Ship transferor’s heirs uphold EUR 60,000 award as buyer’s appeal rejected for non-payment under clause 4.2(g).

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24.09.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 69.600 Euro, a dobânzii legale aferente sumei de 60.000 Euro şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516 C. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a depus, la data de 12.11.2014 (plic fila x Tribunalul Bucureşti) întâmpinare şi cerere reconvenţională împotriva paratului-reclamant A. şi pârâtei S.C. C. S.R.L. solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 126,417,61 Euro (560.270,20 RON, calculata la curs BNR din 12.11.2014 de 4,4319 RON) reprezentând suma nerestituita din împrumutul acordat de S.C. B. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1443 si urmat, art. 2144 si urmat. art. 2280 si urmat. din C. civ.

Prin încheierea din 11 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, a dispus disjungerea cererii reconvenţionale si formarea unui nou dosar.

Pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit decesul reclamantului, conform certificatului de deces nr x/25.11.2015 (aflat la pag 33 vol 6 dosar tribunal), acţiunea fiind continuată de moştenitoarele acestuia introduse in cauza, respectiv D. si E..

La data de 9 februarie 2016, F. a depus o cerere de intervenţie în interes propriu .

Prin încheierea din 13 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de F..

Prin sentinţa civilă nr. 7017/03.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014:

- a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele D. şi E. (moştenitoarele lui A.), în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi intervenienta F.;

- a fost obligată pârâta la plata către reclamante a sumei de 60.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plăţii, a sumei de 9.600 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plăţii potrivit art. 4.2 lit. g) din Actul adiţional nr x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011 şi dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.345,91 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru;

- s-a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

- a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prematurităţii cererii de intervenţie în nume propriu;

- s-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta F., fiind obligate reclamantele la plata sumei de 25.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plăţii conform convenţiei încheiată la data de 24.06.2015, precum şi a sumei de 3.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 7017/03.11.2016 şi a încheierii din data de 11.06.2015, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, înregistrat la data de 20.04.2017.

Prin decizia civilă nr. 742A/2018 din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C. S.R.L. şi a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 7017/03.11.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 de apelanta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut, în esenţă, că pe cererea de chemare în judecată, soluţionată prin sentinţa apelată şi devoluată în faţa instanţei de control judiciar, are calitate procesuală pasivă exclusiv apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., iar nu şi intimata S.C. C. S.R.L., care a fost chemată în judecată numai pe cererea reconvenţională. Altfel spus, s-a reţinut că împrocesuarea, în calea ordinară de atac declarată în prezenta pricină a intimatei S.C. C. S.R.L. nu este posibilă, faţă de soluţia adoptată cu privire la motivul de apel privind greşita disjungere, prin încheierea din data de 11.06.2015, a cererii reconvenţionale.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 7017/03.11.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 de apelanta S.C. B. S.R.L., însuşit de administrator judiciar G., în contradictoriu cu intimatele E., moştenitor al lui A., D., moştenitor al lui A., şi F..

Împotriva deciziei civile nr. 742A/2018 din 13 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L., reprezentată legal de administrator special H. şi de administrator judiciar G. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut temeinicia sentinţei instanţei de fond, respectiv întrunirea elementelor răspunderii civile contractuale, că în mod greşit a apreciat că apelul formulat nu a vizat şi încheierile premergătoare, invocând prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., precum şi că în mod greşit instanţa de apel, a reţinut că nu a fost solicitată în apel admininistrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate.

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că au fost întrunite elementele răspunderii civile contractuale, fără a lua în considerare prevederile art. 1266 alin. (1) şi (2) din C. civ.. Astfel, soluţia instanţei de apel a fost dată cu luarea în considerare a unei clauze trunchiate, fără a se raporta la voinţa reală a părţilor în momentul contractării şi întreg ansamblu de raporturi civile ce au fost derulate de părţi, pentru a determina acordul părţilor şi obiectul în ansamblu pe care acestea l-au avut în vedere în momentul contractării.

S-a susţinut că, după cum s-a arătat şi prin apărările făcute în faţa instanţei de apel, atât contractul încheiat la data de 28.12.2011, actele adiţionale încheiate ulterior cât şi contractul de creditare încheiat la data de 02.02.2012 şi actul adiţional încheiat la data de 25.05.2012 au avut un unic scop pentru părţile contractante şi nu pot fi interpretate separat.

