamantei apelante şi care trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte nu a fost reţinut în cauză, cât timp nu s-a probat că unitatea bancară ar fi utilizat manopere dolosive pentru a determina partea să încheie un nou contract de credit pentru refinanţarea vechiul contract cesionat către S.C. C. S.R.L. Faptul necunoaşterii de către aceasta a motivelor pentru care a fost sancţionată unitatea bancară de către Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor nu este apt să susţină ipoteza erorii în care s-a aflat, nici modalitatea în care s-a realizat plata ratelor bancare, cât timp astfel cum s-a reţinut anterior simpla lecturare a contractului de credit încheiat în anul 2011 era suficientă cel puţin pentru a ridica acesteia semne de întrebare cu privire la natura actului juridic pe care urma să îl încheie.

Au mai fost criticate de către apelantă modalitatea în care prima instanţă a interpretat termenii din preambulul noului contract de credit din 2011, precum şi modalitatea de evaluare a cauzei la încheierea acestuia, din perspectiva reclamantei.

Instanţa de apel reiterat faptul că termenii noului contract nu prezintă o natură echivocă şi că un consumator mediu avea posibilitatea, în măsura în care ar fi lecturat conţinutul acestuia, să aibă reprezentarea faptului că se încheie un nou contract de credit, suma creditată fiind destinată stingerii debitului către S.C. C. S.R.L. De altfel, şi în primul contract de credit încheiat în anul 2007 a fost menţionată destinaţia sumei împrumutate ("pentru nevoi personale").

Cât priveşte cauza din noul contract de credit, reclamanta apelantă s-a prevalat de inexistenţa acesteia în ceea ce priveşte persoana sa în calitate de împrumutat, susţinând că nu exista nici un raţionament ca aceasta să încheie un contract de credit prin care să se îndatoreze cu o sumă mai mare decât cea iniţială în condiţiile în care nu a beneficiat de nicio sumă din noul credit, iar creditul iniţial nu a fost declarat scadent anticipat. Aceste susţineri nu au fost primite, în contextul anterior reţinut, în care în cuprinsul noului contract este menţionată suma acordată cu titlu de credit şi care este evidenţiată în mod clar, cu caractere tip bold, astfel încât la o simplă lecturare a conţinutului contractului menţiunea referitoare la suma împrumutată era aptă să atragă atenţia reclamantei apelante. Faptul că aceasta nu mai admite la acest moment care a fost raţiunea pentru care a acceptat refinanţarea la nivelul anului 2011 nu poate constitui un argument pentru a se constata lipsa cauzei la încheierea contractului. Prin încheierea contractului de refinanţare a fost stins un debit al reclamantei către S.C. C. S.R.L. şi a fost contractat un nou credit la intimată. Contrar susţinerilor sale, reclamanta a beneficiat aşadar de suma de bani prin stingerea unui debit către un terţ, fiind atins scopul mediat despre care aceasta face vorbire în motivele de apel (pagina 9). Existenţa scopului imediat constând în obţinerea unei sume de bani în vederea îndeplinirii scopului mediat (destinaţia concretă -stingerea unui alt credit) este de asemenea verificată.

În contextul expus, instanţa de apel a constatat că este exclusă eroarea esenţială ca eroare obstacol pretinsă de reclamantă la încheierea contractului de credit din anul 2011, probatoriul administrat nefiind apt să susţină ipoteza avansată de aceasta, ci conturează mai curând concluzia că aceasta se prevalează de propria culpă raportat la modalitatea în care a înţeles să trateze încheierea noului contract pentru a obţine anularea acestuia, iar nu existenţa unor pretinse manopere dolosive din partea intimatei.

Toate aceste concluzii sunt susţinute şi de maniera în care s-au derulat în continuare relaţiile dintre părţi. Astfel, la data de 3 aprilie 2013, urmare a solicitării reclamantei, între aceasta şi B. a fost semnat un act adiţional la contractul de credit bancar din 2011, prin care s-a acordat o perioadă de graţie şi s-au diminuat ratele convenite iniţial de la suma de 988 Euro/luna la suma de 550 Euro/lună pentru o perioadă de 12 luni.

În urma campaniei de refinanţare credite în derulare promovată de pârâtă în anul 2015, la data de 9 decembrie 2015, reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de credit de refinanţare pentru persoane fizice nr. x, suma împrumutată fiind de 97322,99 Euro, scopul creditului fiind refinanţare credit de consum cu ipotecă pe o durată de 159 luni cu o dobândă de 4,95%/an, fixă în primii 5 ani. În preambulul contractului s-a menţionat că, având în vedere existenţa între părţi a contractului de credit nr. x încheiat la data de 11 ianuarie 2011 (contract refinanţat), precum şi manifestarea de către reclamantă a interesului pentru acordarea unui credit având ca scop rambursarea obligaţiilor de plată în temeiul contractului refinanţat, se încheie contractul de refinanţare menţionat mai sus.

