State-owned entity liability for ministerial dismissal of manager: tortious legal fact versus contractual penalty damages and inapplicability of salary-reduction ordinance

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 octombrie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 825.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor interese, în cuantum egal cu numărul de remuneraţii brute pentru 44 luni rămase până la încheierea mandatului de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al pârâtei, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra debitului principal, începând cu data de 1 ianuarie 2009.

În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de mandat cu nr. x/27.08.2008, preluând atribuţiile de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SNTFM CFR MARFĂ S.A., mandatul încetând din motive neimputabile, în baza art. 11 din contract. Potrivit acestei dispoziţii, dacă intervine o revocare din funcţia de director general fără o justă cauză, directorul general va primi daune interese din partea societăţii, într-un cuantum egal cu numărul de remuneraţii brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Într-o primă fază procesuală, prin sentinţa civilă nr. 159 din 6 ianuarie 2012, tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 149 din 23 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 159 din 6 ianuarie 2012, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza spre rejudecare al prima instanţă.

În rejudecare, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII, solicitând instanţei ca în cazul în care va cădea în pretenţii, să dispună obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 877.605 RON.

În motivare, pârâta a arătat că societatea se află sub autoritatea chematei în garanţie, fiind cu capital integral de stat, iar numirea, respectiv revocarea reclamantului a avut la bază ordinele emise de minister, singurul acţionar al societăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând criteriile de performanţă pe care trebuia să le atingă reclamantul, precum şi criza financiară ce s-a manifestat în ultimul trimestru al anului 2008 şi, ulterior, pe parcursul anului 2009, aspect ce a determinat o reducere a cheltuielilor. În consecinţă, a apreciat pârâta, că şi în situaţia în care ar fi fost aprobate criterii de performanţă pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012, este imposibil de apreciat dacă acestea ar fi fost şi realizate de reclamant, pentru a beneficia de despăgubirea solicitată. Pârâta a mai invocat şi clauza contractuală care prevedea reducerea remuneraţiei lunare a directorului general în cazul neîndeplinirii criteriilor de performanţă, precum şi faptul că dacă reclamantul ar fi continuat mandatul în anul 2009, remuneraţia acestuia ar fi urmat să fie redusă, conform dispoziţiilor legale adoptate pentru acea perioadă.

Prin sentinţa civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII, formulată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA).

În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (1) teza a II-a din H.G. nr. 582/1998 şi ale art. 2 din O.U.G. nr. 79/2008, că numirea directorului general al pârâtei se realizează de ministrul transporturilor, prin act administrativ individual, astfel încât şi revocarea se realizează în aceeaşi modalitate. Având în vedere că ministrul transporturilor avea dreptul de a-l revoca pe reclamant, acestuia din urmă îi revenea sarcina de a proba că revocarea sa a intervenit fără justă cauză, pentru a putea beneficia de efectele clauzei penale. În speţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a probat aspectul revocării sale fără justă cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 7020 din 6 decembrie 2013, prima instanţă a admis cererea pârâtei de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 şi a dispus completarea acesteia în sensul respingerii ca nefondate a cererii pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în considerente reţinând că pârâta a efectuat aceste cheltuieli doar pentru cererea de chemare în garanţie, nefiind întrunite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

Sentinţa civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013 a fost apelată de reclamantul A., iar sentinţa civilă nr. 7020 din 6 decembrie 2013 de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA).

Prin decizia civilă nr. 451/2014 pronunţată la data de 18 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis calea de atac, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 825.000 daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2012 şi a sumei de 52.605 RON dobândă legală pentru perioada 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanţie a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR formulată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA) ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 7020 din 6 decembrie 2013.

