Contractual profit-sharing tied to effective land area and positive effect of res judicata

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la 5 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul MUNICIPIUL BUCUREŞTI a chemat în judecată pe pârâta S.C. A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 111.674,86 RON, din care: debit aferent semestrului II.2012 - semestrul I 2014 (perioada iulie 2012 - iunie 2014), in cuantum de 588.561,93 RON; penalităţi aferente semestrului II 2012 - semestrul I 2014 (perioada ianuarie 2013 - august 2014), in cuantum de 23.041,53 RON. S-a solicitat totodată prevederea in dispozitivul hotărârii că penalităţile sunt datorate până la data efectuării plătii debitului principal, urmând ca cuantumul acestora să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a BNR, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 1530, art. 1531 şi urm., 1538 şi urm. C. civ. contractul de asociere închiriere nr. 1839/12.07.1995.

Reclamantul a depus la dosar o cerere de îndreptare a erorii materiale din cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata pretenţiilor în sumă totală de 611.603,46 RON, şi nu 111.674,86 RON, cum din eroare a fost menţionat în cererea de chemare în judecată.

Reclamantul Municipiul Bucureşti a formulat cerere precizatoare a cuantumului pretenţiilor de la 611.603,46 RON, cât s-a solicitat prin cererea introductivă, la suma de 1.364.592,68 RON, reprezentând debit aferent semestrului I 2010 - semestrul I 2014 (perioada iulie 2010 - iunie 2014) şi penalităţi de întârziere aferente debitului datorat în cuantum de 142.231,62 RON, calculate pentru perioada 11 iulie 2010-31 august 2014, calificata de instanţa drept cerere modificatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 16700/23.09.2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti invocată de pârâtă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Municipiul Bucureşti şi pe pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 05.10.2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2491/20.06.2017 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 595.284,95 RON, reprezentând debite scadente in perioada iulie 2010 - 11.06.2012, precum si pentru dobânda aferenta acestor sume, solicitata in temeiul art. 4.9 din contract şi a fost respinsă această pretenţie ca fiind prescris dreptul la acţiune. A fost respinsă cererea în rest ca neîntemeiată.

Apelantul-reclamant MUNICIPIUL BUCUREŞTI prin PRIMARUL GENERAL a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2491/20.06.2017 solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei omologarea raportului de expertiză şi admiterea cererii de chemare în judecată prin obligarea pârâtei la plata sumei de 611.603,46 RON pentru perioada semestrului II 2012 - semestru I 2014 împreună cu suma de 752.989.22 RON la care se adaugă accesoriile aferente de 142.231.62 RON pentru perioada semestrului I 2010 - semestrul II 2012, cu cheltuielile de judecată din fond cât si cele eventuale din prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 1343 din 8 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul formulat ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1343 din 8 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamantul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor legale cuprinse în art. 1270 C. civ., potrivit căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; precum şi cu încălcarea principiului disponibilităţii - art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa a modificat obiectul procesului faţă de cel formulat de reclamant.

Recurentul-reclamant a susţinut că, deşi iniţial, instanţa a reţinut detaliat, în mod corect, termenii contractuali, agreaţi de ambele părţi, respectiv care sunt sumele ce trebuie plătite pentru fiecare locaţie, conform înţelegerii scrise şi asumate de ambii asociaţi, ulterior, aceasta proiectează a priori, o schiţă a terenurilor rămase în asociere, conform justificărilor din apărările intimatei-pârâte.

Or, această evaluare a instanţei de apel este incorectă, întrucât obiectul prezentei cereri îl reprezintă, strict, pretenţii - sume datorate conform termenilor contractuali, respectiv împărţirea venitului obţinut (art. 4 din contract, art. 397 C. proc. civ.); instanţa nu a fost învestită cu o cerere de reevaluare cadastrală a aportului asocierii şi nici cu o stabilire a unui drept de folosinţă pe mp a terenului care se află în asociere (alin. (2) al art. 9 C. proc. civ.) reevaluarea cadastrală, pe care instanţa şi-a dezvoltat motivarea, nu are la bază niciun raport cadastral.

