Consumer credit dispute over abusive unilateral interest rate clauses upheld, bank appeal dismissed and restitution of overcharged interest with legal interest from payment dates confirmed

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19.05.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună: 1) constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2904 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.02.2008; 2) obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferentă sumei percepute, calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia; 3) constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la secţiunea 5 "Dobânda" pct. 5.1 şi pct. 5.4 din contractul de credit mai sus menţionat; 4) obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit începând cu data de 14.08.2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părţi, după următoarea formula de calcul:

"indicele de referinţă Libor la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an"; 5) obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţa de dobândă nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit, prevăzută în art. 1.2 din contract şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în concret în notificarea din data de 17.04.2009 şi graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent în RON în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective a acestuia; 6) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7290 din data de 18.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/14.02.2008 în ceea ce priveşte modificarea marjei ce intră în componenţa dobânzii "conform deciziei băncii". Pârâta a fost obligata la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă în plus, ca urmare a modificării unilaterale a marjei băncii, faţă de cuantumul acesteia stabilit la art. 1.2 din contractul de credit, respectiv de 4.3 puncte procentuale pe an, precum şi la plata către aceştia a dobânzii legale aferente, de la data încasării sumelor de către bancă până la data restituirii acestora către reclamanţi. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de apel, atât reclamanţii, cât şi pârâta, care au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2280A/2017 din 8 decembrie 2017.

Împotriva deciziei civile nr. 2280A/2017 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel este data, în parte, cu aplicarea si interpretarea greşita a legii.

Astfel, s-a arătat că, in mod nelegal, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe cu privire la faptul că prevederile art. 5.1 si art. 5.4 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este data cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv. În realitate, în contractul de credit încheiat între părţi au fost prevăzute criteriile în funcţie de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reţine împrejurarea că modificarea marjei s-a realizat în baza unui drept discreţionar al băncii.

Modificarea dobânzii bancare a fost generată de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de ţară. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanţărilor pe care o bancă din România le poate obţine este Credit Default Swap - "CDS", care a avut o creştere spectaculoasă începând cu luna septembrie a anului 2008.

Modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuaţiile CDS şi nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

Banca a comunicat intimaţilor intenţia de a modifica marja băncii şi posibilitatea împrumutaţilor A. şi B. de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile art. 5.4 alin. final din contract şi cu cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Acest fapt fiind atestat de Notificarea nr. x/17.04.2009, expediata de către banca intimatilor-reclamanţi in luna aprilie 2009, prin care banca a înştiinţat imprumutatii A. si B. cu privire la faptul ca banca are intenţia justificata de a majora, începând cu data de 21.05.2009, marja băncii cu doua puncte procentuale.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că a avut o motivaţie întemeiata de a modifica marja bancii/rata dobânzii şi că nu a majorat discreţionar marja băncii, ci forţată de conjunctura economico-financiara din domeniul bancar si in acord cu prevederile art. 1.2. art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit (dovada sta faptul ca banca nu a majorat rata dobânzii de N ori ci doar o singura data in decursul celor 10 ani de derulare a Contractului de credit, respectiv, doar când indicatorii economici la care se raportează marja băncii au impus-o).

S-a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul sau preţul contractului, să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa profesionistului, să fie excesivă, respectiv să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit prevedeau atât majorarea cât şi diminuarea marjei băncii, astfel că nu pot avea un caracter abuziv.

Odată cu agravarea condiţiilor generale ale contractului de credit, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.

Reclamanţii au acceptat astfel 4-5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi dintr-o dată, în contextul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010 că nu îl mai înţeleg.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit şi costul serviciilor proprii de creditare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparenţe în piaţa serviciilor financiar-bancare.

În privinţa condiţiei dezechilibrului contractual, în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârşitor abordării matematice, verificând dacă părţile din contract au acelaşi număr de obligaţii şi acelaşi număr de drepturi, şi doar ca ultim resort, urmează a fi verificat şi echilibrul juridic.

Pentru toate considerentele arătate, recurenta a concuzionat că hotărârea instanţei de apel privind validarea soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea reclamanţilor A. si B. de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 din Contractul de credit, este nelegală.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greşita a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. NR. 50/2010.