Noul contract de credit pentru persoane fizice nr. x/2011 a fost aşadar în mod valabil încheiat, prin acesta au fost stinse obligaţiile rezultând din contractul de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, motiv pentru care în mod legal a fost respins petitul având ca obiect constatarea valabilităţii celui dintâi contract de credit.

Cât priveşte criticile privind modul de soluţionare a capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit nr. x din 23 octombrie 2007, instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate. A reţinut, în esenţă, că deşi această clauză vizează obiectul şi preţul contractului, poate fi cenzurată sub aspectul caracterului abuziv, întrucât nu este redactată clar şi inteligibil. Totodată, a reţinut caracterul nenegociat al clauzei, pe baza prezumţiei legale instituite de lege, care nu a fost răsturnată de către bancă, precum şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei creanţe.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A., înregistrată la data de 27 august 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În prealabil, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că în mod eronat a interpretat instanţa de apel, cu privire la capătul de cerere vizând anularea contractului de cesiune, că prevederile inserate la art. 8.3 şi 10 din Condiţiile generale ale contractului de credit sunt independente, astfel că banca poate cesiona contractul fără a fi condiţionată de constatarea unui caz de culpă sau de declararea scadenţei anticipate.

În opinia recurentei, o astfel de interpretare lipseşte de eficienţă juridică clauzele contractuale asumate de părţi şi excede voinţei părţilor, ignorând principiile de drept potrivit cărora clauzele contractuale se interpretează unele prin altele şi în acord cu voinţa concordantă a părţilor.

În acest context, a mai arătat că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile potrivit cărora nu sunt îndeplinite condiţiile pentru cesiune, reţinând în mod eronat că dreptul băncii de a cesiona contractul, prevăzut la art. 10 din Condiţiile generale, nu este condiţionat, dar şi că, tot eronat, instanţa i-a înlăturat argumentele privind inexistenţa întârzierii de 125 de zile la plata ratelor, apreciind că acestea sunt lipsite de relevanţă, atât timp cât nu s-a făcut dovada că banca, în aplicarea art. 8.3 din Condiţiile generale, ar fi declarat scadenţa anticipată a creditului, ci a uzat doar de dreptul său de a cesiona contractul, în condiţiile întârzierilor repetate la plata ratelor.

A subliniat recurenta că, procedând astfel, intimata s-a îmbogăţit fără justă cauză, fără să se constate niciun caz de culpă în sarcina împrumutatului.

Astfel, a obţinut pe de o parte preţul cesiunii, care de regula se situează între 1 şi 10% din creanţă, iar pe de altă parte, determinând-o să încheie un nou contract de credit pentru aceeaşi sumă, prin care se avea în vedere refinanţarea primului credit, ce fusese cesionat, a beneficiat practic şi de rambursarea anticipată a creanţei.

Cu privire la solicitarea de anulare a contractului de cesiune pentru lipsa cauzei, a arătat că în mod nelegal instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a validat cauza acestui contract, apreciind că este reală, licită şi morală. înlăturându-i argumentele în sensul că nu au existat motive pentru a fi considerat neperformant creditul. A reţinut pe de o parte, că clauza inserată la art. 10 din Condiţiile generale este autonomă, iar, pe de altă parte, că scopul imediat urmărit de intimată la încheierea contractului de cesiune există şi transpare cu puterea evidenţei din probatoriul administrat - recuperarea sumei indisponibilizate prin acordarea creditului reprezentând preţul cesiunii.

În acest context, a arătat că în preambulul contractului de credit nr. x din 11 ianuarie 2011 s-a menţionat că primul credit a fost declarat exigibil anticipat şi transferat către S.C. C. S.R.L., dar şi că împrumutatul a manifestat un comportament de plată bun faţă de cesionar, astfel că banca doreşte să finanţeze împrumutatul în vederea achitării creanţei către acesta.

În opinia recurentei, aceste prevederi relevă că intenţia de a contracta a fost a băncii, iar în ceea ce o priveşte, nu există nicio raţiune pentru care să fi încheiat al doilea contract de credit, pentru suma de 94.578,66 Euro, în vederea achitării anticipate a unui credit al cărui debit la momentul respectiv era de 80.000 Euro şi care nu era scadent anticipat, în condiţiile în care nu a beneficiat de vreo sumă de bani din acest nou credit.

