Bank liquidity claims: Unjust enrichment and oblique action failures due to repaid loans and unproven third-party insolvency

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială sub nr. x/2003 din 25.08.2003, reclamantul FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR în calitate de lichidator al A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 39.100.000.000 RON cu titlu de daune (damnum emergeus), a dobânzii legale aferente până la data achitării integrale a datoriei şi a penalităţilor de 1% pentru fiecare zi de întârziere la plată, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei judecătoreşti şi până la plata integrală a datoriei.

Prin sentinţa comercială nr. 64/28.05.2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială, în dosarul nr. x/2003 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că suma de 39.100.000.000 RON pretinsă de reclamantă cu titlu de daune se compune la rândul său, din două sume distincte care intră sub incidenţa unor reglementări legale diferite, respectiv suma de 16.100.000.000 RON şi suma de 23.000.000.000 RON.

Astfel, cu privire la suma de 16.100.000.000 RON, instanţa a reţinut că această sumă a fost acordată pârâtei de către A. la data de 1.06.2001 şi reprezintă, potrivit extrasului de cont nr. 73 din 4.06.2001, acordare credit 118, aceasta însemnând că suma a fost acordată cu titlu de împrumut în contul unui contract de credit nr. x încheiat între părţi.

Reclamanta a susţinut însă că suma a fost acordată pârâtei fără ca, în realitate, părţile să încheie un contract de credit, iar pârâta susţine că suma i-a fost acordată urmare a cererii sale de a i se acorda un avans din suma datorată de către A., respectiv 165.741.786.776 RON, potrivit contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 20.05.2001 încheiat între părţi.

Susţinerea pârâtei nu este probată, la dosar nefiind depusă copia vreunei cereri formulate de pârâtă în sensul celor afirmate, iar din clauzele contractului menţionat rezultă că suma de 165.741.786.776 RON trebuia plătită de cumpărătorul A. în 30 de zile de la data semnării contractului, respectiv până la 20.06.2001.

Susţinerile reclamantei în sensul inexistenţei unui contract de credit nr. x/2001 încheiat între părţi, în temeiul căruia să se fi efectuat creditarea pârâtei cu suma de 16.100.000.000 RON, sunt recunoscute de către pârâtă atât prin întâmpinare, pârâta făcând vorbire despre "aşa numitul credit" şi despre "simpla menţiune făcută din eroare în extrasul de cont din culpa prepusului băncii", cât şi prin răspunsul la interogatoriu, pârâta recunoscând că a primit suma fără a o solicita cu titlu de credit.

Rezultă că acordarea sumei de 16.100.000.000 RON pârâtei, s-a efectuat de către prepuşii reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 58/1998 cu privire la acordarea creditelor, iar pentru eventualele prejudicii cauzate băncii prin efectuarea acestei operaţiuni ilegale, banca se poate regresa împotriva propriilor prepuşi.

Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei în detrimentul reclamantei, atâta timp cât reclamanta recunoaşte că suma de 16.100.000.000 RON i-a fost restituită de către pârâtă la data de 14.06.2001.

Reclamanta nu a dovedit elementele materiale şi juridice necesare pentru intentarea unei acţiuni în restituire ("actio de in rem verso"), şi anume, mărirea patrimoniului pârâtei în absenţa unei cauze legitime în detrimentul reclamantei şi existenţa unei legături între sporirea şi diminuarea patrimoniului reclamantei, în sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

De altfel, reclamanta, face o vădită confuzie între îmbogăţirea fără justă cauză pe care îşi argumentează motivarea în fapt şi plata nedatorată reglementată de articolele 992 - 994 C. civ. pe care îşi întemeiază în drept acţiunea, plata nedatorată presupunând plata unei datorii inexistente, efectuată din eroare, aceasta însemnând că solvensul a avut credinţa că este debitor al accipiensului" (articolul 993 C. civ.).

Cum în cauză, reclamanta a efectuat viramentul către pârâtă, ştiind că nu este debitoarea acesteia şi nu cu titlu de a efectua o plată, ci de a acorda un împrumut pârâtei, nu se poate vorbi de existenţa unei plăţi nedatorate care să antreneze obligaţia de restituire a pârâtei potrivit reglementărilor date de articolele 994 - 997 C. civ.

