Seller keeps RON 300,484.2 for delivered goods but forfeits contractual penalties; appeals quashed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 24 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.484,2 RON, cu titlu de preţ, precum şi la penalităţi de întârziere începând cu data de 2 augost 2012 până la momentul plăţii efective. Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea contractuală, invocând derularea contractului încheiat între părţi, livrarea mărfurilor către pârâtă, precum şi neplata de către ultima parte a facturilor emise.

Prin sentinţa nr. 253/Fciv/2017 din 12 septembrie 2017, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 300.484,2 RON, reprezentând preţ şi la plata sumei de 861.162,07 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Sentinţa de fond a fost apelată de pârâta B. S.R.L., criticile sale vizând atât greşita stabilire a situaţiei de fapt, cât şi modalitatea de stabilire a cuantumului pretenţiilor reclamantei.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă

Prin decizia civilă nr. 18/A din 2 februarie 2018, instanţa de apel a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a respins ca nefondate pretenţiile privind penalităţile de întârziere; a înlăturat dispoziţiile contrare deciziei pronunţate şi a menţinut celelalte prevederi ale sentinţei; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în fond sub aspectul taxei judiciare de timbru, acordată doar în limita pretenţiilor admise; a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut dovedirea incontestabilă a raporturilor comerciale dintre părţi în temeiul art. 36 Codul comercial, motivat de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză care a identificat în contabilitatea apelantei-pârâte facturile emise de intimata-reclamantă, valoarea cumulată a acestor fiind la nivelul debitului principal solicitat prin acţiune. Cu privire la penalităţile contractuale, instanţa a apreciat că facturile nu conţin nicio menţiune care să permită să se considere că au fost emise în executarea contractului invocat de intimata-pârâtă, astfel încât nu se poate reţine existenţa obligaţiei de suportare a penalităţilor astfel cum sunt indicate în contract la clauza nr. 6. În consecinţă, a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina apelantei-pârâte de suportare a acestor penalităţi. Instanţa a înlăturat apărarea apelantei-pârâte privind nevalabilitatea facturilor exhibate în cauză, motivat de faptul că în măsura în care partea se consideră vătămată de activitatea fostului său administrator, are posibilitatea formulării unei acţiuni împotriva acestuia, aşa cum s-a statuat şi în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 soluţionat de Judecătoria Brăila.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susţinut existenţa unor considerente contradictorii, arătând că instanţa de apel a reţinut mai întâi că între părţi a fost încheiat contractul nr. x/2011 în baza căruia au fost emise facturile de plată pentru a analiza debitul principal, pentru ca ulterior, în analiza penalităţilor solicitate, să considere că aceleaşi facturi nu au fost emise în baza contractului. A mai susţinut că întregul probatoriu administrat conduce spre concluzia că facturile sunt emise în executarea contractului, nefiind probat că între părţi s-au derulat în aceeaşi perioadă şi alte raporturi comerciale.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, menţinând dispoziţiile referitoare la soluţia dată pretenţiilor constând în penalităţile de întârziere, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de temeiurile de drept invocate, recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susţinut existenţa unor motive contradictorii, arătând că mai întâi instanţa a reţinut că nu se poate face legătura între facturile aflate la dosar şi contractul invocat de recurenta-reclamantă, pentru ca ulterior să valideze raţionamentul instanţei de fond cu privire la emiterea aceloraşi facturi în temeiul contractului. A mai arătat că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat apărare referitoare la dubla calitate a aceleaşi persoane ca administrator al celor două societăţi în perioada emiterii facturilor, făcând doar trimitere la motivarea din dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Brăila. Totodată a mai invocat şi considerentele deciziei nr. 357/R din 27.05.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Curtea de Apel Galaţi prin care s-a reţinut contestarea raporturilor comerciale motivat de dubla calitate a unei persoane de administrator la ambele societăţi.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi greşita aplicarea a normelor de drept material, arătând că instanţa de apel trebuia să reţină dubla calitate în care a acţionat administratorul său, care era şi administrator al celeilalte societăţi şi admită suplimentul de expertiză pentru verificarea întregii relaţii comerciale. A mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere motivele invocate, respectiv faptul că un trasport care apare în fişa contabilă în fapt nu s-a realizat, că a solicitat să se constate nulitatea contractului de transport, că a invocat controlul efectuat de Garda financiară prin care s-a dispus sesizarea organelor penale pentru verificarea legalităţii tranzacţiilor, că actul juridic invocat de partea adversă nu este valabil întrucât nu conţinea anexa din care să rezulte termenele de livrare a produselor, preţul acestora, sau procesul-verbal de recepţie la primirea produselor.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea căii de atac apreciind că în mod legal instanţa de apel a statuat asupra penalităţilor de întârziere în sensul că nu sunt datorate.