În acest sens, s-a arătat că, în vederea intrării în patrimonial S.C. B. S.R.L. a navei I., autorul intimatelor - A. şi S.C. C. S.R.L. şi-au asumat obligaţia de a efectua reparaţia navei şi punerea ei în funcţiune, din finanţarea făcută de S.C. B. S.R.L., desfăşurarea activităţilor de realizare de venituri şi respectiv profit, din care urma a fi achitată către A. şi suma la care pârâta a fost obligată în cadrul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în măsura în care s-ar analiza toate înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, aspectele pe care le-a invocat rezultă fără putinţă de tăgada. Conform acestora A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual faţă de recurentă şi nu a procedat la reparaţia navei, iar sume transferate pentru îndeplinirea acestor obligaţii au fost folosite în interes personal şi nu în îndeplinirea obligaţiilor asumate -transferarea dreptului de proprietate asupra navei nu poate fi privită ca obligaţie distinctă ce ar justifica plata sumei de 60.000 euro - întrucât, din interpretarea voinţei reale a părţilor la încheierea convenţiilor rezultă că suma în cauză reprezenta obligaţia pârâtei corelativă faţă de: repararea, punerea în funcţiune, desfăşurarea de activităţi generatoare de venituri şi transferul dreptului de proprietate asupra navei.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că a avansat pentru repararea şi punerea în funcţiune a navei suma de 163.839,47 euro, în conformitate cu extrasele de cont existente la dosar, iar suma justificată de S.C. C. S.R.L. şi de A. în conformitate cu documentele transmise de aceştia şi existente la dosar a fost de 37.421,86 Euro, rămânând nejustificată suma de 126.417,61 euro (s-a arătat că prin Decizia nr. 272/2018, Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul x/2015 -disjuns din prezentul litigiu- a dispus restituirea sumei de 126.417,61 euro către S.C. B. SRL).

Concluzionând, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 1350 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ. şi prevederilor art. 1516 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1 C. civ., fără a fi incidente în cauză, având în vedere neîndeplinirea obligaţiilor corelative a autorului intimatelor.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa în mod greşit a apreciat că apelul formulat nu a vizat şi încheierea premergătoare prin care a fost respinsă proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate, invocând prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În mod vădit greşit, instanţa de apel a concluzionat că era necesară indicarea expresă a tuturor încheierilor premergătoare ce se atacă o dată cu fondul în petitul cererii de apel, pentru a fi învestită să analizeze soluţia instanţei de fond de respingere a probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă, s-a mai arătat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi în noul C. proc. civ. nu a fost preluat textul art. 282 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., ce menţionează expres că apelul formulat împotriva sentinţei se socoteşte a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, raţiunea nu a fost aceea de a înlătura aplicabilitatea acestuia ci, simplificarea textului legal, pentru că acest lucru se subînţelege tocmai din prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel în mod greşit nu s-a pronunţat cu privire la încheierea premergătoare prin care a fost respinsă această probă, deşi a fost legal învestită în acest sens.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel, a reţinut, contrar conţinutului cererii de apel, că prin apelul formulat nu a fost solicitată a fi administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate contabilitate.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că la finalul cererii de apel, s-a solicitat administrarea de probe noi, făcându-se trimitere la probele propuse în faţa instanţei de fond şi respinse, respectiv s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) şi art. 479 C. proc. civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, să se dispună administrarea probelor noi - care au fost propuse şi la instanţa de fond şi au fost respinse.

Prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, recurenta-pârâtă a susţinut că a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică contabilă care să stabilească sumele de bani transferate şi care este valoarea creanţei cu calcularea dobânzii legale, precum şi toate sumele de bani achitate pentru a deveni proprietarul navei.

Recurenta-pârâtă a susţinut că solicitarea sa a fost în concordanţă cu soluţia instanţei învestită de autorul intimatelor cu soluţionarea cererii de ordonanţă de plată formulată şi respinsă, tocmai din acest considerent - necesitatea administrării unui probatoriu complex datorat raporturilor contractuale interdependente existente între părţi.

Faptul că, prin apelul formulat, nu s-a menţionat expres termenul de expertiză tehnică contabilă, ci s-a făcut trimitere la întâmpinarea depusă la dosarul de fond, nu este de natură să ducă la concluzia că această probă nu a fost solicitată - rezultând din formularea avută contrariul celor reţinute de instanţa de apel, a mai arătat recurenta-pârâtă.

Faţă de aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinările transmise, la data de 19 iulie 2018 (plic dosarul de recurs), respectiv la 24 iulie 2018 (plic dosarul de recurs), intimatele-reclamante E. şi D. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/20.07.2017 şi Decizia nr. 52 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; a invocat şi inadmisibilitatea recursului susţinând că motivele de casare invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ. şi a solicitat, în final, respingerea recursului.