În plus, a arătat recurentul-reclamant, faţă de ultimele două aspecte, suma datorată este calculată din venitul încasat de societate şi nu este raportată la valoarea trunchiată a dreptului de folosinţă pentru terenul din asociere. Pe deoparte pentru că valoarea terenului a fost stabilită unitar la încheierea contractului, iar la acest moment mp din terenul folosit de societate are o cu totul altă valoare faţă de momentul la care a fost încheiat contractul, pe de altă parte pentru că nu există o negociere a termenilor contractuali sub acest aspect, negociere care să fie discutată "acum" de părţile din contract.

Prin soluţia pronunţată, a susţinut recurentul-reclamant, instanţa s-a pronunţat pe un aspect cu care nu a fost investită şi anume: a modificat logica pentru calculul sumei datorate - respectiv a respins ideea de a împărţi "venitul obţinut din toate activităţile desfăşurate de societate", a reconfigurat proiecţia cadastrală a terenului din asociere - deşi nu a avut niciun raport de expertiză cadastral la baza acestei reconfigurări şi a restabilit o sumă datorată bazată pe teoria unui drept de folosinţă pe mp (concesiune) a acestui teren. Practic, în raţionamentul său, instanţa de apel a transformat contractul de asociere dintre părţi într-un veritabil contract de concesiune cu valori calculate de ea însăşi, valori având ca reper preţurile anului 1995.

Mai mult, faţă de toate aceste aspecte, recurentul-reclamant a considerat că instanţa putea aprecia în raport de art. 4.2 din contract, respectiv a unei sume minime garantate, însă e foarte uşor de constatat că valoarea obţinută din împărţirea venitului realizat este cu mult mai mare decât orice sumă minimă garantată calculată pe fiecare locaţie. In plus, intimata pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă faptul că, de când au fost micşorate terenurile, ar fi obţinut venituri mai mici, ci din contră, încasările au crescut. S-a mai susţinut ideea că suma minimă garantată nu poate fi impusă de către instanţa de judecată ci trebuie negociată între părţi şi că, atâta vreme cât există actele adiţionale care modifică doar anumite sume din cotract, nu şi logica de calcul a sumei datorate, alt raţionament şi alte sume luate în calcul sunt nelegitime şi nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 1270.

In ceea ce priveşte efectul de lucru judecat (puterea de lucru judecat) hotărât de instanţă doar pentru litigiul în care intimata pârâtă a avut câştig de cauză, prin care "anterior s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voinţa părţilor şi dispoziţiile contractuale se interpretează în sensul că împărţirea profitului se realizează în funcţie de locaţiile puse în mod efectiv la dispoziţie", recurentul-reclamant a susţinut că locaţiile au fost puse la dispoziţie astfel cum s-au înţeles părţile prin contract.

Cât priveşte afirmaţia instanţei ţinând cont de reducerea ulterioară a suprafeţelor de teren, recurentul-reclamant a susţinut că aceasta este neîntemeiată, atâta vreme cât în contract nu există această prevedere.

Referitor la autoritatea de lucru judecat hotărât de instanţă ca fiind cu efect pozitiv în soluţionarea cererii, recurentul a arătat că pe rolul instanţelor de judecată nu a mai avut loc nici cercetarea şi nici judecata unei cereri care să reprezinte aceeaşi cauză, să aibă acelaşi părţi şi acelaşi obiect, condiţii obligatorii pentru ca speţa să fie încadrată în această excepţie, ci au fost judecate speţe asemănătoare, între aceleaşi părţi dar cu obiecte diferite, cauzele fiind astfel, diferite.

S-a mai susţinut că nu există nicio prevedere legală care să impună că: în situaţia în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluţia primei hotărâri pronunţate. O asemenea soluţie ar fi lipsită, în mod cert, de orice fundament legal.

Deşi există două hotărâri contradictorii, instanţa motivează soluţia pronunţată prin alegerea uneia dintre ele, acesta fiind un mod discreţionar în care aplică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurentul-reclamant a opinat că modalitatea în care au fost aduse în dezbatere aspectele litigioase din litigiile anterioare au impus alte dezlegări ale pricinilor, subliniind că nu există autoritate de lucru judecat şi nici efect pozitiv al lucrului judecat pentru pricina de faţă, atâta vreme cât a demonstrat că motivarea folosită de instanţă din soluţiile anterioare nu au susţinere juridică.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a deciziei recurate, cu reţinerea cauzei spre judecare, iar pe fondul cauzei omologarea raportului de expertiză şi admiterea cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 611.603,46 RON pentru perioada semestrului II 2012-semestru 1 2014 împreună cu suma de 752.989,22 RON la care se adaugă accesoriile aferente de 142.231.62 RON pentru perioada semestrului I 2010 - semestrul II 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 20 septembrie 2018 (plic dosarul de recurs), intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că acesta este nemotivat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., sancţiunea incidentă fiind anularea acestuia.