Or, potrivit art. 948 C. civ. una dintre condiţiile esenţiale pentru valabila încheiere a unui act juridic este existenţa unei cauze licite, respectiv a unui scop concret pentru care se încheie, iar potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect.

A subliniat recurenta că, în speţă s-a dovedit inexistenţa cauzei, atât prin prisma probatoriului administrat, cât şi al prezumţiei.

Pe de altă parte, a susţinut că s-a aflat într-o eroare substanţială asupra cauzei şi naturii contractului, ca urmare a prezentării denaturate de către bancă a actului juridic ca fiind o simplă formalitate de readucere a creditului la B.; aşa fiind, nu a avut reprezentarea încheierii unui nou contract de credit, astfel că nu s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, manifestarea de voinţă nefiind corespunzătoare realităţii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii celui de­-al doilea contract de credit pentru lipsa cauzei şi pentru dol, a susţinut că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că probatoriul administrat nu a relevat existenţa unei astfel de ipoteze.

În acest sens, a arătat că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, expresia inserată în preambulul contractului nr. x din 11 ianuarie 2011 -"transfer credit maxicredit" a fost de natură să o inducă în eroare cu privire la actul juridic ce se încheia, creându-i convingerea că este vorba despre un simplu transfer al creditului de la S.C. C. S.R.L. la B.; un alt motiv care a condus-o spre această concluzie a fost şi acela că nu s-a procedat la o analiză a situaţiei sale financiare, în vederea constatării îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea creditului, fiind invitată direct să semneze actele redactate de bancă; de altfel, în ipoteza în care banca i-ar fi analizat bonitatea financiară s-ar fi constatat că nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea creditului, atât timp cât, raportat la venitul său - 193 euro pe lună, i-ar fi putut acorda în mod legal un credit a cărui rată nu putea depăşi 70 Euro pe lună, iar nu 988 Euro, cât trebuie să plătească ca urmare a încheierii contractului de credit a cărui nulitate o invocă.

A conchis recurenta că toate aceste aspecte relevă că nu a avut reprezentarea încheierii unui nou contract de credit ci a unui act adiţional la convenţia iniţială, cu scopul readucerii creditului la B..

În final, a susţinut că au fost acordate intimatei cheltuieli de judecată într-un cuantum prea ridicat în raport cu munca depusă şi complexitatea cauzei şi a solicitat diminuarea cuantumului acestora.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. A invocat, de asemenea, inadmisibilitatea căii de atac, prin raportare la valoarea obiectului cererii şi la dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborate cu prevederile art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, întrucât decizia instanţei de apel este legală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 mai 2019 au fost respinse excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru temeiuri de nelegalitate, nu şi de netemeinicie (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.). Aşadar, toate acele critici formulate de recurentă, ce tind la reanalizarea probelor administrate în cauză şi la stabilirea, pe cale de consecinţă, a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, nu pot face obiectul prezentelor considerente şi, prin urmare, vor fi exceptate de la analiză.

Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de fapte şi afirmaţii, nestructurată din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci raportată la capetele de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte va proceda la gruparea criticilor, în măsura în care, aşa cum s-a mai arătat, acestea sunt susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, reţine că instanţele de fond au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni în nulitate contract de cesiune de creanţă, intervenit între intimata-pârâtă Bancă, în calitate de cedent, şi S.C. C. S.R.L. în calitate de cesionar, încheiat la data de 2 noiembrie 2009, având ca obiect o creanţă născută dintr-un contract de împrumut, acesta din urmă fiind încheiat de pârâta din prezenta cauză cu reclamanta - împrumutat şi debitor cedat, în anul 2007. Deşi cauza juridică a cererii introductive de instanţă, respectiv cauza de nulitate invocată explicit a fost lipsa cauzei/cauza falsă a contractului de cesiune, în realitate, temeiurile de fapt ale cererii s-au axat pe o pretinsă inexistenţă a dreptului Băncii de a cesiona creanţa. Mai exact, s-au bazat pe încălcarea unei obligaţii contractuale izvorâte din contractul de împrumut perfectat în anul 2007, anume aceea de a nu cesiona creanţa izvorâtă din convenţie decât în condiţiile în care împrumutatul şi-ar fi încălcat într-o asemenea măsură obligaţiile contractuale, încât să poată fi subscrisă această încălcare cazurilor de culpă definite de acordul părţilor şi să permită băncii declararea scadenţei anticipate a împrumutului. Trebuie precizat, de asemenea, că ambele capete de cerere, atât cel referitor la constatarea nulităţii contractului de cesiune din anul 2009, cât şi cel ce privea constatarea nulităţii contractului de credit perfectat de părţi la 11 ianuarie 2011, s-au întemeiat pe dreptul comun, anume prevederile C. civ. din 1864 (aplicabil din punct de vedere temporal, în baza art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011), şi nu pe acele norme legale care ocrotesc consumatorii (în special, nu pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000).