Prin notele scrise înregistrate la data de 21 august 2018, intimata-intervenientă F. a solicitat, în sinteză, restituirea în totalitate a sumei pretinse în cererea de intervenţie, precum şi a dobânzilor aferente acestuia şi a taxei de timbru depusă.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor.

La 29 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că achiesează la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 14 februarie 2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii recursului invocate, prin întâmpinări, de intimatele-reclamante E. şi D., pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri; s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen astăzi 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Criticile recurentei-pârâte potrivit cărora instanţa, în mod greşit, a apreciat că apelul formulat nu a vizat şi încheierea premergătoare prin care a fost respinsă proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate şi că instanţa de apel, a reţinut, contrar conţinutului cererii de apel, că prin apelul formulat nu a fost solicitată a fi administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate contabilitate, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, se reţine că, în conformitate cu art. 466 alin. (4) C. proc. civ. "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Din economia dispoziţiilor legale citate reiese că apelul poate fi formulat împotriva încheierilor premergătoare numai odată cu apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cauza în fond, în afară de cazul când legea dispune altfel, ceea ce înseamnă că apelul împotriva hotărârii nu se socoteşte făcut, implicit, împotriva încheierilor premergătoare, apelantul având, aşadar, obligaţia de a indica în mod expres încheierile atacate.

Se observă că împotriva încheierii prin care prima instanţă i-a respins apelantei proba cu expertiză contabilă, aceasta nu a declarat apel, în conformitate cu dispoziţiile articolului 466 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care declararea căii de atac împotriva unei încheieri premergătoare presupune indicarea expresă a încheierii care se atacă, respectiv data pronunţării acestei încheieri şi criticile care o vizează. Prin urmare, apelanta avea posibilitatea de a declara apel şi împotriva încheierii prin care i s-a respins proba cu expertiză contabilă, moment la care instanţa de apel ar fi fost legal investită cu analizarea acestei critici.

Totodată, este de menţionat că instanţa este cea care are competenţa de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, astfel că legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere. Aprecierea probelor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Dispoziţiile art. 470 lit. d) din C. proc. civ. prevăd că cererea de apel va cuprinde: "probele invocate în susţinerea apelului"; iar art. 476 alin. (2) dispun că "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

Art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din acelaşi cod stipulează că "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", respectiv că "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

În acest context, trebuie menţionat, că a existat o dezbatere publică asupra probelor, astfel cum reiese din practicaua deciziei recurate, părţile, inclusiv reprezentantul apelantei-pârâte, învederând că nu au alte cereri prealabile de formulat sau probe noi de solicitat, motiv pentru care instanţa de apel, în baza art. 479 alin. (2) şi a art. 482, coroborat cu art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ., a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate la dosarul cauzei, apreciind că aceasta este utilă, pertinentă şi concludentă.

Faţă de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat, întrucât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, pe de o parte, apelanta-pârâtă nu a indicat încheierea prin care prima instanţă i-a respins proba cu expertiză contabilă şi nu a formulat apel împotriva acestei încheieri premergătoare, în aplicarea art. 466 alin. (4) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nici prin apelul promovat apelanta nu a pretins administrarea probei cu expertiză contabilă, precum şi că aprecierea judecătorului fondului cu privire la necesitatea administrării unei probe, cum este expertiza, se circumscrie puterii sale conferite de art. 258 alin. (1), coroborat cu art. 255 alin. (1) C. proc. civ., de a încuviinţa doar probele admisibile potrivit legii şi care duc la soluţionarea procesului.

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Potrivit art. 1266 din C. civ., "(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Se reţine că interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conţinutului convenţiei şi permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

Contractul este un act de voinţă care generează obligaţii, iar principiul care guverneaza materia contractelor este autonomia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectivul contract.

In cazul in care voinţa părţilor este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, a determinării voinţei părţilor, aceasta fiind necesară doar în situaţia in care există diferenţe intre voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii.

În speţă, se constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi continuată de moştenitoarele acestuia a avut ca izvor clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adiţional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011, potrivit căreia apelanta-pârâtă se obliga faţă de reclamantul A. să-i achite acestuia suma de 60.000 euro, plus cheltuielile aferente reprezentând impozitul pe venituri, reprezentând cedarea contractului de vânzare-cumpărare a navei I., stipulându-se că plata sumei menţionate se va face în cel mult 30 de zile de la data încheierii exerciţiului economic-financiar al anului 2012.