Pe fond a solicitat, în sinteză, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 12 octombrie 2018 recurentul-reclamant a arătat, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, că cele două aspecte referitoare la invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (8), pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ., precum şi ale dispoziţiilor art. 488 alin. (5) pentru nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., au fost definite în consistenţa lor şi motivate, menţionate şi descrise explicit în cererea de recurs, deşi a fost omisă indicarea exactă a articolelor în care acestea erau definite. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. şi următoarele.

În final, a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte şi judecarea cauzei, conform contractului încheiat între părţi şi a normelor legale în vigoare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor.

Intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport (la 1 martie 2019), prin care a reiterat nulitatea recursului din perspectiva art. 488 C. proc. civ. solicitând anularea acestuia

Prin încheierea din 6 iunie 2019 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare; s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la data de 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Având în vedere că recurentul-reclamantul înţelege să critice modul de aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 397 din acelaşi cod şi ale dispoziţiilor procesuale privitoare la autoritatea de lucru judecat, văzând, totodată, că se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.), Înalta Curte reţine că aceste critici pot fi susumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv pct. 8 din acelaşi cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; precum şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţă, în ceea ce priveşte obligaţiile născute în baza contractului de asociere nr. x/1995, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din acest contract.

Criticile recurentului-reclamant prin care se susţine că instanţa de apel proiectează a priori o schiţă a terenurilor rămase în asociere, conform justificărilor din apărările intimatei-pârâte, că această evaluare a instanţei este incorectă, întrucât: obiectul cererii îl reprezintă, strict, pretenţii - sume datorate conform termenilor contractuali, respectiv împărţirea venitului obţinut (art. 4 din contract, art. 397 C. proc. civ.); instanţa nu a fost învestită cu o cerere de reevaluare cadastrală a aportului asocierii şi nici cu o stabilire a unui drept de folosinţă pe mp a terenului care se află în asociere (alin. (2) al art. 9 C. proc. civ.), precum şi întrucât reevaluarea cadastrală, pe care instanţa şi-a dezvoltat motivarea, nu are la bază niciun raport cadastral, nu pot fi primite.

Şi aceasta, întrucât, într-adevăr obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acţiunea în pretenţii formulată de reclamant vizând obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din contractul de asociere nr. x/1995, însă, potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa este ţinută să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în această noţiune fiind inclusă şi întâmpinarea, astfel că instanţa are obligaţia de a analiza pricina în ansamblul său, atât din perspectiva pretenţiilor reclamantului, cât şi a apărărilor pârâtei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, ci, în mod corect, a procedat la analiza cererilor cu care a fost învestită, a apărărilor pârâtei din perspectiva excepţiei de neexecutare a contractului, după cum nu a efectuat nicio reevaluare cadastrală, aşa cum susţine recurentul, ci, în mod judicios, a analizat înscrisurile de la dosar privitoare la suprafaţa amplasamentelor.

Critica recurentului-reclamant potrivit căreia instanţa, pronunţându-se pe un aspect cu care nu a fost investită, a modificat logica pentru calculul sumei datorate şi a restabilit o sumă datorată bazată pe teoria unui drept de folosinţă pe mp (concesiune) a acestui teren, transformând, în raţionamentul său, contractul de asociere dintre părţi într-un veritabil contract de concesiune cu valori calculate de ea însăşi, nu poate fi susţinută cu temei.

După cum nu poate fi privită cu temei nici critica potrivit căreia suma minimă garantată, prevăzută în art. 4.2 din contract, nu poate fi impusă de către instanţa de judecată, ci trebuie negociată între părţi şi că, atâta vreme cât există actele adiţionale care modifică doar anumite sume din cotract, nu şi logica de calcul a sumei datorate, alt raţionament şi alte sume luate în calcul sunt nelegitime şi nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 1270 C. civ. (art. 969 C. civ. de la 1864).