Un ultim aspect, legat de faptul că reclamanta susţine că, deşi suma de 16.100.000.000 RON i-a fost restituită de către pârâtă la 14.06.2001, pârâta datorează în continuare suma respectivă cu titlu de daune, deoarece sursele de finanţare i-au fost furnizate de C. care, la rândul său, deţinea suma respectivă tot din fondurile băncii, este irelevant în prezenta cauză, pârâta fiind terţ faţă de raporturile dintre reclamantă şi C., iar potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic " res inter alios acto, ali is neque nocere, neque prodesse potest".

Pe de altă parte, pentru a putea constata o eventuală ilegalitate a finanţării pârâtei de către C., precum şi a modalităţii în care acesta a obţinut credite de la reclamantă, instanţa ar fi trebuit sesizată cu o astfel de cerere de către reclamantă, formulată în contradictoriu cu C., ori prezenta cauză are un cu totul alt obiect, iar instanţa nu se poate pronunţa decât numai cu privire la ceea ce s-a cerut (articolul 129 alin. (6) C. proc. civ.), neputând să se pronunţe asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut (articolul 304 punctul 6, articolul 322 punctul 2 C. proc. civ.).

Pentru considerentele expuse cererea reclamantei de obligarea pârâtei la plata sumei de 16.100.000.000 RON cu titlu de daune s-a reţinut ca neîntemeiată.

Cu privire la suma de 23.000.000.000 RON pretinsă de către reclamantă, instanţa a reţinut că această sumă nu a fost plătită pârâtei de către reclamantă, ci de către C., prin OP nr. x din 18.07.2001, în temeiul Convenţiei de finanţare nr. x din 1.07.2000 încheiată între C. şi S.C. D. S.A..

Reclamanta a recunoscut, atât prin petitul acţiunii, cât şi prin răspunsul dat la punctul 4 din interogatoriu că suma de 23.000.000.000 RON a fost încasată de pârâtă cu OP nr. x din 18.07.2001 de la C..

Din motivarea în fapt şi în drept a acţiunii cu privire la pretenţiile reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 23.000.000.000 RON, instanţa a reţinut că reclamanta, întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 974 C. civ., a înţeles să formuleze o acţiune oblică (indirectă sau subrogatorie) împotriva pârâtei pentru a valorifica un drept ce aparţine debitorului său, C..

Potrivit dispoziţiilor art. 974 C. civ., invocat de reclamantă creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.

În cauză însă reclamanta nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor intentării acţiunii oblice. Astfel, reclamanta nu a făcut dovada că C. este debitorul băncii cu suma de 23.000.000.000 RON, atâta timp cât din propria susţinere a reclamantei rezultă că suma respectivă i-a fost virată acestuia nu de către bancă direct în cadrul unor raporturi contractuale, ci de către terţe persoane care, la rândul lor, au obţinut anumite sume de bani de la A. în temeiul unor contracte de credit încheiate sau nu cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea, reclamanta nu a formulat acţiunea oblică subrogându-se în drepturile acestor terţe persoane care au calitate de debitor faţă de bancă, ci în drepturile lui C., căreia nu i-a dovedit calitatea de debitor al băncii pentru suma pretinsă de 23.000.000.000 RON. Pe de altă parte, nici pârâta nu are calitate de debitor faţă de C., ca urmare a cesionării creanţei acestuia către S.C. E. prin contractul de cesiune de creanţă încheiat la 19.08.2003 şi notificat pârâtei, în calitatea acestuia de debitor cedat, prin declaraţia autentificată sub nr. x din 10.09.2003 de către B.N.P. F..

În fine, în situaţia în care reclamanta ar fi considerat şi dovedit calitatea de debitor a lui C., trebuia să se îndrepte mai întâi asupra acestuia şi numai în eventualitatea în care debitorul ar fi fost insolvabil, să se îndrepte împotriva pârâtei în calitate de debitoare a lui C..

Altfel, reclamanta nu îşi dovedeşte interesul care trebuie să fie serios şi legitim pentru a intenta prezenta acţiune direct împotriva pârâtei.

Pentru aceste considerente şi pretenţiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 23.000.000.000 RON cu titlu de daune au fost găsite neîntemeiate.

Pe cale de consecinţă, potrivit principiului accesorium sequitur principalem, instanţa a reţinut ca neîntemeiate şi pretenţiile reclamantei privind plata dobânzii legale şi a penalităţilor de 1% .

Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 992 - 994, art. 974 şi art. 1169 C. civ., art. 46 Codul comercial, art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin decizia nr. 789/9.02.2005 a calificat calea de atac ca fiind apel, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei ş a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială la data de 20.09.2005 sub nr. x/2005.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.01.2019 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia către secţia a V-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

Sub aspectul probatoriului, Curtea a încuviinţat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri şi cu expertiză extrajudiciară.

Prin decizia civilă nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR, împotriva sentinţei comerciale nr. 64/28.05.2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială, în dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREŞTI, ca nefondat.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

Apelanta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe numai din perspectiva lipsei rolul activ a judecătorului fondului care nu a dispus efectuarea unei expertize contabile şi nu a efectuat adresă la Parchet pentru a afla dacă există vreun dosar penal cu privire la faptele reclamate de apelantă.

În ceea ce priveşte probele, Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, verificare de scripte şi eventual expertiză contabilă. Pârâta a solicitat prin întâmpinare proba cu înscrisuri şi cu interogatoriu.

La termenul de judecată din data de 13.02.2004 reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi interogatoriu şi, dacă este necesar, proba cu expertiză contabilă. Prin încheierea de la acel termen s-a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri şi cu interogatoriu, prorogându-se discutarea probei cu expertiză după administrarea probelor încuviinţate.

La termenul de judecată din data de 12.03.2004 instanţa a încuviinţat şi pentru pârâtă proba cu interogatoriu şi a respins pentru reclamantă proba cu martori.

După administrarea probelor cu înscrisuri şi cu interogatoriu reciproc, reclamanta nu a mai solicitat şi proba cu expertiză contabilă iar instanţa a apreciat că probele administrate sunt suficiente pentru dezlegarea cauzei, motiv pentru care a constatat dezbaterile încheiate şi a acordat cuvântul pe fond.

Curtea a constatat că nici în apel apelanta-reclamantă nu a mai solicitat efectuarea unei expertize contabile, preferând să se prevaleze de o expertiză extrajudiciară.

Nu s-a reţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin faptul că nu a solicitat relaţii la Parchet, deoarece, pe de o parte reclamanta nu a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., iar pe de altă parte, suspendarea prevăzută de acest text legal este una facultativă, nefiind obligatorie pentru instanţă.

În al doilea rând s-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 39.000.000.000 RON această sumă fiind compusă din suma de 16.100.000.000 RON care a fost virată în contul intimatei la data de 01.06.2001 cu titlu de credit şi suma de 23.000.000.000 RON care a fost virată în contul intimatei la data de 18.07.2001 de numitul C.. Cererea a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi pe plata nedatorată.

În ceea ce priveşte suma de 16.100.000.000 RON instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, această sumă fiind virată în contul intimatei în lipsa unui contract de credit de către prepuşii apelantei-reclamante cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 58/1998 cu privire la acordarea creditelor. Prin urmare, pentru eventualele prejudicii cauzate prin această faptă, banca se poate regresa împotriva propriilor prepuşi.

Curtea a apreciat că, în mod corect, s-a reţinut de către instanţă că nu s-a făcut dovada îmbogăţirii fără justă cauză a intimatei în detrimentul reclamantei. Astfel, pentru a exista o îmbogăţire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, iar patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze şi să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Din probele administrate în cauză s-a constatat că suma de 16.100.000.000 RON a fost restituită de intimată-apelantei la data de 14.06.2001 astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, neexistând o mărire a patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului apelantei care să fie determinată de aceeaşi cauză.

Referitor la faptul că suma restituită de către intimată ar proveni tot din fondurile băncii ca urmare a unor credite frauduloase acordate de fostul preşedinte G. unor persoane fizice, acestea la rândul lor făcând plăţi lui C. care la rândul său face o plată intimatei, Curtea a reţinut, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada că plata efectuată de numita H. lui C. are o cauză ilicită chiar apelanta recunoscând că nu deţine documente cu privire la relaţiile comerciale dintre cei doi, iar pe de altă parte, în raport de temeiul cererii de chemare în judecată, acest aspect nici nu prezintă relevanţă deoarece intimata este un terţ faţă de raporturile dintre apelanta-reclamantă şi C.. Faptul că şi prin raportul de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2004 s-a stabilit că sumele virate de C. intimatei provin din debitări şi creditări succesive din conturile a trei persoane fizice, tot nu poate conduce la altă concluzie deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, intimată este terţ faţă de aceste raporturi.

