Statute of limitations on pre-1990 state war loan claims and failure to formulate valid cassation grounds

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 20 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata sumei de 4.436.594,5 RON, constituind valoarea actualizată şi cu dobândă a obligaţiunii externe amortizabile 7 1/2 % aur 1931 la purtător nr. 379.414, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 975 din 3 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 113 A din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 975 din 3 iulie 2017.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală, instanţa interpretând în mod greşit normele de drept material în privinţa legislaţiei aplicabile, ignorând legea de reglementare a împrumutului şi a garanţiei acordate de Statul Român şi aplicând norme legale fără legătură cu speţa (Legea contabilităţii din 1929).

Susţine, de asemenea, recurenta că instanţele nu au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci au pus în discuţie excepţia invocată de către pârât. Or, în aceste condiţii, instanţa trebuia să se raporteze numai la acele argumente invocate de către pârât şi putea analiza şi reţine numai aplicabilitatea acelor argumente.

Procedând de o asemenea manieră, arată recurenta, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 9, art. 10, art. 14, art. 22, art. 237 din C. proc. civ.

Potrivit susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat asupra prescripţiei, invocând termene de prescripţie neinvocate de pârât, nici de către prima instanţă şi care nu au fost puse în discuţia părţilor cu ocazia judecării apelului. Astfel, instanţa de apel a reţinut alte motive şi alte temeiuri de drept decât cele invocate de prima instanţă şi decât cele invocate de pârât.

Arată, de asemenea, recurenta, că instanţa nu a pus în discuţie temeiurile legale pentru care a reţinut intervenirea prescripţiei şi implicit respingerea apelului, respectiv Legea contabilităţii din 1929 - art. 143 şi art. 1907 C. civ.

Referitor la cadrul legal aplicabil termenului de prescripţie, recurenta arată că, în speţă, nu se pot invoca şi opune prevederile Legii nr. 142/1947 şi ale Decretului nr. 124/1948, temeiuri legale neconstituţionale şi contrare legii de aprobare a creditului.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 10, art. 11 şi art. 16 din contractul de împrumut, potrivit cărora nu putea interveni nici o schimbare care ar fi putut afecta drepturile deţinătorilor de obligaţiuni. Modificarea condiţiilor plăţii în sensul limitării dreptului de a solicita sumele la o perioadă de un an şi apoi refuzul de restituire sunt contrare intereselor purtătorilor, o interpretare contrară fiind lipsită de fundament.

Recurenta susţine că, potrivit art. 1270 din C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Aflându-se în posesia unei obligaţiuni valabil emise, între reclamantă şi pârâtul Statul Român, ca debitor principal şi solidar, există un contract valabil încheiat, în temeiul căruia statul s-a obligat să remită reclamantei contravaloarea titlului, motiv pentru care statul nu se poate dezice de obligaţiile pe care şi le-a asumat.

Astfel, în opinia recurentei, orice legislaţie contrară contractului dintre persoana fizică împrumutător - investitor, adoptată ulterior de către regimurile totalitare ale Statului Român, nu poate fi opozabilă acesteia, atât timp cât statul garanta obligaţiunile emise şi se angaja atât prin contract - art. 16, cât şi prin lege, să nu modifice termenii contractului.

În aceste condiţii, recurenta apreciază că nicio prevedere legislativă unilaterală adoptată ulterior, prin care drepturile purtătorilor să fi fost restrânse, nu îi este opozabilă, aceste prevederi încălcând atât C. civ. (în vigoare la data împrumutului), cât şi Constituţia României (atât cea din 1923 - art. 17, cât şi cea din 1938 - art. 16), dar şi principiile fundamentale ale dreptului.

Recurenta arată că, prin modificarea unilaterală a unui contract în care însuşi Statul Român are calitatea de debitor şi prin care acesta îşi stabileşte cu titlu retroactiv alte limite de îndeplinire a obligaţiilor sau chiar şi le anulează, se încalcă principiile fundamentale ale dreptului civil: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile, principiul bunei-credinţe, principiul neretroactivităţii legii.

În ceea ce priveşte termenul în care putea fi solicitată plata sumelor - anume termenul de 30 de ani, recurenta arată că acesta este prevăzut în art. 15 din contract.

În opinia recurentei, termenul de 30 de ani nu poate fi disociat de însăşi obligaţia de plată, acesta este ulterior scadenţei iniţiale (până în anul 1971) şi constituie nu numai o obligaţie a Cassei, dar şi a celuilalt debitor principal solidar -Statul Român care nu se poate considera eliberat de obligaţiile sale prin simpla nepunere la dispoziţie a sumelor, pentru ca apoi să invoce prescripţia.

Referitor la natura răspunderii Statului Român, recurenta arată că acesta reprezintă un debitor principal şi că, în Monitorul Oficial nr. 64 bis din 18.03.1931, s-a publicat contractul de garanţie între Statul Român şi Cassa, invocând dispoziţiile art. 1 şi art. 10 din acest contract.

Potrivit opiniei recurentei, în speţă, debitor fiind Statul Român şi acesta angajându-se necondiţionat atât la restituire, cât şi la nemodificarea clauzelor contractuale şi legale şi neimpunerea unor condiţii mai aspre de restituire, nu se poate invoca de către instanţa de judecată legislaţia ulterioară contrară şi nici pierderea dreptului de restituire al particularilor.