Şi recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, solicitând în principal anularea acestuia pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, arătând că instanţa de apel în mod legal a dispus obligarea la plata debitului principal.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor ce a fost comunicat părţilor, conform celor dispuse la termenul din data de 25 octombrie 2018.

În şedinţa din data de 7 martie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză, acordând termen în şedinţă publică cu citarea părţilor.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând o pretinsă contradicţie a considerentelor deciziei de apel nu poate fi reţinută. Recurenta-reclamantă pretinde că instanţa de apel se contrazice în argumentarea soluţiei pronunţate, prin aceea că reţine încheierea contractului nr. x/2011 în ce priveşte debitul principal, pentru ca ulterior să aprecieze asupra inexistenţei aceluiaşi contract în ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate. Nu se identifică o asemenea contradicţie în succesiunea raţionamentului juridic al instanţei de apel. Se observă că instanţa devolutivă nu a argumentat soluţia dată cu privire la debitul principal prin raportare la contractul invocat de recurenta-reclamantă. Este adevărat că instanţa a menţionat existenţa contractului nr. x/2011 invocat de recurenta-reclamantă, dar ulterior a motivat dispoziţia de obligare a părţii adverse la plata debitului principal, prin aplicarea prevederilor art. 36 Codul comercial, reţinând că pretenţia recurentei-reclamante este probată, dar nu poate fi întemeiată pe contract, nefiind dovedită emiterea facturilor în bata acestui act juridic. Pe cale de consecinţă, continuând raţionamentul, instanţa de apel a înlăturat pretenţia referitoare la penalităţile contractuale de întârziere, argumentând în sensul că nefiind stabilită legătura între debitul principal şi contractul exhibat de recurenta-reclamantă, nu poate fi aplicată clauza contractuală pentru sancţionarea părţii adverse, chiar dacă s-a constatat neplata la termen.

Este înlăturată şi critica recurentei-reclamante vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se reţine că, deşi este invocată nelegalitatea deciziei de apel prin prisma greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu arată în ce constă această pretinsă aplicare greşită, neargumentând critica formulată.

2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând o pretinsă contrarietate a considerentelor deciziei de apel nu poate fi reţinută. Se observă că recurenta-pârâtă, ca şi recurenta-reclamantă, pretinde existenţa contrarietăţii între motivarea dată accesoriilor debitului principal, şi cea dată debitorului principal. Însă, recurenta-pârâtă susţine că din moment ce instanţa devolutivă nu a acordat penalităţile de întârziere motivat de faptul că nu pot fi fundamentate pe contractul nr. x/2011, în mod nelegal a acordat debitul principal, care se întemeia pe acelaşi act juridic. Şi recurenta-pârâtă, chiar dacă din altă perspectivă decât cea a recurentei-reclamante, face abstracţie de raţionamentul juridic al instanţei de apel din care rezultă cu claritate că pretenţiile reclamantei nu au fost analizate în raport cu contractul nr. x/2011, ci în urma aplicării prevederilor art. 36 Codul comercial, fiind constatată existenţa relaţiei comerciale între cele două societăţi.

Criticile recurentei-pârâte vizând faptul că aceeaşi persoană avea la momentul emiterii facturilor calitatea de administrator în ambele societăţi, precum şi susţinerile referitoare la modalitatea în care s-au desfăşurat raporturile dintre părţi nu vor fi analizate, recursul fiind limitat la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, criticile şi susţinerile menţionate tind spre reanalizarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, aspect inadmisibil în cadrul recursului.

Pentru aceleaşi considerente nu vor fi analizate nici susţinerile recurentei-pârâte subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind reţinut că acestea vizează aspecte de fapt privind modalitatea în care s-au derulat relaţiile comerciale dintre părţi (calitatea aceleiaşi persoane de administrator la ambele părţi, neefectuarea unor transporturi de marfă, efectuarea unui control de către Garda financiară).

Este înlăturată şi critica vizând efectele deciziei 357/R din 25 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2012 în cauza având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de recurenta-pârâtă, considerentele invocate de parte neavând efectul pretins de aceasta, referindu-se la o situaţie juridică ce nu se mai regăsea la momentul promovării actualului demers judiciar (argumentul reţinut de Curtea de Apel Galaţi referitor la contestarea relaţiilor comerciale dintre părţi se regăsea la acel moment, fiind un litigiu pe rolul instanţelor care viza acest aspect, nu mai subzista la momentul promovării prezentei acţiuni, litigiul respectiv fiind soluţionat definitiv).

Având în vedere considerentele reţinute, precum şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 18/A din 2 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.