Mai mult, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, pentru a putea analiza pretinsele fapte ilicite săvârşite în vederea finanţării pârâtei de către C., instanţa ar fi trebuit învestită cu o acţiunea în răspundere civilă delictuală iar în cadrul procesual să figureze şi C..

Totodată, în cazul acestei sume, nu se poate vorbi nici despre o plată nedatorată, deoarece aceasta a fost virată de apelanta-reclamantă în conturile intimatei ştiind că nu este debitoarea acesteia. Astfel, plata nedatorată presupune executarea către o altă persoană (accipiens) a unei obligaţii inexistente, de către o persoană (solvens) care apreciază, din eroare că este debitor al acestei obligaţii.

În speţă, plata nu a fost făcută de reclamantă, din eroare, către pârât pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă şi pârât, ci s-a făcut cu titlu de împrumut.

În ceea ce priveşte suma de 23.000.000.000 RON Curtea a reţinut că această sumă a fost plătită intimatei de către C. iar nu de reclamantă. Cererea apelantei de obligare a pârâtului la plata acestei sume a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 974 C. civ. potrivit cărora, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului său afară de actele care îi sunt exclusiv personale. Astfel, acţiunea oblică este acea acţiune pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Curtea a apreciat că, în mod corect, a reţinut prima instanţă că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile intentării acţiunii oblice deoarece nu s-a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru suma de 23.000.000.000 RON, câtă vreme suma i-a fost virată acestuia nu de către bancă ci de către alte persoane care la rândul lor au primit bani de la bancă în temeiul unor contracte de credit.

Totodată nu este îndeplinită nici condiţia interesului serios şi legitim pentru a intenta acţiunea oblică câtă vreme nu s-a făcut dovada că debitorul (C.) este insolvabil.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat formele de procedură, respectiv art. 295 C. proc. civ. 1865, deoarece nu a verificat dacă situaţia de fapt reclamată de recurentă ca fiind ilicită este reală şi dacă s-a produs ori nu un prejudiciu în patrimoniul A., reţinând doar că a fost depusă o expertiză extrajudiciară care însă nu a fost valorificată, deşi era probă cu valoare de înscris care atestă natura delictuală a faptelor reclamate de A..

Recurenta arată că nu s-a reţinut că instanţei de fond i-a fost adusă la cunoştinţă existenţa dosarului de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 (00301/2002 al IGP) al DIICOT/PICCJ în care se efectuau cercetări penale şi cu privire la faptele delictuale reclamate în dosarul civil, că i s-a solicitat acesteia suspendarea judecăţii din aceasta cauză, sens în care au fost depuse probe şi s-a solicitat instanţei să obţină relaţii de la organele de urmărire penală, că aceasta s-a pronunţat pe fond mai înainte de a fi soluţionat dosarul penal ce avea legătură cauzală obiectivă cu dosarul civil de faţă, că, în acea situaţie, se impunea suspendarea judecăţii fondului, aceasta producându-se abia în apel, că astfel au fost încălcate prevederile art. 19 C. proc. pen., potrivit cărora judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, că hotărârea din dosarul penal ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urma a fi dată în dosarul civil, că astfel au fost încălcate norme procesuale imperative, inclusiv prevederile art. 22 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Recurenta invocă şi prevederile art. 163 din C. proc. pen., potrivit cărora, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe.

Prin probele noi depuse la dosar a fost dovedită atât existenţa faptelor reclamate şi caracterul ilicit, acestea făcând parte din complexul mod de operare privind delapidarea A., prejudiciul produs, cât şi beneficiarul sumelor de bani delapidate din A., respectiv pârâtul/intimatul din prezenta cauză.

Instanţa de apel, greşit a reţinut că A., după administrarea probelor nu a mai solicitat şi proba cu expertiză, deşi aceasta fost solicitată prin acţiune, iar instanţa de fond a prorogat discutarea, aşa încât, soluţionarea cererii nu mai trebuia reiterată de către A., instanţa având obligaţia legală a soluţionării acesteia, potrivit art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Suspendarea în baza prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ. este facultativă, însă instanţa de fond a fost sesizată cu existenţa unei cauze penale în cercetare, a cărei soluţie pe latura civilă putea avea înrâurire asupra soluţiei din cauza civilă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 19 C. proc. pen.., de data aceasta obligatorii pentru instanţa de judecată, aşa încât instanţa de apel, în mod nejustificat, a acoperit neregularităţile în aplicarea normelor procedurale legale, ceea ce face ca hotărârea dată în apel să fie, de asemenea, produsă cu neobservarea formelor procedurale legale.