Astfel, recurenta a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel, pe de o parte, nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 si, ca urmare, nu a validat Actul Adiţional de aliniere la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, iar, pe de alta parte, nu a ţinut cont de prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 prin care banca s-a conformat dispoziţiilor din O.U.G. nr. 50/2010 aplicabile contractelor cu dobânda variabilă.

S-a susţinut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate in curs de derulare, creditorii bancari aveau obligaţia sa asigure conformitatea contractelor de credit cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 si sa depună diligentele pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiţionale.

În corpul O.U.G. nr. 50/2010 nu exista o prevedere referitoare la obligaţia Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale. Banca avea doar obligaţia de diligenta, privind informarea consumatorilor si nu obligaţia de rezultat, in sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Banca, in vederea semnării actului adiţional de aliniere. Unul dintre principiile fundamentale de drept este acela ca nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, reiterându-se in acest context ca, potrivit art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumatori a actelor adiţionale de aliniere, care conţin dispoziţiile din acest act normativ, este considerata acceptare tacita de către consumatori.

In speţa, recurenta-pârâtă a susţinut că a procedat la transmiterea notificării respective către împrumutaţii A. si B., enumerând modurile de transmitere.

Recurenta-pârâtă a susţinut că a depus diligentele pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiţionale, motiv pentru care se impunea validarea de către instanţa de apel a efectelor juridice ale Actului Adiţional de aliniere la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

S-a arătat că prin Actul Adiţional de aliniere la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost confirmat "dreptul băncii de a modifica in mod unilateral dobânda bancara", ci dimpotrivă, banca prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 a înlăturat dreptul acesteia de a putea modifica unilateral marja băncii.

Marja băncii existentă la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21.06.2010) a fost instituita ca fiind fixă prin Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010. In fapt, banca nu a făcut altceva decât sa se conformeze dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, in sensul de a stabili ca fiind fixa marja băncii (care era variabila pana la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010). Aşadar, prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix. Astfel, C. S.A. a pus in practica voinţa legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, de la momentul intrării in vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, de posibilitatea băncii de a putea modifica unilateral marja băncii.

Concluzionând, in mod nelegal si netemeinic, instanţa de apel nu a validat efectele Actului Adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, in contextul in care prin acest act banca s-a conformat dispoziţiilor legale prevăzute in cuprinsul ordonanţei si a eliminat posibilitatea băncii de a putea modifica in mod unilateral dobânda.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că in mod nelegal instanţa pe apel a menţinut hotărârea primei instanţe cu privire la obligarea băncii la plata către împrumutaţi a unor sume de bani cu titlu de diferenţa de dobânda bancara.

S-a arătat că decizia instanţei de apel este nelegala si in ceea ce priveşte restituirea către imprurnutatii A. si B. a sumei reprezentând contravaloarea diferenţei dintre dobânda achitata de împrumutaţi si dobânda bancara care ar fi prevăzut o marja băncii de 4,3 p.p.a.

Critica recurentei vizează faptul ca banca nu putea fi obligata sa le restituie intimatilor-reclamanti vreo suma de bani, în susţinerea acestei teze, invocându-se statuările recente ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie într-o decizie de speţă.

In final, chiar dacă, prin reducere la aburd, s-ar admite teza că pârâta ar fi putut fi obligata la restituirea către împrumutaţii A. si B. a vreunor sume de bani (cu titlu de diferenţa de dobânda bancara), data pana la care ar fi putut fi obligata banca la restituirea sumelor de bani, ar fi putut, cel mult, sa fie 17.09.2010, întrucât la data de 17.09.2010 a fost încheiat Actul Adiţional de aliniere la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, act care si-a produs efectele juridice.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în mod nelegal instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe cu privire la obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data plăţilor efectuate de imprumutaţii/reclamanti cu titlu de dobânda bancară.

Sub acest aspect, s-a menţionat că hotărârea recurata este data cu aplicarea si interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1082 şi a art. 1088 C. civ. 1864.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi putut acorda dobânda legala doar de la momentul pronunţării hotărârii. In susţinerea acestei teze a invocat faptul ca în jurisprudenta sa, Curtea Constituţionala - Decizia nr. 1535/2009 - a statuat ca răspunderea comerciantului conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este de natura civila delictuala. Pe de alta parte, doctrina si jurisprundenta au statuat ca in cazul obligaţiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legala moratorie este cel al pronunţării hotărârii.