În considerentele deciziei de apel s-a reţinut, în ce priveşte apelul reclamantului, că nu acestuia îi revenea sarcina probei, ci pârâta avea obligaţia de a dovedi că revocarea s-a făcut în baza unei juste cauze. Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nici pârâta nu a dovedit şi invocat vreun motiv pentru revocare, prevalându-se doar de dreptul său de a revoca mandatul reclamantului; or, s-a apreciat că simpla exercitare a acestui drept nu poate constitui o justă cauză, o asemenea interpretare golind de conţinut dispoziţia art. 1431 din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, instanţa de apel a reţinut caracterul fondat al pretenţiilor reclamantului, atât sub aspectul debitului principal, cât şi sub aspectul dobânzilor acordate în aplicarea art. 1088 C. civ. din 1864.

Instanţa de apel a apreciat caracterul nefondat al cererii de chemare în garanţie, reţinând că pârâta nu a indicat niciun temei legal de natură să justifice obligarea MINISTERULUI TRANSPORTURILOR la plata despăgubirii către pârâtă, simpla împrejurare că pârâta se află sub autoritatea acestui minister nefiind de natură să îi angajeze răspunderea.

Cu privire la apelul pârâtei a reţinut caracterul nefondat al acestuia, fără a aprecia asupra temeiniciei criticilor părţii, ci în raport de soluţia dată pe fondul cauzei.

Decizia de apel a fost criticată prin recurs de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA); prin decizia nr. 502 din 13 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis calea extraordinară de atac şi a casat în parte decizia de apel cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului reclamantului, menţinând dispoziţiile din decizia atacată referitoare la soluţia dată apelului pârâtei.

Instanţa de control judiciar extraordinar a apreciat că se impune reluarea judecării apelului atât în ce priveşte fondul cauzei, raportat la criticile şi apărările părţilor vizând întindererea dreptului la despăgubire al reclamantului, cât şi în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, neanalizată prin prisma condiţiilor de admisibilitate.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 181A din 29 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantului A.; a schimbat sentinţa de fond în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumelor de 825.000 RON daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2013 şi de 52.605 RON dobândă legală aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că în cazul societăţii pârâte, în care statul este acţionar majoritar, criteriile de performanţă au fost actualizate anual, din actele dosarului rezultând că prin hotărârea Consiliului de administraţie o dată cu actualizarea acestor criterii, s-a dispus şi plata integrală a drepturilor salariale ale reclamantului pentru funcţia ce o deţinea. Reţinând că pârâta nu a dovedit şi invocat niciun motiv pentru revocarea reclamantului din funcţia deţinută, precum şi motivele care au condus la soluţia de casare dată de instanţa de recurs, instanţa de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în speţă prevederile O.U.G. nr. 135/2008, care prevedeau o modificarea a tuturor contractelor de mandat pentru societăţile de tipul societăţii pârâte, cu reducerea indemnizaţiei lunare, având în vedere că mandatul reclamantului a încetat la sfârşitul anului 2008, iar normele ordonanţei de urgenţă aveau efecte abia din 1 ianuarie 2009. S-a mai arătat că nu pot fi avute în vedere la stabilire cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de performanţă pentru perioada ulterioară încetării efectelor contractului de mandat.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel a reţinut că numirea şi revocarea reclamantului au fost efectuate prin ordin al ministrului transporturilor, emise în baza H.G. nr. 582/1998 şi a O.U.G. nr. 79/2008, iar acest ordin de revocare emis de ministru, în absenţa contestării şi invalidării sale prin procedurile speciale jurisdicţionale prevăzute de lege, nu pot constitui o faptă ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ. din 1864.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., iar prin decizia nr. 1804 din 2 noiembrie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis calea de atac, a casat decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, considerând că se impune rejudecare din perspectiva probării caracterului revocării reclamantului (apreciind că nu s-a analizat concret dacă exista just titlu pentru măsura dispusă), precum şi din perspectiva ordinului ministrului transporturilor de revocare din funcţie (apreciind că motivarea instanţei de apel este apel prin aceea că a dat eficienţă acestui ordin şi efectului de revocare din funcţie al reclamantului, dar ulterior nu a mai ţinut seamă de el, considerând că nu ar constitui o faptă ilicită).