Prin cel de al doilea motiv de recurs se susţine că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material sau aplicarea greşită a acestora.

Instanţa de apel a confirmat hotărârea dată la fond, deşi s-au încălcat/aplicat greşit normele de drept material privind proprietatea, fiind respins dreptul A. la dezdăunarea prejudiciului ce i s-a produs în patrimoniu prin faptele ilicite, astfel reclamate si probate. A. a fost prejudiciată prin încălcarea de către instanţele de judecată a prevederilor art. 480 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, cât şi prevederile art. 44 din Constituţia României, potrivit cărora dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

În opinia recurentei, au fost încălcate ori interpretate greşit normele de drept material privind dreptul la dezdăunare, respectiv prevederile art. 998 C. civ. de la 1864, potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, prevederile art. 974 din acelaşi Cod şi art. 370 din Codul comercial

În cauză, deşi a fost probată fapta ilicită, prejudiciul, exigibilitatea acestuia, legătura cauzală între faptă şi prejudiciu, precum şi faptul că intimata este beneficiara reală, fără justă cauză, a sumei de 39,1 mld RON vechi, fraudată din A. prin delapidare, instanţa de apel a apreciat în mod greşit, cum că acele sume de bani nu provin din patrimoniul A., ci al unor terţi, neluând în seamă atât prevederile art. 370 Codul comercial, cât şi prevederile art. 992 C. civ. 1864 potrivit cărora cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit (art. 1638 din Noul C. civ. prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii), privind dreptul la restituire, fundamentat pe operaţiuni de creditări ilegale sub forma dolului, astfel cum s-a probat.

Instanţa de apel a reţinut că operaţiunile de creditare au fost făcute de prepuşii A. prin urmare, pentru eventualele prejudicii cauzate prin aceasta faptă se poate regresa împotriva propriilor prepuşi, fără să ţină seama că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, respectiv ca nu sunt operaţiuni legale, drept urmare, banca s-a îndreptat şi împotriva acestora, fiind obligaţi la dezdăunarea A. însă aceasta nu înseamnă că beneficiara banilor delapidaţi din banca urmează a nu fi trasă la răspundere materială.

Instanţa de apel a reţinut că suma de 16.100.000.000 RON vechi a fost restituită de către intimata apelantei la data de 14.06.2001, astfel că, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, deşi expertiza judiciară contabilă, omologată în dosarul penal nr. x/2010, privind delapidarea A., confirmă că suma, deşi apare ca fiind restituită, acea restituire este rezultatul unor operaţiuni bancare dolosive de acoperire a fraudei bancare, fără acoperire reală.

Drept urmare, instanţele în mod nefondat, reţin ca fiind valide acele operaţiuni privind aşa-zisă restituire a sumei de 16.1 mld RON vechi, cu masa monetară corespunzătoare în spate. În realitate, masa monetară fusese delapidată anterior, prin viramentul extrabancar al acelei sume de bani în contul intimatei din altă bancă.

Instanţa de apel, fără a extrage din probe ci din interpretarea operaţiunilor de creditări ilegale ca fiind valide, iar nu ca fiind parte a infracţiunii de delapidare a A., reţine prezumţia potrivit căreia suma de 23.000.000.000 RON vechi, a doua transă din cele 39,1 mld RON vechi, de care a beneficiat intimata, ar fi fost plătită intimatei de către C. şi nu de către reclamanta, respectiv că acea sumă de bani are o provenienţă legală, respectiv că i-ar fi fost virată acestuia în contul bancar nu de către bancă, ci de către alte trei persoane, care, la rândul lor, au primit bani de la banca în temeiul unor contacte de credit.

Instanţa de judecată a mai reţinut că cererea de obligare la plata a intimatei a sumei de 23 mld RON vechi, a fost motivată în drept pe prevederile art. 974 C. civ. 1864 şi că nu ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii oblice. Ambele instanţe de judecată reţin, în mod nejustificat/neîntemeiat, pe de o parte, că banca nu a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru suma de 23,0 mld RON vechi, iar, pe de altă parte, că nu este îndeplinită nici condiţia interesului serios şi legitim, ce ar fi fost justificat de starea de insolvenţă a debitorului/dovedirea acesteia.