Acesta fiind cadrul procesual creat de reclamanta însăşi, în baza principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţele de fond au acordat o importanţă deosebită, în analiza efectuată, interpretării contractului de credit perfectat în anul 2007, spre a stabili dacă exista vreo interdicţie, stabilită pe cale convenţională, a băncii, de a cesiona creanţa deţinută împotriva reclamantei sau dacă dreptul de a cesiona era condiţionat de declararea scadenţei anticipate a împrumutului.

Urmare acestei analize, instanţele de fond au concluzionat că nu există o clauză care să interzică cesiunea ci, dimpotrivă, aceasta era în mod explicit permisă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că nu era condiţionată de constatarea vreunui caz de culpă a împrumutatului (debitor cedat).

Prin cererea de recurs, reclamanta susţine că, în interpretarea contractului de împrumut din anul 2007, instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a convenţiilor, referitoare la interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, la interpretarea după voinţa concordantă a părţilor sau la interpretarea în favoarea celui care se obligă. Altfel spus, a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 982, art. 977 şi respectiv art. 983 C. civ. din 1864.

Însă, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta nu arată de ce voinţa concordantă a părţilor (voinţa internă) ar trebui disociată de sensul literal al termenilor, întrucât, în speţă, este un contract preformulat, redactat de persoane cu pregătire juridică din cadrul băncii pârâte, astfel că declaraţia comună a părţilor se prezumă că exprimă, până la proba contrară, voinţa reală a părţilor.

Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 982 C. civ., recurenta nu prezintă nici un argument pentru care instanţa de apel ar fi trebuit să adauge conţinutului explicit al art. 10 din contractul de credit, care permite băncii să cesioneze creanţa născută din contract, fără nici o altă condiţionare, condiţii suplimentare, cum ar fi exigibilitatea acelei creanţe, din motive de culpă a împrumutatului.

În sfârşit, regula de interpretare prevăzută de art. 983 C. civ. este aplicabilă numai clauzelor îndoielnice. Or, clauza inclusă în art. 10 din contract nu este una confuză, cu înţeles greu de sesizat sau susceptibilă de mai multe înţelesuri, astfel că textul de lege susarătat nu era aplicabil, în speţă.

În esenţă, creanţa născută dintr-un contract de credit, încheiat chiar de un profesionist cu un consumator, nu era declarată, la data perfectării contractului de cesiune, netransmisibilă, prin vreo dispoziţie legală. Reclamanta a tins practic, prin întreaga argumentaţie, să dovedească că acea creanţă a fost declarată incesibilă sau, în orice caz, transmisibilă condiţionat de îndeplinirea anumitor condiţii (declararea exigibilităţii anticipate) pe cale convenţională, prin contractul de credit din anul 2007. Trecând peste faptul că o clauză de incesibilitate a creanţei nu ar fi putut conduce, per se, la constatarea nulităţii contractului de cesiune, ceea ce în mod corect au constatat instanţele de fond este împrejurarea că nu numai că nu există o clauză de inalienabilitate a creanţei ci, dimpotrivă, cesiunea de creanţă este permisă în mod explicit. Totodată, în mod just s-a reţinut că pot face obiectul cesiunii şi creanţele nescadente, nici legea şi nici convenţia părţilor din care s-a născut creanţa în litigiu neinterzicând o atare transmitere.

Aşadar, toate argumentele recurentei formulate atât în fazele procesuale anterioare, cât şi prin cererea de recurs, referitoare la împrejurarea că, la data cesionării creanţei, nu se afla în vreunul din cazurile de culpă care să permită băncii declararea exigibilităţii anticipate a creanţei, sunt lipsite de relevanţă în raport cu obiectul cererii, de vreme ce nici legea şi nici convenţia părţilor nu interzic cesiunea creanţelor nescadente şi, aşa cum s-a mai arătat, nu era în discuţie vreo altă cauză de incesibilitate, nici legală şi nici convenţională.