Cercetând conţinutul acestei clauze este de natura evidenţei care a fost voinţa comună a părţilor, obligaţiile acestora fiind stipulate în mod clar. Or, în condiţiile în care înţelesul contractului este clar nu mai este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractului, astfel încât instanţa de apel, în mod corect a statuat că autorul reclamantelor D. şi E. este creditor al unui drept de creanţă, căruia îi este corelativă obligaţia de plată a sumelor respective de către debitoarea S.C. B. S.R.L.

Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenţia părţilor, adică voinţa lor reală, având în vedere că fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor liber exprimată.

Afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că, atât contractul încheiat la data de 28.12.2011, actele adiţionale încheiate ulterior, cât şi contractul de creditare încheiat la data de 02.02.2012 şi actul adiţional încheiat la data de 25.05.2012 au avut un unic scop pentru părţile contractante şi nu pot fi interpretate separat, nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care cererea reconvenţională formulată de pârâtă, al cărei izvor este contractul de creditare şi actul adiţional acestuia şi care vizează, aşadar, alte raporturi juridice dintre părţi, a fost disjunsă prin încheierea din 11.06.2015, formându-se un dosar distinct.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că soluţia instanţei de apel a fost dată cu luarea în considerare a unei clauze trunchiate, fără a se raporta la voinţa reală a părţilor în momentul contractării şi întreg ansamblu de raporturi civile ce au fost derulate de părţi.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.

Având în vedere că răspunderea contractuală a fost temeiul cererii de chemare în judecată, se impun a fi menţionate condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală, respectiv: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Se reţine că, în temeiul art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. În situaţia în care una dintre părţile unui contract nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte are mai multe posibilităţi, printre care şi aceea de a solicita instanţei obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiei asumate, conform art. 1516 C. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

Este de natura evidenţei că, potrivit clauzei de la pct. 4.2. lit. g), pârâtei S.C. B. S.R.L. îi revenea obligaţia de a achita suma de 60.000 euro, plus cheltuielile aferente reprezentând impozitul pe venituri, iar reclamantul A. avea obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra navei I..

În mod judicios, a reţinut instanţa de apel că apelanta-pârâtă nu a probat că a plătit, în termenul stipulat, reclamantului A. suma de 60.000 euro plus 9.600 euro, reprezentând impozitul aferent acestei sume, la care se face referire în clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adiţional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011.

Trebuie menţionat, totodată, că prima instanţă a constatat că reclamantul A. a transferat dreptul de proprietate al navei I. către apelanta-pârâtă, fapt atestat de contractul de vânzare cumpărare nr. x/22.02.2012, de convenţia de cesiune a contractului de vânzare cumpărare nr. x/29.03.2012, de actul adiţional la convenţia de cesiune a contractului de vânzare cumpărare nr. x/29.03.2012, apelanta-pârâtă intrând în posesia navei, iar instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat din această perspectivă.

Se reţine că reclamantul a făcut dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva pârâtei, iar aceasta nu a făcut proba plăţii.

În materia răspunderii civile contractuale debitorului îi incumbă sarcina dovedirii îndeplinirii propriilor obligaţii, întrucât potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, iar pârâta în speţă nu a făcut nicio probă din care să rezulte că aceasta şi-a respectat obligaţiile contractuale. Astfel, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita suma de 60.000 euro plus 9.600 euro, reprezentând impozitul aferent acestei sume, obligaţie asumată valabil, prin contractul încheiat cu reclamanta, astfel cum rezultă din clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adiţional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011.

În speţă, întrucât pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumelor menţionate potrivit clauzei în discuţie, se constată că, analizând probele administrate, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar în acord cu prima instanţă că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale în privinţa apelantei-pârâte.

În raport cu considerentele anterior expuse, ţinând cont că voinţa părţilor este clar exprimată, că respectiva clauză (pct. 4.2. lit. g) este o convenţie supusă forţei obligatorii a contractului potrivit art. 1270 C. civ., faţă de natura raporturilor juridice dintre părţi, se poate observa că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, relevanţa în cauză a prevederilor art. 1350 alin. (1) şi (2) din C. civ. din 2009, precum şi ale art. 1516 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1 C. civ., astfel încât criticile recurentei-pârâte în referire la art. 1266 C. civ. şi la faptul că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor sus arătate fără a fi incidente în cauză, urmează a fi respinse ca nefondate.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, se constată că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. - reprezentată legal de administrator special H. şi de administrator judiciar G. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 742 A/2018 din 13 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.