Faptul acceptării, dar mai ales faptul utilizării unei sume de bani primite, în mod dolosiv şi nu determinat de un fapt licit, în contul bancar, ca urmare a delapidării A., constituie fundamentul pretenţiilor A., prin acţiunea de faţă, acesteia fiindu-i incidente prevederile C. civ., privind dezdăunarea, prevederile art. 974 din acelaşi Cod, urmare şi a creditărilor/debitărilor succesive prin alte conturi bancare, deşi toate acele operaţiuni, ulterioare creditării din creditul 118, sunt doar scripturale produse în scopul acoperirii/ascunderii fraudei, dar mai ales fără participarea decizională a acelor titulari de cont, cum s-a dovedit în penal.

Suma de 39,1 mld RON vechi a ieşit efectiv din patrimoniul A., în mod real, prin două viramente bancare la ordinul intimatei in contul SIF Moldova deschis la I. Bacău. Creditele apar ca fiind rambursate, astfel cum se reţine şi de către expertiza judiciara contabilă din dosarul penal nr. x/2010, numai că acele credite nu sunt rambursate din sursele intimatei ci scriptural/virtual, din alte credite, de asemenea, ilegale, fără a avea în spate masa monetară corespunzătoare, operaţiuni produse fraudulos de prepuşii A. pentru acoperirea fraudei bancare, a delapidării A. cu acea sumă în interesul pârâtei intimate.

Conform expertizei, prejudiciul s-a materializat în utilizarea sumelor din credite pentru plăţi în afara A. şi rambursarea acestora din alte credite acordate din sursele proprii şi atrase ale A. şi nu din sursele proprii ale împrumutatului.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Printr-o primă critică întemeiată pe art. 295 C. proc. civ. 1865 recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat formele de procedură întrucât nu a verificat dacă situaţia de fapt reclamată ca fiind ilicită este reală şi dacă s-a produs ori nu un prejudiciu în patrimoniul A., cu toate că a fost depusă o expertiză extrajudiciară care proba natura delictuală a faptelor reclamate de A..

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 295 C. proc. civ. instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă precum şi administrarea probelor noi dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Înalta Curte, reţine că, în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în cauză şi a constatat faptul că reclamanta nu a dovedit temeinicia pretenţiilor raportat la textele de lege invocate.

Astfel, instanţa de apel a analizat atât condiţiile legale privind incidenţa instituţiei plăţii nedatorate dar şi condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, reţinând că suma de 16.100.000.000 RON a fost virată cu titlu de credit intimatei, ca atare nu este îndeplinită condiţia legală esenţială a plăţii nedatorate şi anume executarea unei obligaţii inexistente de către o persoană care apreciază din eroare că este debitor al acestei obligaţii. Întrucât această sumă a fost restituită, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză deoarece nu s-a produs o mărire a patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului apelantei care să fie determinată de aceeaşi cauză.

Referitor la suma de 23.000.000.000 RON instanţa a reţinut că această sumă a fost plătită intimatei de către C. iar nu de reclamantă, ca atare s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile intentării acţiunii oblice deoarece nu s-a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru această sumă câtă vreme nu i-a fost virată de către bancă ci de către alte persoane care la rândul lor au primit bani de la bancă în temeiul unor contracte de credit.

În raport de aceste aspecte rezultă concluzia că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor de lege invocate.

Recurenta critică şi reţinerea instanţei de apel cu referire la nesuspendarea cauzei de către instanţa de fond când i-a fost adusă la cunoştinţă existenţa dosarului de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 (00301/2002 al IGP) al DIICOT/PICCJ în care se efectuau cercetări penale şi cu privire la faptele delictuale reclamate în dosarul de faţă.

Critica nu poate fi primită. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. este facultativă, oportunitatea luării măsurii fiind lăsată la aprecierea instanţei.

Înala Curte nu poate primi nici criticile privind modul de interpretare al probelor de către instanţa de apel întrucât acest lucru contravine atribuţiilor instanţei de recurs de apreciere doar asupra legalităţii deciziei atacate.

Astfel cum prevede art. 295 C. proc. civ. evocat anterior, instanţa de apel poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă precum şi administrarea probelor noi dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei. Din modul de formulare rezultă că textul de lege permite instanţei să aprecieze asupra utilităţii probelor solicitate de părţi, cu atât mai mult cu cât în cauză recurenta nu a insistat în administrarea probei cu expertiză, aceasta depunând la dosar o expertiză contabilă extrajudiciară.

