Territorial jurisdiction for labor disputes: Validity of plaintiff’s choice of workplace location over domicile under alternative competence rules

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1208 din 22.05.2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în dosarul x/2019 s-a declinat soluţionarea cauzei având ca obiect "acţiune în constatare", formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în favoarea Tribunalului Ialomiţa.

Tribunalul Prahova a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a menţionat că are domiciliul în localitatea Adâncata, sat Adâncata, Judeţul Ialomiţa, aspect dovedit şi de menţiunile din actul de identitate, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul Muncii, cauza fiind de competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului.

La Tribunalul Ialomiţa cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar x/2019

Potrivit art. 266 din Codul Muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, după caz.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează două criterii alternative de stabilire a competenţei teritoriale, reclamantul persoană fizică având dreptul să aleagă între instanţa de la domiciliul său sau de la locul său de muncă.

În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în judeţul Ialomiţa, iar locul de derulare a raporturilor de muncă este în localitatea Ploieşti, Prahova.

Art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Or, potrivit art. 116 C. proc. civ. reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., Tribunalul Prahova, ca instanţă învestită prin exercitarea dreptului de a alege de către reclamant, nu putea dispune declinarea în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.

Întrucât raporturile sale de muncă au ca temei contractul individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă, văzând şi prevederile art. 253, art. 254 şi, art. 266 din Codul Muncii, instanţa a apreciat că litigiul dedus judecăţii de reclamant este un litigiu de muncă de competenţa instanţei de la locul său de muncă, aleasă ca fiind competentă de reclamant.

În atare situaţie, Tribunalul Ialomiţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 134. şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ. şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe Tribunalul Prahova şi Tribunalul Ialomiţa s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu soluţionarea unui litigiu de muncă având ca obiect constatare condiţii speciale de muncă, motiv pentru care prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) Codul muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: " Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauza de faţă, se constată că domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanţei era în Ialomiţa, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla pe raza teritorială a Tribunalului Prahova.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova reclamantul a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. prin urmare, instanţa nu mai poate dispune, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului de a sesiza instanţa de la locul în care se desfăşurau raporturile de muncă, este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate, aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., stabileşte că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.