În al treilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2377 A din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantului şi a schimbat sentinţa de fond în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumelor de 825.000 RON daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2013 şi de 52.605 RON dobândă legală aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că revocarea mandatului apelantului - reclamant s-a realizat prin adoptarea de către Consiliul de administraţie al societăţii intimate - pârâte a Hotărârii nr. 13/29.12.2008, ca urmare a emiterii de către MINISTERUL TRANSPORTURILOR a Ordinului nr. 3/24.12.2008. S-a reţinut că atât ordinul, cât şi hotărârea arătate nu menţionează vreo cauză care să fi determinat actul juridic al revocării mandatului apelantului - reclamant. S-a apreciat că un just motiv pentru revocarea mandatului l-ar fi putut constitui neîndeplinire criteriilor de performanţă, dar raportat la probele dosarului nu se poate reţine o asemenea situaţie, nefiind, deci, dovedită nici justa cauză de revocare. Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanţa de apel a reţinut clauza penală din contract de la art. 11 pct. 4, prin care părţi au stabilit anticipat întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea intimatei - pârâte privind întinderea despăgubirii, reţinând că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile O.U.G. nr. 135/2008, actul normativ vizând doar contractele de mandat aflate în derulare la data intrării în vigoare a acestuia. În condiţiile în care contractul de mandat al apelantului reclamant a încetat la data de 29 decembrie 2008, el nu poate fi suspus prevederilor actului normativ care menţiona o adaptare a contractelor de genul celui în cauză, cu o reducere a indemnizaţiei lunare cuvenite directorului general.

În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind că emiterea ordinului de către ministrul transporturilor, în baza prerogativelor legale, nu poate constitui o faptă ilicită.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamant şi admiterii cererii de chemare în garanţie a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR şi obligării acestuia la plata către SNTFM CFR MARFĂ S.A. a sumei la care a fost obligată prin decizia de apel.

Recurenta - pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865:

1. nelegalitatea deciziei din perspectiva greşitei obligări la plata despăgubirii solicitate de intimatul - reclamant;

A susţinut critica prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor instanţei de recurs, neadministrând probatorii şi nefiind analizate prevederile O.U.G. nr. 135/2008 pentru a se stabili corect cuantumul despăgubirii solicitate în cauză. A arătat că începând cu data de 01.01.2009 remuneraţia lunară cuvenită directorului gereral urma să fie redusă, potrivit normelor din actul normativ menţionat şi că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că normele respective nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. Recurenta - pârâtă a mai susţinut că intimatul pârât a fost de acord cu suma astfel cum a fost calculată în raport de O.U.G. nr. 135/2008, conform celor consemnate din şedinţa publică din data de 11.10.2013, instanţa nu a ţinut cont de aceste aspecte.

Recurenta a invocat şi faptul că intimatul pârât nu a dovedit prejudiciul suferit ca urmare a revocării. Sub acest aspect a arătat că în lipsa aprobării criteriilor de performanţă şi a obiectivelor cuantificate de către acţionarii societăţii pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012, instanţa nu avea posibilitatea stabilirii ca obligaţie de plată a contravalorii unor daune interese care constituiau în fapt o remuneraţie pentru îndeplinirea obiectivelor.

2. nelegalitatea deciziei din perspectiva acordării dobânzii legale;

Recurenta - pârâtă a apreciat că instanţa de apel a acordat dobânda legală cu aplicarea greşită a art. 1088 alin. (2) C. civ., acordând dobânda de la un moment în care nu era stabilit dacă intimatul pârât a suferit o pagubă ca urmare a revocării, respectiv de la momentul în care sumele solicitate cu titlu de despăgubire au devenit scadente.

3. nelegalitatea deciziei din perspectiva soluţiei date cererii de chemare în garanţie;

Recurenta - pârâtă apreciază că faţă de reţinerea instanţei de apel că revocarea, care a avut a bază ordinul ministrului transportului, este fără justă cauză, aceeaşi instanţă nu putea să considere că acelaşi ordin nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale; a mai susţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale: prejudiciul este reprezentat de cuantumul daunelor interese acordate intimatului - pârât; fapta ilicită este reprezentată de ordinul ministrului transporturilor - dacă revocarea a fost fără just titlu, ordinul ministrului capătă caracter ilicit; legătura de cauzalitate este reprezentată de actul de revocare şi cel de mandatare a Consiliului de administraţie al societăţii de încetare a contractului de mandat.