Contrar susţinerilor recurentei, suspendarea în baza prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ. este facultativă în toate situaţiile, textul de lege prevăzând o dispoziţie supletivă în sensul că instanţa poate iar nu că trebuie, astfel cum susţine recurenta.

Este nefondată şi critica prin care recurenta susţine că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material sau aplicarea greşită a legii respectiv a normelor de drept material privind proprietatea prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864 cât şi de prevederile art. 44 din Constituţia României, prin soluţia dată fiind respins dreptul A. la dezdăunarea prejudiciului ce i s-a produs în patrimoniu prin faptele ilicite reclamate. În opinia recurentei, au fost încălcate ori interpretate greşit normele de drept material privind dreptul la dezdăunare, respectiv prevederile art. 998 C. civ. de la 1864, prevederile art. 974 din acelaşi cod şi art. 370 din Codul comercial

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 ci pe dispoziţiile care reglementează plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei iar faptul că pretenţiile recurentei nu au fost reţinute ca dovedite nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate ci relevă neîndeplinirea obligaţiei procesuale a reclamantei de a-şi proba pretenţiile. Astfel cum impun normele procesuale, afirmarea unui drept trebuie să fie urmată şi de dovedirea acestuia.

Reclamanta a prezentat instanţei o situaţie juridică complexă afirmând în cadrul unor construcţii bazate pe dispoziţii din dreptul civil existenţa unor fapte penale fără însă a dovedi condiţiile plăţii nedatorate şi ale îmbogăţirii fără justă cauză cu care instanţa a fost învestită.

Contrar susţinerilor recurentei în cauză nu au fost probate nici condiţiile răspunderii civile delictuale respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, exigibilitatea acestuia, legătura cauzală între faptă şi prejudiciu, precum şi faptul că intimata este beneficiara reală, fără justă cauză, a sumei de 39,1 mld RON vechi.

Criticile prin care recurenta arată că instanţele în mod nefondat, reţin ca fiind valide acele operaţiuni privind restituire a sumei de 16.1 mld RON vechi dar şi faptul că a doua transă din cele 39,1 mld RON vechi, de care a beneficiat intimata, ar fi fost plătită intimatei de către C. şi nu de către reclamantă, respectiv că acea sumă de bani are o provenienţă legală, respectiv că i-ar fi fost virata acestuia în contul bancar nu de către bancă, ci de către alte trei persoane, care, la rândul lor, au primit bani de la banca în temeiul unor contacte de credit, nu pot fi primite întrucât nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate ci aspecte privind modul de interpretare a probelor, ceea ce nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În mod corect a respins instanţa de apel cererea de obligare intimatei la plata sumei de 23 mld RON vechi, conform art. 974 C. civ. 1864 având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii oblice respectiv: dovada calităţii de debitor a lui C. pentru suma de 23,0 mld RON vechi şi a interesului serios şi legitim, ce ar fi fost justificat de starea de insolvenţă a debitorului/dovedirea acesteia.

Atragerea incidenţei art. 974 C. civ. nu se poate face decât în condiţiile impuse textul de lege iar nu de interpretări ieşite din cadrul acestuia. Astfel, recurenta se rezumă la reiterarea termenului delapidare, ca fundament al pretenţiilor sale în cadrul procesual de faţă, fără însă ca aceasta să se conformeze obligaţiei de probare a existenţei condiţiilor legale privind intentarea acţiunii oblice.

Afirmaţiile recurentei privind operaţiunile efectuate prin conturile băncii de prepuşii acesteia, faptul că suma de 39,1 mld RON vechi a ieşit din patrimoniul A., în mod real, prin două viramente bancare şi că rambursările au fost scripturale/virtuale, din alte credite, considerate ilegale, deoarece nu aveau în spate masa monetară corespunzătoare, conturează o activitate infracţională complexă la modul prezumtiv, însă cauza de faţă este una civilă, pretenţiile reclamantei fiind analizate exclusiv din perspectivă civilă. Trimiterile recurentei la concluziile expertizei efectuate în dosarul penal nu pot constitui elemente de reper obligatoriu pentru instanţa civilă întrucât, conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, or, în cauză nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat a vreunei hotărâri penale definitive pentru ca instanţa civilă să fie legată sub acest aspect.

Având în vedere considerentele reţinute, În temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva deciziei civile nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva deciziei civile nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.