Astfel, se reţine că, procedând la o analiză riguroasă a înscrisurilor dosarului şi ţinând cont, totodată, de clauzele contractului de asociere dintre părţi, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că prima instanţă a respins cererea reclamantului, în limita pretenţiilor neprescrise, avându-se în vedere diminuarea terenurilor puse la dispoziţie de către reclamant, coroborat cu apărarea pârâtei referitoare la excepţia de neexecutare.

În plus, în mod judicios, a constatat instanţa de apel că potrivit, art. 1.4 din contract, terenurile prezentate în anexă au fost identificate ca posibile amplasamente, iar în cazul în care din motive juridice, urbanistice sau orice alt fel, amplasamentele selectate nu pot fi atribuite destinaţiei propuse, părţile sunt de acord să le înlocuiască, fără a prejudicia în vreun fel derularea contractului, precum şi că suma minimă garantată a fost stabilită prin anexa la contract în funcţie de suprafaţa fiecărui amplasament.

Având în vedere natura juridică a contractului de asociere, se reţine că, în situaţia în care împărţirea profitului nu depindea de suprafeţele de teren puse la dispoziţie iniţial, asa cum sustine reclamantul, părţile nu ar fi prevazut obligatia suplimentară a reclamantului de înlocuire a terenurilor, în cazul dispariţiei acestora.

De altfel, în considerarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut corect că voinţa părţilor şi dispoziţiile contractuale se interpretează în sensul că împărţirea profitului se realizează în funcţie de locaţiile puse în mod efectiv la dispoziţie şi ţinând cont de reducerea ulterioară a suprafeţelor de teren.

Nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la cele reţinute de instanţa de apel nu justifică susţinerea acestuia în sensul că instanţa a transformat contractul de asociere între părţi într-un contract de concesiune, în condiţiile în care analiza efectuată relevă că dispoziţiile contractului raportate la modul de executare a acestuia au fost corect interpretate şi aplicate de către instanţele de fond şi apel.

Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal facute au putere de lege intre partile contractante.

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Instanţa de apel a dovedit că a respectat întrutotul dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.), procedând la o analiză riguroasă a contractului de asociere ţinând cont de puterea de lege pe care acesta o are între părţile contractante, precum şi de faptul că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neeexecutarea acestuia.

Astfel, analizand coroborat toate clauzele contractuale s-a reţinut interdependenţa obligaţiei pârâtei de a achita un procent din încasări/combustibilul livrat (art. 4.3.1.) de obligaţia reclamantului de a pune la dispoziţie în integralitate suprafeţele de teren convenite.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a respectat şi a dat eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor, judecătorul pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, astfel că nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită şi nici că au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.).

Criticile din cererea de recurs referitoare la autoritatea de lucru judecat şi efectele lucrului judecat se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului ori statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra oricărui alt incident are de la pronunţare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

Această autoritate priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care ea se sprijină inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Conform acestui text de lege, hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritate de lucru judecat ce priveşte atât dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, dar şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, se reţine că, în speţă, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că dacă s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voinţa părţilor şi dispoziţiile contractuale se interpretează în sensul că împărţirea profitului se realizează în funcţie de locaţiile puse în mod efectiv la dispoziţie şi ţinând cont de reducerea ulterioară a suprafeţelor de teren, aceeaşi chestiune litigioasă ce a primit o dezlegare nu mai poate primi, într-un litigiu ulterior, o altă soluţie.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat raportat la litigiile anterioare existente între părţi.

Pentru a răspunde şi celorlalte critici ale recurentului evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la autoritatea de lucru judecat, se cuvine a se menţiona că doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Nu se poate susţine aplicarea în mod discreţionar a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare la faptul că în situaţia în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluţia primei hotărâri pronunţate, în condiţiile în care elementul temporal este primordial şi definitoriu, iar puterea de lucru judecat impune consecvenţă în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului puterii de lucru judecat raportându-se la decizia pronunţată în primul litigiu, respectiv în dosarul nr. x/2004.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; precum şi din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanţial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL BUCUREŞTI - PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 1343 din 8 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.