Au fost criticate şi considerentele deciziei de apel care au în vedere natura administrativă a ordinului de ministru, fiind invocat şi faptul că intimatul - pârât nu a contestat în justiţie hotărârea sa de revocare, în condiţiile în care chiar intimatul - reclamant a pus în executare ordinul său de revocare, în calitatea sa de director general şi preşedinte al Consiliului de administraţie.

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, recurenta - pârâtă a criticat decizia de apel invocând contradictorialitatea considerentelor, prin raportare la aprecierea efectelor Ordinului ministrului de revocare din funcţie a intimatului - pârât: a susţinut că instanţa de apel mai întâi a apreciat că revocarea este fără justă cauză, apreciind, deci, că ordinul este nelegal, pentru ca apoi să aprecieze legalitatea aceluiaşi ordin în analiza cererii de chemare în garanţie.

Prin întâmpinare, intimatul - reclamant A. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. din 1865, apreciind că recurenta - pârâtă nu invoca critici de nelegalitate, ci reia criticile formulate în calea devolutivă de atac a apelului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prezentând în prima parte a actului procedural situaţia de fapt, intimatul a apreciat ulterior legalitatea deciziei de apel sub aspectul obligării recurentei - pârâte la plata cuantumului despăgubirii solicitate, arătând că s-a reţinut corect incidenţa clauzei penale în lipsa dovedirii justei cauze care să fi stat la baza revocării sale din funcţia deţinută; a mai arătat că nu era necesară dovedirea întinderii prejudiciului, în speţă fiind vorba de o aplicare a unei clauze penale prin care a fost evaluat anticipat prejudiciul; a mai susţinut că în mod legal a reţinut instanţa de apel neaplicarea în cauză a O.U.G. nr. 135/2008, acest act urmând a fi aplicat doar contractelor de mandat aflate în derulare la momentul ianuarie 2009, în timp ce mandatul său a încetat în decembrie 2008. În ce priveşte critica referitoare la momentul scadenţei de plată a despăgubirilor, a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 43 Codul comercial, care prevăd că datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile.

Deşi legal citată, intimatul - chemat în garanţie MINISTERUL TRANSPORTURILOR nu a formulat întâmpinare, iar reprezentantul acestuia nu s-a prezentat în instanţă la termenele acordate.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.

Excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimatul - reclamant în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. din 1865, analizată că prioritate, conform art. 137 din acelaşi act normativ, a fost respinsă ca nefondată, Înalta Curte reţinând că în memoriul de recurs se regăsesc critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. din 1865.

Analizând legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate şi a apărărilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greşitei obligări la plata daunelor - interese este nefondată, Înalta Curte reţinând corecta acordare de către instanţa de apel a acestei sume. Se apreciază că decizia anterioară de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţată de instanţa de recurs a stabilit cu valoare de principiu problemele de drept ce se impun a fi analizate la reluarea judecăţii, neimpunând administrarea unui anumit probatoriu. În cadrul astfel stabilit prin decizia de casare, recurenta - pârâtă avea dreptul de a solicita administrarea oricăror probatorii apreciate ca fiind necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Se reţine că la termenul din data de 11 octombrie 2017, când instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererile de probatorii, recurenta - pârâtă nu a solicitat administrarea unor probe noi, precizând în mod expres că au fost administrate suficiente probe în cauză. În acest context, în care recurenta - pârâtă, cunoscând limitele casării ca urmare a admiterii recursului propriu, nu a înţeles să administreze probatorii, nu poate fi reţinută o nelegalitate a deciziei de apel prin prisma neadministrării unor probe. De altfel, recurenta - pârâtă critică decizia de apel sub aspectul neadministrării de probatorii, fără a preciza ce anume probe ar fi trebuie administrate în cauză.