În sfârşit, reclamanta a invocat, în ce priveşte contractul de cesiune, drept cauză de nulitate absolută, lipsa cauzei sau cauză falsă, iar instanţele de fond s-au preocupat să determine, în consecinţă scopul imediat şi scopul mediat al respectivei convenţii. În realitate, întreaga argumentaţie în fapt a cererii introductive axându-se pe pretinsul caracter incesibil al creanţei care, în opinia reclamantei, nu putea face obiectul unei prestaţii contractuale, se punea în discuţie, mai degrabă, valabilitatea contractului sub aspectul obiectului obligaţiei (aspect, de altfel, analizat de instanţele de fond), iar nu existenţa cauzei. În orice caz, constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 967 C. civ., text de lege care instituie prezumţia de existenţă a cauzei, precum şi prezumţia de valabilitate a cauzei. Cel care invocă inexistenţa sau nevalabilitatea scopului convenţiei are sarcina probei. Or, reclamanta-recurentă nu a reuşit să dovedească că scopul imediat al cedentei la perfectarea contractului nu a fost acela de a primi contraprestaţia (preţul cesiunii), iar scopul mediat (motivul determinant), acela de a transmite o creanţă neperformantă.

În mod asemănător, în ce priveşte lipsa cauzei/cauza falsă a contractului de credit încheiat de părţi în anul 2011, reclamanta avea sarcina de a proba inexistenţa sau caracterul derizoriu al prestaţiei cocontractului. Faptul că prestaţia caracteristică a băncii, respectiv remiterea unei sume de bani, a avut ca scop stingerea unei datorii a împrumutatului, nu poate echivala cu lipsa cauzei sau cauza falsă. Orice analiză a voinţei psihologice a reclamantei, chiar raportată la reperele faptice prezentate de aceasta (că a refinanţat un credit anterior care nu era scadent, că noua sumă împrumutată era superioară debitului contractat în anul 2007, ş.a.m.d.) nu putea conduce instanţele de fond la o altă concluzie decât aceea că legea prezumă existenţa unei cauze valabile a contractului şi că reclamanta nu a răsturnat această prezumţie. Practic, titlul care constată obligaţiile părţilor (contractul de împrumut), cuprinde explicit cauza contractului (atât elementul obiectiv, adică scopul imediat, remiterea unei sume de către împrumutător, cât şi scopul mediat al reclamantei, respectiv stingerea unei datorii anterioare a acesteia, indiferent că aceasta ar fi fost scadentă sau nescadentă).

Cât priveşte criticile subscrise cauzei de nulitate a contractului de credit din 2011, constând în eroarea esenţială în care s-a aflat împrumutatul asupra naturii contractului (eroare obstacol sau distructivă de voinţă), eroare pretins provocată prin manopere frauduloase de către banca pârâtă, constată că nu sunt veritabile critici de nelegalitate. Recurenta nu invocă greşita aplicare a prevederilor legale incidente (art. 953 şi art. 960 C. civ. din 1864), ci solicită reinterpretarea probelor administrate în fazele procesuale anterioare, referitoare la împrejurările încheierii convenţiei, la starea materială de la acea dată a împrumutatei, la neinformarea acesteia în legătură cu împrejurări esenţiale etc. şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea reţinută de instanţele de fond. Or, aşa cum s-a mai arătat, acestea sunt critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul unei căi de atac extraordinare şi nedevolutive, limitată doar la aspecte de nelegalitate.

În fine, cât priveşte cuantumul disproporţionat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel părţii adverse, în raport cu munca depusă de avocat şi complexitatea cauzei, constată că se invocă încălcarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În primul rând, reţine că instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, constatând că doar o parte din pretenţiile reclamantei au fost respinse şi că, prin urmare, ambele părţi sunt în culpă procesuală, a admis doar în parte cererea de chemare în judecată, acordând din totalul cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, dovedite cu înscrisuri (facturi şi ordine de plată), de 15.586,76 RON, doar suma de 9000 RON. În al doilea rând, faptul că instanţa de apel nu a uzat de dreptul de a reduce partea din cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, chiar şi din oficiu, nu poate face obiectul unei critici de nelegalitate, fiind o opţiune a judecătorului şi nu o obligaţie a acestuia, în condiţiile inexistenţei unei cereri a părţii de reducere a acestui gen de cheltuieli. În sfârşit, deşi este de prisos a mai analiza un atare aspect, este suficient a urmări traseul parcurs de prezentul litigiu, pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti de mai mult de 5 ani, pentru a determina dacă onorariul avocatului pârâtei-intimate este disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei sau activitatea desfăşurată de avocat.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei B. S.A., de obligare a părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, constată că nu poate fi admisă. Conform art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligaţie neîndeplinită de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 270/2018 din 15 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 octombrie 2019.