In ipoteza in care instanţa de apel ar fi trecut peste considerentele învederate supra, aceasta ar fi putut acorda dobânda legala cel mult de la data formulării cererii introductive de instanţa (şi nu de la o data anterioară). In susţinerea acestei teze au fost invocate prevederile art. 1082 si cele ale art. 1088 C. civ. 1864. Or, instanţa de apel, contrar prevederilor art. 1088 alin. (2) C. civ. 1864, a dispus obligarea băncii parate la plata dobânzii legale (aferente capetelor principale de cerere) de la data plaţii ratelor bancare/dobânzii bancare si nu de la data formulării cererii de chemare in judecata.

Instanţa de apel a făcut confuzie intre repunerea părtilor in situaţia anterioara (care consta in obligarea băncii in a-i restui consumatorului contravaloarea pretinselor diferentele de dobânda bancara) si obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii pretinselor diferenţe de dobândă bancară.

S-a învederat faptul că până la constatarea caracterului abuziv al unei clauze, cum nu este născut dreptul consumatorului de a solicita prestaţiile făcute in baza acelei clauze aşa nu este născută nici obligaţia băncii de a restitui prestaţiile făcute in baza acelei clauze (deşi nulitatea absoluta operează de la momentul inserării clauzei).

Astfel, data naşterii obligaţiei băncii de a restitui contravaloarea pretinselor diferenţe de dobândă bancară, ar fi putut fi, cel mult, data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care instanţa ar constata caracterul abuziv al clauzei care reglementează dreptul băncii in a percepe dobânda bancara si ar obliga banca in a le restitui consumatorilor contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara, şi nu data plaţii de către consumatori/imprumutati a ratelor bancare.

Aşadar, este nelegala soluţia instanţei de apel potrivit căreia banca ar fi avut obligaţia legala de a le achita imprumutatilor contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara de la data la care împrumutaţii au achitat ratele bancare.

Instanţa de apel a făcut confuzie intre efectele nulităţii absolute (care sunt retroactive) şi starea subiectiva a băncii in perceperea ratelor bancare (care nu este retroactiva). Până la momentul la care instanţa a stipulat că ar avea un caracter abuziv clauzele în discuţie, banca a avut convingerea justificată (întrucât clauzele în discuţie produceau efecte juridice potrivit art. 969 C. civ. 1864) că perceperea ratelor bancare in baza unor clauze contractuale este legala.

In final, recurenta a subliniat că soluţia instanţei de apel este nelegala, pentru ca, aşa cum s-a menţionat, data naşterii obligaţiei băncii de a le restitui împrumutaţilor contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara ar putea fi, cel mult, data pronunţării hotărârii judecătoreşti, întrucât pana la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, banca nu a avut de îndeplinit vreo obligaţie băneasca fata de împrumutaţi (si acea obligaţie băneasca sa nu fi fost îndeplinita la scadenta).

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esenţă, să se constate admisibilitatea recursului, precum si temeinicia criticilor de nelegalitate aduse hotărârii recurate, astfel că in baza prevederilor art. 496 noul C. proc. civ. sa se admită prezentul recurs si sa se caseze in parte hotărârea instanţei de apel, respectiv, doar în raport de motivele de nelegalitate invocate.

La 19 iunie 2018 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimaţii-reclamanţi A. şi B., prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului pârâtei şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părţilor.

La 4 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a arătat, in esenta, că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 14 februarie 2019 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la data de 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000.

În contractul de credit încheiat de părţi la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referinţă şi/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale.

Se reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

Se reţine că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

În mod legal, instanţa de apel a considerat că este o clauză abuzivă, clauza privind dobânda, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părţi, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat şi dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului. Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreţia băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Se reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speţă, clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienţilor consumatori de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că reclamanţii consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Nici alegaţiile recurentei-pârâte în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greşita a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a validat efectele Actului Adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, în expunerea argumentelor, recurenta-pârâtă face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, privitoare la dovada transmiterii actului adiţional către consumatori, precum şi la modul în care aceasta a fost interpretată de către instanţă, ceea ce reprezintă, în realitate, o critică de netemeincie, care nu poate fi supusă analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totuşi, trebuie menţionat că, aşa cum au reţinut şi instanţele devolutive, în cauză, nu s-a făcut dovada comunicării actului adiţional către consumatorii reclamanţi, cu atât mai puţin a încheierii unui act adiţional valabil în prezenta cauză, astfel că actul adiţional nu putea fi considerat ca fiind acceptat tacit.