Este nefondată şi critica privind greşita înlăturare de la aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 135/2008. Fără a mai prezenta parcursul sinuos al acestei ordonanţe, modificată prin alte ordonanţe de urgenţă respinse ulterior prin lege de Parlament, Înalta Curte reţine că dispoziţiile actului normativ vizau în principal modificare contractelor de mandat încheiate în cadrul societăţilor cu capital integral de stat pentru reaşezarea indemnizaţiilor cuvenite directorilor generali, cu reducerea nivelului acestora, textul legal impunând încheierea unor acte adiţionale la contractele aflate în derulare, noua indemnizaţie urmând a fi aplicată începând cu anul 2009. În speţă, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, contractul de mandat al intimatului - reclamant a încetat la sfârşitul anului 2008, fiind incidentă dispoziţia art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 135/2008 care prevedea în mod expres că acele contracte încheiate anterior intrării în vigoare a ordonanţei îşi păstrează valabilitatea până la data modificării lor, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2008. Or, contractul de mandat al intimatului - reclamant era încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanţei menţionate (fiind încheiat în 28 august 2008 cu începere din 01 septembrie 2008 în timp ce actul normativ a fost publicat în Monitorul oficial al României la data de 28 octombrie 2008), păstrându-şi valabilitatea, inclusiv sub aspectul remuneraţiei, până la încetare, moment situat anterior datei de 31 decembrie 2008.

Se mai reţine că recurenta - pârâtă a invocat existenţa unui act adiţional nr. x/2009 ce ar fi modificat contractul de mandat încheiat cu intimatul - pârât, fără să probeze acest aspect. Înalta Curte constată că parcursul procesului recurenta - pârâtă nu a mai invocat acest aspect, apărarea sa fiind centrată pe ideea că remuneraţia ar fi urmat să fie diminuată începând cu anul 2009 şi că intimatul - pârât nu a fost de acord cu modificarea contractului de mandat (întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond - fila x; întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual în apel - fila x, întâmpinarea depusă în al doilea ciclu procesual în apel - fila x, concluziile scrise depuse în al treilea ciclu procesual în apel - fila x). Se mai constată că susţinerea nici nu poate fi reală, nefiind posibilă modificarea în anul 2009 a unui contract ce a încetat în anul 2008.

Este nefondată şi critica privind o pretinsă recunoaştere din partea intimatului - reclamant a sumei ce urma să fie acordată cu titlu de daune interese, prin raportare la cele consemnate în încheierea de şedinţă din data de 11 octombrie 2013. În încheierea de şedinţă invocată de recurenta - pârâtă nu există o consemnare în sensul celor menţionate, concluziile părţilor, în special ale intimatul - reclamant vizând necesitatea administrării unei probe cu expertize, apreciată ca neutilă cauzei în urma depunerii de către partea adversă a unui calcul propriu al despăgubirii solicitate prin acţiune. Se constată că la acelaşi termen intimatul - reclamant, punând concluzii în fond, a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, nefiind deci, în prezenţa unei manifestări exprese de voinţă în sensul reducerii cuantumului pretenţiilor la nivelul sumei indicate de recurenta - pârâtă.

Nu este reţinută nici critica referitoare la nedovedirea de către intimatul - pârât a întinderii prejudiciului suferit, motivat de neaprobarea de către societate a criteriilor de performanţă şi a obiectivelor cuantificate de acţionari pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012. Neanalizând împrejurarea că recurenta - pârâtă îşi invoca propria lipsă de diligenţă pentru inacţiunea de determinare a criteriilor de performanţă, Înalta Curte reţine că despăgubirea solicitată în speţă nu era determinată de aceste elemente ulterioare încetării contractului de mandat, ci de îndeplinirea acelor criterii stabilite la încheierea contractului în cauză. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel care a statuat asupra dreptului la daune interese al intimatului - reclamant, prin raportare la perioada derulării relaţiilor contractuale şi a condiţiilor stabilite în această perioadă. De altfel, nici nu este relevant dacă se aprobau sau nu asemenea indicatori pentru perioada ce mai rămânea din contractul încetat, relevantă în speţă fiind tocmai această încetare coroborată cu lipsa unei justificări a măsurii adoptate.