În opinia recurentei, calculul corect al termenului de prescripţie începe din anul 1990 şi este de 30 de ani, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 4 şi art. 15 din contractul de împrumut.

Susţine recurenta că toate scadenţele s-au împlinit într-o perioadă în care nu se putea solicita restituirea sumelor de bani şi că, între anii 1944-1990, ca urmare a instaurării regimului comunist în România, a operat o suspendare a termenului de prescripţie de 30 de ani de la scadenţă în care deţinătorul unei obligaţiuni putea solicita remiterea sumelor de bani aferente. Or, în speţă, data de scadenţă fiind 1971, capitalul nu a putut fi accesat din cauza regimurilor dictatoriale în care se afla România în acei ani.

Astfel, în opinia recurentei, suspendarea a încetat în anul 1990, dată de la care se puteau solicita plăţile şi că, din acest moment, are la dispoziţie un termen de 30 de ani pentru valorificarea dreptului său, termen neprescris la data introducerii acţiunii.

Un alt argument invocat de către recurentă în susţinerea recursului este reprezentat de recunoaşterea debitului ca neprescris după anii 1990.

În acest sens, recurenta arată că, în decursul anilor, Statul Român a încheiat o serie de acorduri pentru rezolvarea problemelor financiare cu un număr de state, în care au fost soluţionate şi probleme legate de astfel de hârtii de valoare, ultimul astfel de acord intervenind în anul 2001 cu Regatul Suediei (Legea nr. 570/2001).

Astfel, Statul Român a recunoscut, chiar şi în anul 2001, valabilitatea şi temeinicia obligaţiilor sale decurgând din emiterea titlurilor de valoare din anul 1931. În aceste condiţii, potrivit recurentei, statul nu poate invoca prescripţia faţă de cetăţenii români deţinători ai titlurilor, în măsura în care acelaşi stat a recunoscut şi a plătit cetăţenilor suedezi aceste titluri.

Recurenta apreciază că această recunoaştere trebuie să se aplice nediferenţiat, indiferent de cetăţenia posesorilor de obligaţiuni. O eventuală discriminare pe motiv de cetăţenie este nejustificată şi injustă, ţinând cont de faptul că atât achiziţionarea de obligaţiuni de către cetăţenii români, precum şi de către cei străini a contribuit la realizarea aceluiaşi scop, şi anume asigurarea finanţării statului român.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate de către recurentă nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea căii de atac declarate, ca nefondată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 16 octombrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. O primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel, în analiza excepţiei prescripţiei, a avut în vedere aspecte neinvocate de către pârât, care nu au fost puse în discuţia părţilor nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, respectiv art. 143 din Legea contabilităţii din 1929 şi art. 1907 C. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Potrivit dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ., "Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu".

Punerea în discuţia părţilor a oricărei chestiuni de fapt sau de drept ce a fost invocată în cursul procesului reprezintă unul din elementele care conferă conţinut principiului contradictorialităţii, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ.

În acest sens, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. enunţă dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept, ce a fost invocată în cursul procesului, instanţa având obligaţia corelativă de a supune discuţiei părţilor toate cererile, împrejurările de fapt sau de drept, precum şi excepţiile invocate.

Raportat la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Astfel cum reiese din încheierea din 12 ianuarie 2018, pronunţată în cauză de curtea de apel, prin care a fost amânată pronunţarea şi care face parte integrantă din decizia recurată, reclamanta, prin apărător, a formulat concluzii cu privire la incidenţa în cauză a termenului de prescripţie de 5 ani, reglementat de dispoziţiile art. 1907 din C. civ. de la 1864, principiul contradictorialităţii fiind astfel respectat.

Din perspectiva incidenţei termenului de prescripţie reglementat de art. 1907 din C. civ. de la 1864, reţinut de prima instanţă, curtea de apel a procedat la analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin prezentarea succesiunii actelor normative care au fost emise de stat ca urmare a declansării crizei economice din anul 1929. Astfel, instanţa de apel a reţinut contradicţia dintre dispoziţiile art. 143 din Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din 1929, care prevedea un termen de prescripţie de 10 ani şi art. 1907 din C. civ. de la 1864, care instituia un termen de prescripţie de 5 ani.

Analiza instanţei de apel, cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, a fost făcută atât din perspectiva art. 1907 din C. civ. de la 1864, cât şi din cea a art. 143 din Legea contabilităţii din 1929. Astfel, instanţa a concluzionat că prescripţia dreptului de a pretinde plata sumelor cuvenite reclamantei a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1990, împlinindu-se înainte de formularea cererii de chemare în judecată (20 februarie 2017), indiferent că este avut în vedere termenul de 5 ani, instituit de art. 1907 din C. civ. de la 1864 sau termenul de 10 ani, reglementat de art. 143 din Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din 1929.

2. Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Criticile invocate de către recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs vizează faptul că în cauză nu se pot invoca şi nu poate fi reţinută incidenţa Legii nr. 142/1947 şi a Decretului nr. 124/1948, că termenul de prescipţie este de 30 de ani, fiind reglementat de art. 15 din contractual de împrumut şi că a început să curgă în anul 1990, natura răspunderii Statului Român, precum şi recunoaşterea dreptului ca neprescris ulterior anului 1990.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Cum accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac şi recurenta nu s-a conformat acestor imperative, argumentele expuse în apel şi reluate prin cererea de recurs nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 113 A din 7 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 113 A din 7 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.