Critica potrivit căreia decizia instanţei de apel este nelegala în ceea ce priveşte restituirea sumei reprezentând contravaloarea diferenţei dintre dobânda achitată de împrumutaţi şi dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,3 p.p.a., precum şi critica în raport cu care, hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1082 şi a art. 1088 C. civ. 1864, sub aspectul obligării băncii la plata dobânzii legale de la data plăţilor efectuate de împrumutaţi cu titlu de dobîndă bancară sunt neîntemeiate.

În mod corect, s-a reţinut că nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 si art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce priveşte variaţia marjei conform deciziei băncii şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă în plus prin majorarea unilaterală a marjei, faţă de cuantumul stabilit prin art. 1.2 la data încheierii contractului, respectiv de 4,3 puncte procentuale pe an, în lipsa stipulării în contract a unor prevederi clare şi inteligibile referitoare la criteriile de revizuire a marjei băncii, ca element component al dobânzii, este consecinţa constatării caracterului abuziv al respectivelor clauze.

În raport cu dispoziţiile art. 1092 şi art. 994 din C. civ. de la 1864, în mod corect s-a constatat că sumele achitate de reclamanţii consumatori în temeiul clauzelor cu caracter abuziv reprezintă o plată nedatorată, precum şi că se impune restituirea acestora la valoarea actualizată pentru acoperirea în întregime a prejudiciului, pârâta datorând dobândă legală aferentă sumelor încasate încă de la data achitării acestora de către reclamanţi şi până la restituire.

Astfel art. 1092 alin. (1) C. civ., prevede că orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit este supus repetiţiunii, iar potrivit art. 994 din C. civ. de la 1864, când cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, este dator a restitui atât capitalul, cât şi interese sau fructele din ziua plăţii.

Având în vedere îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, pârâta trebuie să restituie şi fructele - dobânda legală - aferente acestor sume, fiind accipiens de rea credinţă întrucât a cunoscut faptul că plata primită era nedatorată, fiind întemeiată pe clauze contractuale abuzive. Totodată, acordarea dobânzii legale aferente sumelor încasate de bancă în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive se impune pentru a se garanta respectarea principiului potrivit căruia prejudiciul se acoperă integral, inclusiv prin repararea prejudiciului constând în beneficiul de care a fost privat cel păgubit.

Se reţine că, în materia plăţii nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiţionat de reaua-credinţă a accipiensului (pârâta din prezenta cauză).

În speţă, în privinţa clauzelor declarate abuzive, în mod corect s-a reţinut că pârâta a fost de rea-credinţă încă din momentul stipulării acestora şi că, fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoştea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecţiei consumatorului, precum şi că a inserat, cu bună-ştiinţă, în contract clauze abuzive.

În aceste condiţii, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clazelor stipulate în contractul de credit şi neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/2000, în mod corect a fost dispusă restituirea sumelor respective de la momentul la care au fost încasate, data de la care dobânzile trebuie să curgă fiind reprezentată de data plăţii nedatorate, şi nu de la data cererii în justiţie, cu atât mai puţin de la momentul pronunţării hotărârii.

Se reţine, totodată, că prezenta acţiune, formulată de consumatori împotriva profesionistului, este una în răspundere civilă contractuală, întrucât are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, încheiat între părţile în litigiu.

Decizia nr. 1535/2009 a Curţii Constituţionale, invocată de autoarea recursului, a vizat controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, iar dispoziţiile legale anterior evocate reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată, în cazul în care este sesizată cu o acţiune formulată de organele de control prevăzute de art. 8 din Legea nr. 193/2000, întemeiată pe dispoziţiile art. 12 din acelaşi act normativ.

Cum prezenta acţiune a fost introdusă direct de consumatori împotriva băncii şi nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, rezultă că decizia nr. 1535/2009 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta C. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 2280 A/2017 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.