Este înlăturată critica vizând nelegalitatea deciziei de apel dedusă din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1088 C. civ. din 1864. În mod legal instanţa de apel a apreciat că nu este incident în cauză art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, având în vedere că, în speţă, dobânda curgea de drept din ziua scadenţei, raportat la art. 43 Codul comercial, fiind în prezenţa unei datorii comerciale, dedusă din natura raportului juridic dintre părţi, concretizat în mandatul de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie al recurentei - pârâte. Faptul că recurenta - pârâtă nu a achitat daunele - interese la care s-a obligat prin contract, fiind necesară formularea acţiunii în justiţie, în cadrul căreia aceeaşi parte a contestat existenţa obligaţiei sale de plată, nu determină aplicarea în cauză a normei cuprinsă în art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1865, în sensul curgerii dobânzii legale de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Dobânda legală în speţă a început să curgă din momentul naşterii obligaţiei de plată, respectiv din momentul încetării raporturilor contractuale.

Se reţine că nu era necesară dovedirea întinderii prejudiciului, având în vedere că părţile au inserat în contractul de mandat o clauză penală prin care au evaluat anticipat prejudiciul. În aceste condiţii, formularea acţiunii în justiţie nu a avut scopul de a determina întinderea acestui prejudiciu, ci doar obţinerea hotărârii judecătoreşti care să confere executorialitate dispoziţiei contractuale nerespectate de recurenta - pârâtă.

Înalta Curte reţine ca fiind fondată critica recurentei - pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul modului de soluţionare al cererii de chemare în garanţie. Instanţa de apel, analizând cererea de chemare în garanţie, întemeiată de recurenta - pârâtă pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele legale menţionate, reţinând că Ordinul nr. 3/24.12.2008 nu poate constitui o faptă ilicită, în condiţiile în care nu a fost contestat prin procedurile judiciare reglementate de lege.

Statuând sub acest aspect, instanţa de apel a ignorat modalitatea prin care ordinul menţionat se raportează şi se repercutează asupra societăţii recurente - pârâte.

Din această perspectivă, se reţine că societatea recurentă este o societate cu capital integral de stat, membrii consiliului de administraţie şi persoanele cu funcţii de conducere nefiind desemnate prin voinţa proprie a societăţii, ci urmare a deciziei ministerului tutelar. Deciziile privind funcţiile de conducere fiind adoptate în alt cadrul decât cel al voinţei societare, îmbracă forma faptului juridic în raport cu societatea.

Plecând de la aceste premise se reţine că prin Ordinul nr. 3/24.12.2008 s-a dispus eliberarea din funcţia de director general a intimatului - pârât, fiind menţionată, totodată, obligaţia consiliului de administraţie de a aduce la îndeplinire cele dispuse prin ordin. Recurenta - pârâtă, prin factorii săi de decizie, respectiv Consiliul de administraţie, nu a avut posibilitatea să acţioneze decât în limitele permise de ordinul emis prin care se dispunea eliberarea din funcţie a intimatului - reclamant fără a se indica şi motivul acestei revocări (în condiţiile în care cu numai patru luni înainte fusese emis ordinul de numire în funcţie). Se reţine că în lipsa motivului pentru care ministerul tutelar a luat măsura eliberării din funcţie, nici forul de conducere al societăţii recurente nu putea menţiona un motiv al revocării.

Se apreciază că ordinul de eliberare din funcţie, deşi act juridic, reprezintă în raport cu societatea un fapt juridic lato sensu, societatea recurentă fiind terţ faţă de modalitatea de numire, respectiv de eliberare din funcţie, aceste atribuţii fiind acordate prin lege conducătorului ministerului tutelar.

În acest context, pentru aprecierea existenţei faptului juridic în accepţiunea conferită de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864 este suficientă existenţa ordinului de eliberare din funcţie, nefiind necesar, aşa cum a reţinut instanţa de apel, contestarea sa justiţie şi eventuala anulare pe motiv de nelegalitate. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale în condiţiile cererii de chemare în judecată, sub aspectul faptului cauzator de prejudicii nu este esenţial să se constate nelegalitatea emiterii ordinului (care ar fi fost analizată pe tărâm contencios administrativ dintr-o perspectivă ce nu influenţează analiza din cauza de faţă), ci este suficientă emiterea ordinului - ca fapt juridic lato sensu pentru societatea recurentă - terţ faţă de actul ministerului, fapt ce a fost cauzator de prejudicii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine şi o contrarietate în considerentele deciziei de apel, instanţa reţinând că atât decizia de revocare din funcţie a Consiliului de administraţie, cât şi ordinul ministerului nu au indicat vreo cauză pentru dispunerea măsurii, pentru ca ulterior să aprecieze, în contextul analizării cererii de chemare în garanţie, că nefiind contestat şi, deci legal, nu poate constitui o faptă ilicită. Or, nu se poate aprecia pe de o parte că ordinul, este legal, dar nu poate constitui just titlu pentru revocarea din funcţie (deşi, aşa cum s-a menţionat, Consiliul de administraţie avea limite exprese de acţiune, în sensul existenţei doar a obligaţiei de aducere la îndeplinire a celor dispuse prin ordin), dar acelaşi ordin nu poate justifica atragerea răspunderii delictuale, în cadrul cererii de chemare în garanţie.

Sub aspectul prejudiciului, Înalta Curte reţine că acesta există şi este dovedit, urmare a admiterii cererii intimatului - reclamant şi obligării recurentei - pârâte la plata daunelor interese. Prejudiciul este determinat de faptul juridic astfel cum a fost configurat în considerentele anterioare, fiind reţinut că în lipsa ordinului de eliberare din funcţie, recurenta - pârâtă nu ar fi acţionat în sensul revocării din funcţie a intimatului - pârât, numit cu mai puţin de 4 luni înainte.

De asemenea se constată existenţa legăturii de cauzalitate între faptul juridic ilicit şi prejudiciu. Aşa cum s-a menţionat doar emiterea ordinului de eliberare din funcţie a determinat măsura de revocare a intimatului - pârât, cu consecinţa activării clauzei penale în baza căreia recurenta - pârâtă a fost obligată la plată.

Se reţine că este îndeplinită în cauză şi condiţia vinovăţiei, fără a fi necesară determinarea modalităţii de manifestare, ministerul tutelar al societăţii recurente având cunoştinţă de termenii în care a fost încheiat contractul de mandat cu intimatul - reclamant, în condiţiile în care acesta a fost semnat de persoanele împuternicite chiar de minister în acest sens. În acest context, se apreciază că eliberarea din funcţie după numai patru luni de la numire, fără a se indica vreun motiv pentru luarea acestei măsuri, cu reprezentarea activării clauzei penale determină constatarea îndeplinirii în cauză şi a acestei condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. din 1864, coroborat cu considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a soluţionat cauza sub aspectul cererii de chemare în garanţie cu aplicarea greşită a legii.

Pentru toate considerentele arătate, în raport şi de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. din 1865, recursul declarat în cauză va fi admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate.

Va fi admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi va fi obligat chematul în garanţie la plata sumelor astfel cum au fost puse în sarcina pârâtei.

Va menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2377/A din 21 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimatul-chemat în garanţie MINISTERUL TRANSPORTURILOR BUCUREŞTI.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A.

Obligă chematul în garanţie MINISTERUL TRANSPORTURILOR BUCUREŞTI la plata sumei de 825.000 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata sumei de 52.605 RON cu titlu de dobândă legală, către pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.